ȘTEFAN DUMITRACHE, Directorul Muzeului Municipal din Curtea de Argeș: „Aici, istoria este vie!”

Formula AS, pe Argeș în sus

– Grupul de reporteri ai revistei „Formula AS„ s-a aflat pentru câteva zile în zona montană a Argeșului, nu departe de capitala istorică a ju­dețului, Curtea de Argeș. Surpriza a fost uriașă. Am găsit un loc în care istoria concurează cu fru­musețea priveliștilor, iar vechea capitală a Țării Românești este astăzi o așezare superbă, cu un aer domnesc. Cum se explică prosperitatea și fru­musețea orașului?

– Curtea de Argeș a fost mereu un loc prosper, cu doar câteva, foarte mici întreruperi în vremea anilor comuniști. Începând cam de pe la 1100, acest loc a cunoscut o perioadă de creștere neîntreruptă, de vreo șase-șapte sute de ani. Și în prezent, orașul crește, dar cred că trecutul este esențial pentru ceea ce este astăzi Curtea de Argeș.

– Mulți dintre domnitorii și întemeietorii Țării Românești, dar și familiile regale ale României își au mormintele aici, de la Seneslau și Negru Vo­dă, până la Regele Mihai. Se poate explica aceas­tă atracție a capetelor încoronate ale Româ­niei pentru acest loc?

– În primul rând, Curtea de Argeș a fost un foar­te important centru spiritual. Pentru câteva secole, aici a fost principalul centru religios de la sud de Carpați. Cele mai vechi biserici din Muntenia aici le găsim – Biserica Domnească și Biserica Sân Nicoară. Frumusețea și rafinamentul lor îi uimesc și astăzi, atât pe români, cât și pe numeroșii vi­zi­ta­tori străini care vin să le vadă. Apoi, Curtea de Ar­geș era și un loc foarte bine protejat și ușor de apă­rat – era înconjurat de păduri și cu un râu foar­te lat, de 150-200 de metri ca albie, deci greu de trecut. Și de aici mai erau, practic, încă două etaje de re­tra­­gere, primul la Corbeni, și apoi la cetatea Po­ie­nari, cu ziduri groase, puternice, înconjurată de ape. Are în spate Făgărășii, cei mai înalți munți ai Ro­­mâniei, și e aproape de zăcămintele de sare de la Vâlcea, ceea ce însemna bogăție. Era și un loc foar­te potrivit ca distanță între răsărit și apus. Ră­pus de frumusețea naturii și de bogăția istoriei, Re­geleCarol I a ales acest loc pentru așezarea sa veș­nică, deși cre­dea că, fiind catolic, nu va fi în­mor­mântat în mâ­năstire. Din fericire, bi­serica ro­mână a admis înhumarea lui în biserica mânăstirii. Carol I a bătut țara în lung și în lat călare, căutând un loc unde să tră­iască și un loc în care să moară. A ales Curtea de Argeș. Ener­gia acestui loc, fru­musețea aparte, cu munții ăștia splen­dizi, care se vedeau în depărtare, biserica foar­te frumoasă a mâ­năstirii, cu elemente nemai­în­­tâlnite de arhitectură – georgiene și armenești… ceva l-a făcut să spună că aici vrea să fie înmor­mân­tat. După un incendiu masiv, la solicitarea lui Carol, Mânăstirea a fost refăcută de André Le­comte de Nouy, pe baze inginerești moderne, dar păstrând absolut tot ce era întreg. Atunci a fost făcut și micul palat regal din spate, pentru Carol și regina Eli­sa­be­ta; așa a apărut și par­cul, făcut tot de André Lecomte, care, îndrăgostit, la rândul său, de aceste locuri, a ales să fie înmor­mântat aici, nu în Franța natală.

– Istoria scrisă în ma­nuale este cu mult mai mi­căși mai banală decât is­toria care îți iese „pe viu„ în drum. Cum vă ex­pli­cați această tendință de mi­ni­malizare a trecutu­lui?

– Din păcate, noi, ro­mâ­nii, avem o vocație de sub­estimare a valo­ri­lor pro­prii… Dar, indi­ferent de ce spun ma­nua­lele, aici se poate ve­dea pe viu istoria. Regii în­te­meietori ai Țării Ro­mâ­nești au fost de sta­tu­ră eu­ropeană. Neamul Dră­culeș­tilor – din care făceau parte Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Vlad Țepeș, Mih­nea cel Rău etc. – avea legături foarte impor­tante cu occi­den­tul. Dăneștii, o al­tă di­nas­tie, avea legături cu Bi­zanțul și cu Occi­den­tul, Dan al II-lea lupta în armata lui Si­gis­mund de Luxem­burg, cot la cot cu Don Pedro de Portu­galia… Exemplele sunt mul­te… A­vem cu ce ne mândri, im­­por­­tant este ca și noi să fim as­­tăzi la înălțimea moște­nirii.

– Ce credeți că ar trebui să vadă neapărat un turist ca­re ajunge în Curtea de Argeș?

