Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FLAVIU BOLBOS – „E important să trăiești bine, dar mai important e să-ți salvezi sufletul”

„Alchimistul” român din Madrid

L-am cunoscut în septembrie, în călă­toria revistei noastre din Spania, pe terasa unui restaurant din Madrid. Unul dintre chelneri, auzind că vorbim românește, ne-a spus, în engleză, râzând: „Avem și noi aici un ro­mân. Este «alchimistul» restaurantului.” În câ­teva clipe a venit însoțit de un tânăr care, după cum vorbea și era îmbrăcat, arăta mai degrabă a șef. Chiar era! Lucra și el în restaurant, dar in­ven­tase un vermut de mare clasă, care atră­gea mulți clienți, și asta îi schimbase statutul. În Spania, există obiceiul ca du­minica, oamenii să meargă la restaurant, să bea un pahar de vermut înainte de masă. Am băut și noi, și in­terviul pe care vi-l prezentăm în continuare con­ține și o porție mare de apreciere pentru bă­utura ab­solut fabuloasă, inventată de „alchi­mis­­tul” român.

Născut în Beclean, absolvent al Fa­cul­tății de Chimie a Universității din Cluj, cu un master de Educație pentru Mediu și Dezvoltare Durabilă, Flaviu trăiește în Spania de opt ani de zile, cu gândul că va aduna destui bani ca să se întoarcă în România, țara de care se simte legat pe veci. Unul dintre milioanele de români care se află într-un exil economic, dar nu și sufletesc. Și pentru că nu este singur în „dorul” lui pe care îl împarte cu mulți alți tineri români, i-am solicitat interviul care urmează.

„Ca să am o casă, am plecat de-acasă”

În barul restaurantului

– Flaviu, ești ardelean, născut, crescut și edu­cat în Transilvania. Se știe că ardelenii sunt foarte legați de țară. Nu ți-a fost greu să pleci în străinătate?

– Ba da, dar a fost o decizie la care am fost îm­pins de realitate. Am absolvit Facultatea de Chi­mie din Cluj, am muncit, am deschis o afa­cere dar am tras linie mai repede decât mă aștep­tam. Nu aveam bani pentru investiții. Nu mergea, nu reușeam să-mi văd visele împlinite. Eram în 2011, aveam 30 de ani bătuți pe muchie, iar orizontul nu se arăta promițător. Mă căsăto­risem și tot amânam să avem copii, dorind ca mai îna­inte să ne facem o casă. Și, oricât ne-am străduit, n-am reușit să strângem banii necesari. Așa încât, ca să am o casă, am plecat de-acasă. Eu voisem oricum să plec imediat după absol­vi­rea liceului, pentru că aveam colegi care făcuseră asta și că­rora le mergea bine. Însă tata n-a fost de acord, spunându-mi ca mai întâi să termin studiile. Eu îmi respect părinții și i-am ascultat. Și bine-am făcut.

– Ai plecat cu diploma în buzu­nar…

– Da, și asta îmi dădea siguranță, chiar dacă nu apucasem încă să lucrez ca chimist. Inițial am zis să mergem în Marea Britanie, unde aveam mulți pri­eteni plecați și mi se părea că e statul cel mai bine dezvoltat. Doar că socrii mei lucrau deja aici, în Spania, de câțiva ani, și ne-au promis că ne vor ajuta să ne instalăm. Am venit cumva la ceva mai sigur. Ne-am făcut acte de rezidență, ne-am înscris la cursuri de spaniolă și, după câteva luni, cu documente și știind un pic limba, am început să ne căutăm de lucru. Eu mi-am zis să încerc în­tr-un restaurant, un resort foarte puternic în Spania. Au fost zile în care am mers pe jos și câ­te douăzeci de kilometri prin Madrid, din bar în bar, să-mi las CV-ul. Am găsit, la un mo­ment dat, un proiect nou, pe Gran Via, în ca­re am intrat pe baza unei recomandări de la o școală profesională de barmani, unde astăzi țin cursuri. Am organizat, practic, un bar de la zero, împreună cu alți doi băieți, între care un clujean de-al meu.

„Nu m-am putut angaja în România ca inginer, m-am făcut barman în Spania”

Vermut în așteptare

– Te-ai pregătit să fii inginer chimist, cum ai ajuns barman?

– În liceu, am fost la profil de Chimie-Biologie, iar clasa mea a fost cea mai bună a ge­ne­rației mele. Aproape toți mergeam la olimpiade de chimie, biologie, ma­tema­tică… Așa că după absol­vire, ne-am îndreptat spre facultățile de Chimie și de Medicină. Am dat și eu la Medicină și am in­trat pe locurile cu taxă. Părinții nu puteau să-mi achite taxa, care era foarte mare pentru ve­ni­turile lor, așa că am re­nunțat. În anul următor, am intrat la Chimie. M-am angajat barman, încă din studenție, ca să mă pot întreține la facultate, în Cluj.

– Nu ți se pare că ai dat înapoi profesional, de la inginer chimist la barman?

– Nu am avut șansa să profesez ca inginer chimist. După terminarea facultății, mi-am căutat un post pe măsura pregătirii mele, dar n-am găsit nimic. După cinci luni, am revenit în barul unde lucrasem ca student, pentru că nu mai puteam aștepta să mi se ivească o oportunitate în inginerie, trebuia să am din ce trăi. Iar să re­devin barman, cu o experiență de patru ani și cu un concurs național câștigat, mi-a fost ușor. Când am venit în Spania, deja aveam multă ex­periență în domeniu și nu avea rost să caut alt­ceva de lucru. În concluzie, dacă n-am fost an­gajat ca inginer chimist în Româ­nia, sunt barman în Spania.

„Mulți dintre noi își deschid propriile afaceri”

– Totuși, chimia ți-a folosit și în slujba de barman…

– Foarte mult, pentru că am putut înțelege ce procese sunt în spatele unor sticle de băutură ra­finată. N-am rămas la stadiul de simplu vânzător. Cu ce știam de la facultate, am putut face cocktail-uri mai bune și am reușit să creez și un vermut propriu aici, în anul 2016, o băutură care se bucură de mare apreciere. Și, de aseme­nea, m-a ajutat să predau toate lucrurile acestea într-o școală.

– Cum îi primesc spaniolii pe români, cu brațele deschise sau cu o oarecare prudență?

– Ne primesc foarte bine, pentru că știu că suntem pricepuți și muncitori și nu le creăm probleme. De obicei, în HoReCa (hoteluri, res­tau­rante, cafenele), toți cei din Estul Europei sun­tem priviți cu ochi buni. Și mulți dintre noi, în câțiva ani, ajung pe poziții de conducere sau chiar își deschid propriile lor afaceri.

„Spaniolii nu trăiesc pe fugă, ca noi. Știu să guste viața”

Flaviu cu soția sa, în costume populare

– Au fost momente când te-ai simțit umilit că ești român, aici, în Spania?

– Nu, niciodată. Dimpotrivă! Mi s-a acordat încredere, am fost prețuit pentru ce știu să fac și am fost tratat corect. La primul meu loc de mun­că, pe Gran Via, patronul, care nu mai avusese ba­ruri sau restaurante, ci numai o firmă de cole­tărie, și-a început barul cu mine și a avut încre­dere să mă lase să organizez totul cum am crezut de cuviință. Spaniolii au și un alt fel de a privi viața, mai dezinvolt, își asumă riscuri, nu se com­plică să-și ia sarcini în plus, preferă să lase pe cei care se pricep mai bine să facă anumite treburi… Chiar și siesta pe care o țin nedezmințit, în mij­locul zilei, arată că nu trăiesc pe fugă, ca noi, în­tr-o competiție permanentă și cu gândul că nu ne ajunge timpul să le facem pe toate. Ei știu să gus­te viața. De aceea, noi, românii, poate că suntem și preferați ca angajați în Spania, pentru că ne silim să facem multe, să facem de toate, suntem energici și creativi, dar nu ne prea îngri­jim de cum ne trăim viața, nu ne dăm răgaz pentru altce­va în afară de muncă.

Rețeta „alchimistului”

– Am băut și noi din vermutul pe care l-ai creat și este, cu adevărat, special. Are un gust și un parfum minunat, de pădure. Cum ai ajuns la rețeta lui?

– Firma la care lucrez, La Lonja, este mare și are un serviciu de mar­keting serios. În departamentul de marketing s-a născut ideea de a avea un vermut al casei. În Spania există o tradiție a băutului de vermut. Chiar și cei care nu prea obișnuiesc să bea, duminica la prânz, înainte de masă, vin la restaurant și beau vermut, pen­tru a-și deschide apetitul. Așa se face că există multe baruri de vermut, de­numite vermuterii, unde sunt multe feluri de vermut din Spania sau din alte țări, dar și un vermut al casei, un ver­mut de baril. De obicei, nu-l pre­pară ei, ci îl comandă la o firmă care prepară vermuturile, la o bodegă, iar bodegile au multe rețete, care nu sunt folosite pentru a produce pe scară mare și din care barurile își pot alege pentru a folosi una în mod exclusiv, și pe care să o lege de numele lor. Puteam să optăm și noi pentru so­luția asta. Însă, eu le-am propus celor din ma­nagement să-mi dea o ju­mătate de an la dispo­ziție, și voi elabora o rețetă a noastră, care să fie vândută numai de noi. Au fost de acord și am pornit la treabă.

– O adevărată aventură…

– Da, și mai ales una de durată, pentru că trebuie să găsești gustul special, pe care nu-l mai are niciun alt vermut. Este ca și cum ai face un nou parfum. Or, eu nu aveam așa de mult timp să experimentez. Am încercat pe cale tradițio­nală. Aceasta prespune să pui toate plantele alese la macerat, într-un anumit tip de vin. Dar vinul are puțin alcool și extracția de arome din plante durează mai mult. Tot tradițional, macerarea plan­telor se face în amestec de alcool și apă. E mai rapidă, dar legea nu ne dă voie să lucrăm di­rect cu alcool etilic de 90 de grade, pentru că nu suntem bodegă și am putea fi acuzați că folosim alcoolul acela pentru a înmulți celelalte băuturi vândute de noi. Am încercat cu vodcă rusească, de 40 de grade, care are și un preț bun. Am pus la macerat o lună de zile și a fost un dezastru. Și atunci mi-a venit ideea de a macera plantele înt-un sifon gastronomic. Este un aparat de bucă­tărie cu care se fac spu­­me. Bag plantele într-un sifon, adaug vodca și îi pun do­uă în­cărcă­turi de oxid de azot, care fa­ce presiune. Sub pre­siune, al­coolul pătrunde mai repede și mai adânc în plante și grăbește extrac­ția aro­melor. Un proces nou, pen­tru o băutură veche.

– Cum ai ales plantele? Ver­mutul tău are o aromă sălba­tică…

– Aici e secretul: ce plante pui! Din cele 18 plante alese, vă spun doar câteva: pelin, floare de ibis­cus, rozmarin, busuioc și oregano. Am folosit și stafide și curmale uscate. Prin macerare, obțin inima vermutului, partea care îmi dă gustul unic și caracterul lui, pe care apoi o amestec într-un anu­mit vin și rezultă vermutul. Ca să scurtez, după șase luni de încercări repetate, în care am tot schimbat vinurile, am redus sau am adăugat caramel, zahăr și vodcă, am ajuns la două probe de vermut care plăceau cel mai mult grupului de degustare. Din acestea, am ales câte jumătate din combinațiile folosite și am făcut unul singur.

– Vermutul tău se află pe toate mesele din restaurant. Ai mare trecere la clienți cu el. Asta a însemnat ceva și pentru poziția ta în firmă?

– Da, mă bucur de mai multă autoritate și mai mult respect. În plus, la școala de barmani unde predau, mi-am schimbat profilul. Dacă până a­tunci predam despre cocktail-uri afumate, de atunci încoace îi în­văț pe cursanți des­pre ver­muturi. Mă simt îm­plinit profesional.

„Vreau ca fiica mea să facă școala în limba română”

Soții Bolbos și fiica lor

– Ajungem și la ceea ce a determinat acest in­terviu: dorința ta de a te întoarce în Ro­mânia. După opt ani de Spania, în care te-ai împlinit profesional și unde trăiești cu fa­milia în con­diții civilizate, ce te îndeamnă să te în­torci acasă? De ce ai părăsi toate acestea?

– Mă simt foarte bine la Madrid. Spaniolii sunt foarte primitori și m-am învățat cu locurile, cu stilul lor de viață, m-am obișnuit cu facilitățile adminis­trative pe care le am aici… Totuși, când am plecat din țară, am decis să mă întorc când îmi voi realiza obiectivul. Mi l-am atins. Mi-am cumpărat o casă în România cu banii câștigați aici. În plus, un motiv foarte important pentru a reveni în țară este acela că vreau ca fiica mea, care acum are doi ani, să facă școala în limba ro­mână. Eu și soția mea credem că fetița noastră va fi o per­soană completă, doar dacă va avea o edu­cație și o cultură solidă în limba ro­mână. Da­că va ră­mâne aici, chiar da­că e născută pe pă­mânt spaniol și edu­cată în Spania, va fi pentru toată viața un străin. (Lăcrimează) Iertați-mă, gân­dul ăsta mă emoțio­nea­ză. Acasă vorbim în română, la grădiniță învață spaniola, iar în cu­rând o vom da la cursuri de en­gle­ză. Va fi foarte pre­gătită pentru școa­la din România.

– Dar tu cum îți vezi viitorul în România?

– Nu mi-l văd. Nu știu exact ce voi face. Intenționez să creez propriul meu vermut și acasă, dar sunt conștient că nu îl voi putea realiza în pri­mul an și nu voi putea trăi din asta imediat. Una dintre opțiuni este să fiu barman și acolo, căci mi-aș găsi loc imediat. Însă nu mă atrage prea mult ideea, pentru că aș vrea să am mai mult timp pentru familie, iar viața de barman înseamnă să lipsești de acasă cinci, șase nopți din șapte, și să stai depar­te de fa­milie, în toate sărbătorile. Aș putea fi „brand am­basador” pen­tru o marcă sau mai mul­te de bă­u­turi, să fac marketing pentru ele, să le pre­zint, să orga­nizez degustări și să particip la con­cursuri. Este ceva la care mă pricep. Însă, până a­tunci, mai am nevoie de vreo doi ani, timp în care să-mi achit două credite mici aici și să pun ceva bani deo­parte pentru pri­-mele luni de ședere în Româ­nia. Re­adaptarea nu va fi ușoară.

„Dorul nu ne lasă”

La un eveniment

– Ce ți-a lipsit cel mai mult din țară, aici?

– Mi-au lipsit și îmi lipsesc pă­rinții, frații și prietenii apropiați care au rămas cu toții în România. (Lăcrimează din nou) Sigur că vorbim cât se poa­te de des la telefon ori pe Facebook, ne-am mai văzut și la evenimente, nunți, botezuri, dar nu e ca și cum am fi la un loc, ca altădată. De aceea vreau să mă întorc acasă. Altfel, aici mi-e bine, am tot ce-mi tre­buie, mă bucur de o in­frastructură bună, de un sistem sa­nitar excelent, de un sistem de impo­zitare avanta­jos… Aș putea rămâne în Spania până la pensie. Și totuși voi pleca. E o viață bu­nă, dar nu e acasă. Mă sperie un pic întoar­cerea în România, dar mi-o asum. Mă bucur că și socrii mei vor să se în­toarcă. Dorul nu ne lasă…

– Soția ta ce părere are?

– Dacă ar fi după ea, am fi plecat în România demult. Dar știe ce mai avem de făcut și mă sus­ține total.

– Cum se vede Ro­mânia de la Madrid?

– Se observă o creș­tere constantă în anumi­te domenii și în câteva zone, București, Cluj, Ti­mișoara… În rest, nu are o evoluție spectaculoasă sau, poate, nu o percepem noi de aici. Țara, dacă se dezvoltă, o face mult și pe banii românilor ple­cați la muncă în străinătate. Ce mă bucură să ob­serv însă este că România, chiar dacă e în urmă eco­nomic față de multe alte țări, își păstrează un far­mec aparte, prin natura ei și prin identitatea pe care și-o cultivă mai bine. Spaniolii sunt pe cale să nu mai știe cine sunt. Globalizarea e aici foarte pu­ternică. Din punctul meu de vedere, e im­­portant să trăiești bine, dar mai important e să-ți salvezi sufletul.

Claudiu Tarziu

Claudiu Târziu (n. 1973, Bacău) a absolvit Facultatea de Drept la Iași și Facultatea de Comunicare și Relații Publice la Bucu­rești. Debut în presă: 1992. A fondat și a condus șapte publicații locale sau centrale, între care cea mai longevivă a fost revista „Rost” (2002-2012). A fost jurnalist de investigații la cinci cotidiane naționale, iar din 2006 este redactor la „Formula AS”. A publicat volumele: „Maria Ploae – viața pe scene” (Ed. UCIN, București, 2014) și „Cei 13 care m-au salvat” (Ed. Rost, București, 2018).

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian