Porumbeii

Era vară. Eram la țară, la bunici, ca în fiecare vacanță. Bunicii mei lo­cu­iesc într-un sat mic și liniștit, lângă râul Ialomița.

Eu iubesc foarte mult păsările, în special porumbeii. Marea coincidență a fost că vecinul bunicilor avea o cres­că­­torie. Într-o zi, l-am vizitat ca să aflu cât mai multe despre viața lor. Vă­­zân­du-mă așa de interesată de ei, mi-a dăruit o pe­reche de po­rumbei. Puii creșteau pe zi ce tre­cea. Îi hră­neam cu grâu și miez de pâine, pre­cum mama lor. Când credeam că li s-a făcut sete, le dă­deam apă într-un pahar. Erau tare fru­­moși, gri cu pete negre. I-am bo­tezat Lu­cian și Sia­na.

La sfârșitul vacanței, am plecat acasă, la București, unde tata le-a facut o căsuță în bal­con. Acolo le puneam paie, apă și mâncare. Gu­guiau tot timpul, plecau dimineața și ve­neau seara, așteptați de toată suflarea familiei. După o săptămână, Siana a făcut două ouă din care au ieșit niște puișori de o frumusețe ne­asemuită. Erau golași, cu puf galben, cu niște ochișori mici și negri, ca tăciunele. Am fost tare fericită, dar numai pentru două luni, pen­tru că într-o zi, Lucian nu a mai venit acasă. L-o fi ucis cineva, l-o fi mâncat o pisică, nu știu, dar Siana a devenit foarte tristă și abătută: nu mai mânca, nu mai bea apă, nu mai zbura. Am încercat să-i dăm mâncare pe cioc, dar degeaba. Peste câteva zile a murit, luând cu ea și o parte din sufletul meu. Fără mama, au murit și puii cei mititei, fiindcă nu mai avea cine să-i îngrijească. Am plâns zile întregi după ei. I-am îngropat în fața blocului, în niște mormânțele presărate cu flori. N-am crezut că pot îndrăgi așa de mult niște păsări!, dar cel mai tare m-a impresionat iubirea Sianei pentru perechea ei. Nu cred ca oamenii sunt în stare să moară din dragoste. Destul de păcat! Te iubesc, „Formula As”!

ADINA L. (12 ani) – București

(P.S. Acum am două perechi de porumbei voiajori și îi iubesc ca pe lumina ochilor. Sunt deștepti și puternici și sper că ei nu vