Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Protecția psihică în tradiția românească – Postul negru și cuvântul trăit

– Cum se apărau țăranii de deochi, făcături și blesteme –

Ultimul solomonar

Cu ani în urmă, l-am cunoscut pe ultimul des­cendent al unei vechi familii de solomonari din Mun­­ții Apu­­seni. În aceas­tă familie, învățătura se trans­­­mitea numai pe linie bărbătească, așa că bu­ni­cul Avram i-a transmis ne­potului său doar o parte din informațiile pe care le deținea. Când l-am cu­noscut eu, acest nepot avea în jur de 40 de ani, dar chipul său smead și ars de soare era neted ca la 20 de ani, ema­nând o tinerețe neobiș­nuită. Nepotul so­lo­mo­narului a îndrăgit în mod special ier­burile tămă­­duitoare, pentru care făcuse o ade­vărată pasiu­ne. Străbătea munții ziua și noaptea, se afunda în pă­duri, cău­tând prin co­tloa­ne ascunse plante rare și cu o vi­goare deosebită. Mai avea proas­pătă în min­te amintirea bunicului, care fusese un fel de că­pe­tenie spirituală a satului. În această ca­li­ta­te, el era în același timp tămăduitor de oameni și animale, sfătuitor și con­du­că­tor. Atunci când era gata să se abată asu­pra satului ne­no­rociri, el îi aduna pe un anu­me deal pe toți oa­menii și se ru­gau fier­binte, cu mic cu mare, la Dumne­zeu. Și atunci, numai­de­cât, se­ceta se ter­mi­na, grin­dina se abătea înspre pă­duri, pu­hoa­ie­le de apă se do­mo­leau, iar te­mu­tele mo­lime oco­leau satul. Îmbătrânise Avram, abia mai putea merge, dar oa­menii tot veneau la el și îi spuneau: „Avrame, tre­buie să ieși cu noi să ne rugăm, că uite, de două săptă­mâni nu a mai dat strop de ploaie!”. Și își încorda pu­terile bătrânul și reușea să urce din nou dealul și să se roa­ge în mijlocul oamenilor, care vedeau în el un ade­vărat sfânt.

Vraja pierdută

Nepotul său moștenise doar mește­șugul plantelor, de care se lăsase tot mai mult subjugat. Mergeam îm­preună cu el pri­măvara, prin codrii adânci și pe po­vâr­nișuri de munți, și vedeam cum, la gă­sirea anu­mitor plante, în ochii săi verzi se aprindea o lumină neobișnuită. Avea obi­ceiul ca atunci când ve­dea într-un an, pentru prima oară, anumite plante, să se fre­ce pe obraji cu ele, in­trând pen­tru minute în șir într-o adevărată transă eu­fo­rică. Leacurile sale din plante, deși uneori erau foarte di­luate, aveau o putere aparte în acea vreme. Rănile se închideau ca prin farmec, infecțiile dis­păreau fără urmă, orificiile herniale se în­chi­deau în câteva zile etc. Pe unde mer­­gea acest om cu magia plan­te­lor, producea o ade­vă­rată senzație. Când l-am cunoscut, prinsese deja gustul lumii bune, în care se vântura tot mai mult în calitate de vraci, dar și gus­­tul banilor și al puterii, care nu în­târ­ziau să vină. Pe parcursul unui an, devenise un alt om. Nu-i vor­bă, rămăsese la fel de atașat de plante ca și până atunci, ba parcă devenise într-un fel dependent de prezența și forța pe care i-o con­fereau, dar uitase tot mai mult despre pre­cep­tele morale și spirituale ale bu­nicului său, pe care le po­me­nea tot mai rar. Ui­tase, de pildă, de rugăciune, de mo­destie, de sărăcia în care trebuie să trăiască un om dă­ruit vindecării, fiind îmbătat de puterea și prestanța sa de vraci-magician. Din ce în ce mai des, pomenea despre secretele uluitoare pe care le știa și la care doar el avea acces, trezind în jur ad­mi­rație ames­te­cată cu un fel de invidie și teamă. S-a potrivit că, de la un moment dat, ne-am întâl­nit tot mai rar. Cred că au trecut mai mult de patru ani de când nu l-am mai văzut, așa că po­vestea sa am aflat-o de la câteva cunoștințe co­mune. Tot mai mândru de puterile sale, s-a ha­zar­dat la tratamente foarte di­ficile, conduse neatent și după o diagnosticare su­mară – tratamente care au eșuat la­men­tabil. Aparent paradoxal, aceasta l-a făcut și mai încrâncenat și chiar aro­gant, creându-și chiar o mică „sectă” cu oameni care-i preamăreau ca­li­tățile. A reușit chiar să intre în conflict cu au­to­ritățile sanitare, care au sesizat că în trata­men­te­le sale era ceva în ne­re­gulă. Ba chiar și costurile tra­tamentelor deveniseră inaccesibile pentru omul de rând. I-am pier­dut de tot urma, rămânând cu gus­tul amar al ex­perienței sa­le ne­fericite, de ucenic ce ui­tase învăță­min­tele buni­cu­lui său, solomonar. În me­dicina ma­gică ro­mâ­­­neas­că, o importanță mai mare decât lea­cul în sine o are în­ves­titura morală și su­fle­­teas­că a celui care-l fo­lo­sește. De aceea, postu­rile alimen­tare, pu­­terea cuvân­tu­lui și a rugăciunii, puterea sa­cri­­ficiului și a dra­gostei se află la mare cinste. Des­pre aceste mij­loa­ce, cu adevărat magice, vom vorbi în conti­nua­re.

POSTUL și RUGĂCIUNEA

În medicina populară se spune că atât bolile trupului, cât și cele ale sufletului sunt produse de chiar Ne­cu­ra­tul, care pătrunde în trup sau în cuget – ori, cel mai ade­sea, în amândouă – aducând cu sine și boala. Iar sin­gu­­ra modalitate de a alunga boala este aceea de a alunga „duhul negru”, ma­le­ficul, prin curățarea ființei și prin chemarea înge­ri­lor lui Dumnezeu, de a căror prezență diavolul fuge ime­diat. Și nu există mij­loace mai bune de curățare a trupului și a sufletului decât pos­­tul și ru­gă­ciunea. Așa se ex­plică faptul că, vre­me de se­cole, românii au fost niște pos­titori neîntrecuți, care au pro­dus mi­rarea cronicarilor vre­mii. Au­toritățile românești școlite în Occi­dent consemnau, acum aproa­pe două sute de ani, că pos­tul la români nu provine din sărăcie, căci și oamenii cei mai înstăriți petrec zilele de vineri fără să mănânce nimic, doar cu apă care să le potolească setea. În anumite sate din Mol­dova și Ol­te­nia, în Săptă­mâna Mare, fe­me­ile posteau chiar șase zile ne­în­tre­­rupt, timp în care gustau sim­bolic doar pâi­nea de la împăr­tășanie. Mulți cer­ce­tători ai folclorului au ajuns la con­cluzia că aceste posturi aveau, pe lân­gă cono­tațiile religioase, și un rol clar de protecție magică, cu atât mai mult cu cât, în cazul deochiului, al bles­temului ori al altor făcă­turi, prima măsură luată era postul. Prin post erau scoase afară toate „necurățiile din trup și suflet”, erau anihilate toate influențele demonilor. În tradiția po­pu­la­ră, este cunoscut și faptul că postul celui care a fost ata­cat prin magie nu este ușor, deoarece este supus la fel și fel de ispite și încercări. Uneori, în post este con­sem­nată chiar apariția unor fenomene ase­mă­nă­toare exor­ci­ză­rilor făcute prin ru­gă­ciune.

Postul cel mai eficient pentru anihilarea atacului magic este cel complet (fără nici un fel de hrană), ți­nut vreme de 3-7 zile, când se consumă doar apă cu­rată în cantități mari, deoarece aceasta are virtuți pu­rificatoare deo­sebite. Se spune chiar că, în cazul anumitor „fă­că­turi”, postul ținut fără su­fi­cien­tă apă este mortal, deoa­rece „omul poate fi mistuit de arșița dinăuntru”, care este stâr­nită de în­cer­ca­rea postito­rului de a o da afară.

Postul negru este și o perioadă în care agheas­ma, plantele magice, tămâia, cărbunele de lemn și alte re­me­dii de acest fel au eficiența cea mai mare. De ase­me­­nea, în post, rugăciunea este cel mai ușor auzită de Dum­ne­­­zeu, deoarece puterea sufle­tului de a-L che­ma este mai mare atunci când trupul este curățat.

În concluzie, postul negru este, alături de ru­gă­ciune, cel mai sigur pentru com­ba­terea atacu­­rilor de magie neagră, fiind în același timp și un ade­­vărat su­port pentru celelalte tipuri de re­medii pentru sănătate.

PUTEREA CUVÂNTULUI

Multe dintre expresiile pe care le fo­­losim în mod curent sunt, de fapt, frag­mente ale unor străvechi formule de ma­gie albă. De exemplu: Bu­nă ziua!, Noapte bună! și alte ase­me­nea „poli­te­țuri” nu sunt altceva decât mici bine­­cu­vân­tări. În lumea satului ro­mâ­nesc, aproape toate dia­lo­gu­rile încep după ade­vărate „ri­tua­luri” de magie a cu­­vân­tului. De pildă, se spune, în loc de Bună ziua! – Doamne ajută!, Lău­dat fie Iisus, în loc de La re­vedere! – Mergi în pace! sau Domnul să fie cu tine!; în loc de Mul­­țumesc! – Fie pri­mit! sau Dom­nul să te răsplă­tească! Acest limbaj nu are altă menire decât să-l re­co­nec­­teze mereu și me­reu pe om la pla­nul spi­ritual, ceea ce este o ga­ran­ție a bu­năs­tării sale sufletești, a fe­ricirii și a liniștii sale.