– În afară de mânăstirea pe care toată lumea cred că o știe, cine ajunge în Curtea de Argeș ar tre­bui să vadă încă trei locuri foar­te importante, după părerea mea: Biserica Dom­­­neas­că, Biserica Sân Nicoară și Biserica Ola­rilor. Biserica Dom­nească este importantă nu doar prin vechimea ei, dar și pentru frumu­se­țea ei unică. Când pătrunzi pentru prima oară în ea rămâi side­rat. Apoi sunt de văzut ruinele Bi­sericii Sân Nicoară, datată la 1300, dar eu cred că e mai ve­che. Din pă­cate, este într-o stare avan­sată de de­gradare. Este însă sin­gura bise­ri­că de secol 13 la sud de Car­pați afla­tă în pi­cioare, atâta cât mai este… Iar Biserica Olarilor este spe­cială pen­tru că, deși este datată de secol XVII, la să­pă­turile arheologice s-au găsit mo­­ne­de de dinainte de 1600, iar pe pi­sanie spune că aceas­tă bise­rică a fost făcută de Monahia Salonia la 1300! Bănuim că biserica era pe vremuri chiar lângă zidul Curții Dom­nești și, posibil, să fi fost mânăstirea unei fete de domnitor care s-a călu­gă­rit. În plus, la noi se spune că maicile au apărut în secolul XIV și, iată, măr­tu­ria unui schit de măi­cuțe încă de la 1300!

– Dar și o simplă plimbare ne­is­torică prin oraș este de-a dreptul încântâtoare. Am fost fer­me­cați de ce am văzut: străzi, oaze mari de verdeață, clădiri interbelice.

– Da, s-a păstrat o arhitectură destul de fru­moa­să, cu case de pe la 1900, care dau un parfum de epo­că. Este și o casă de la 1800, casa Goangă, fa­mi­lie extrem de impor­tan­tă în oraș, care l-a și dat pe primul rector al Uni­versității din Cluj, Florian Ștefănescu Goan­gă, dar și pe marele ba­ri­ton Petru Ștefănescu Goangă și pe alți câțiva po­liticieni im­por­tanți. Este un oraș destul de verde, și bule­vardul prin­cipal, cu te­rase, dă un aer de vacanță tih­ni­tă. Mulți turiști și-au schim­bat traseul către Sibiu pe aici, tocmai pen­­tru a­ceastă at­mos­fe­ră pa­triar­ha­lă. Aș zice chiar că tu­ris­mul a de­ve­nit în ul­ti­mii ani un mo­tor foarte im­portant al dezvoltării orașului. Numai anul tre­cut au fost peste ju­mă­tate de mi­lion de turiști la mâ­năstire, iar între Curtea de Argeș – ba­rajul Vi­dra­ru și Transfă­gărășan au apă­rut puzde­rie de pen­siuni.

– Ce ar trebui îm­bunătățit, după părerea dvs.?

– În primul rând, vă vorbesc ca istoric. S-a apro­­bat un fond de un miliard de lei pentru res­­tau­rare de mo­nu­mente și noi sperăm ca din acești bani ai gu­ver­nu­lui să res­taurăm Curtea Dom­neas­că a bisericii și rui­nele bi­sericii Sân Nicoară. Aces­tea ar fi urgențe, du­pă părerea mea. Dar, de­și fondul a fost aprobat, nu s-a dat o me­to­dologie de utilizare și… stăm și aș­teptăm. Am în­țeles că și primărie are pla­nuri de refa­cere a orașului pe as­pectul său is­to­ric, inclusiv pavarea cu granit, așa cum era când­va.

– Sunteți optimist în legătură cu viitorul Curții de Argeș?

– Da, eu sunt optimist. Sunt mulți investitori aici cu diferite făbricuțe – Dr. Oetker, Fuchs, Kärcher, Errea, așa că nu doar că nu este șomaj, ba chiar avem lipsă de forță de muncă. Ca fapt inedit, aș putea să amintesc o veche fabrică de globuri de Cră­ciun, care astăzi a devenit Fabrica lui Moș Cră­ciun și unde iarna vin în jur de 20 de autocare pe zi! Copii veniți să vadă cum se fac glo­burile și să îi cunoască pe priculicii Moșului. Le­gat de dez­vol­tarea orașului, există un paradox: sunt bani, dar nu prea mai sunt constructori… Am dorit să facem un spi­tal cu 4,5 milioane de euro, bani eu­ropeni, dar abia la a două strigare a venit o firmă… Deci, bani de investiții sunt, acum e lupta pe cons­truc­tori, pen­tru că majoritatea lor au plecat în stră­ină­tate, și între cei rămași, puțini sunt serioși și buni. Chiar și în jurul nostru sunt sate cu bugete de in­ves­tiții de 100-200 de miliarde lei vechi, ceva de ne­gândit în urmă cu câțiva ani. Deci, bani sunt, să spe­răm că o să avem și cu cine să îi folosim. Toate as­tea înseamnă o stabilitate a zonei, progres și… optimism.