Din păcate, pe măsură ce de­ceniile au trecut, oamenii au început să uite de tradițiile lor mi­nu­na­te și de puterea uluitoare a cuvântului, în­ce­pând să se „joa­ce” cu vorbele. De cu­rând, s-a dat pu­blicității o sta­tis­ti­că ce arată că, dintre toate na­țiunile Eu­ropei, românii și ungurii dețin un record, cel puțin ne­o­biș­nuit: cel al înjurăturilor. Dar ce sunt aceste „con­di­men­te de limbaj”? Ei bine, ele sunt la origine, pur și sim­plu, fragmente de des­cântece ale magiei negre. Și, într-ade­­văr, dacă le analizăm la rece, observăm că în­ju­ră­turile sunt trimiteri în iad ori în faza em­brio­nară, pân­găriri ale unor valori sufletești și spirituale majore, in­vo­cări ale unor demoni etc. Iată, așadar, că magia este mai aproape de noi, mai prezentă în viața noastră decât cred mulți. Efectul malefic al acestor formulări, pe care le auzi la tot pasul – pe stradă, în tramvai, în localuri, sta­dioane ori discoteci – pa­re ceva neutru, dar nu este chiar așa. Infrac­țio­nalitatea în mediile unde sunt des folosite înjură­tu­rile este mult mai ma­re; de ase­menea, acolo este mult mai mare in­ci­dența afec­țiunilor și tul­bu­rărilor psihomentale, a viciilor etc. Oare să fie o sim­plă coin­cidență? Cu sigu­ran­ță, nu. Cu­vân­­tul are o pu­tere imensă, pe care oa­menii o ig­no­ră, dar care cândva a fost foarte bine cunoscută și prețuită. Deci, o primă măsură de pro­tec­ție magică ar fi scoaterea din vo­ca­bular a tuturor ele­men­telor care invocă diavolul, care pân­gă­resc valori sufle­tești, spi­rituale sau morale. O a doua măsură ar fi culti­varea ele­men­telor de lim­baj care aduc pacea și ar­monia sufletului. Firește, străve­chile elemente de lim­baj care-l in­vo­cau pe Dumne­zeu în diferite for­me sunt cele mai pu­ter­nice, chiar dacă astăzi ni se pare cel puțin ne­obișnuit ca un di­rector de firmă, de exemplu, să întâmpine un parte­ner de afaceri spu­nând: „Domnul fie cu tine!” Solu­ția care ră­mâne este ca fiecare urare formală, înce­pând cu acel banal „Bună ziua!”, să fie spusă cât mai din suflet și gân­dindu-te la ce spui. De fapt, aici este cheia magiei cuvântului: în trăire.

A trăi cuvântul

Etnologii de pe toate meridianele au adunat, de-a lungul timpului, tone de manuscrise cu descân­tece, invocații și alte asemenea formule rituale, aparținând feluritelor culturi și civilizații. Deducția a fost logică. De fapt, cheia puterii cuvântului nu este com­bi­nația de vocale și consoane, ci trăirea celui care le emite, rostite sau în gând. Vraciul ade­vărat trebuia să trăiască în simplitate și curățenie, să nu se mânie, să nu fie lacom, să-și păstreze cas­titatea și să se dăruiască din tot sufletul celorlalți. Toa­te aceste pre­cepte, respectate zeci de ani, dez­vol­tau cu timpul o ca­pa­­citate cu totul ex­tra­or­dinară de a trăi ceea ce spuneau, de a transforma cuvântul în realitate. De aceea se și credea că omul înțelept este mereu mă­surat la vorbă, deoarece în cazul său, cu­vintele erau cu mult mai mult decât o simplă arti­cu­lare de sunete, erau chiar vehiculul unor sen­ti­mente și trăiri benefice, de o intensitate ex­traor­di­na­ră, capabile să vindece și să ali­ne chiar instantaneu.

Noi, oamenii moderni, am pierdut această pu­tere extraordinară a cuvântului. Abia de curând, o nouă și, cel puțin deocamdată, mis­terioasă știință – NLP (Manipu­la­rea Neuro-Ling­vistică) – scoate la iveală importanța cuvintelor. Totuși, fără a ne afunda în studiul acestei dis­cipline extrem de com­plexe, putem afla practic mai mul­te despre pu­te­rea cu­vân­tului. Cum? Tă­­când. Despre aceasta însă, vom vorbi altădată.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian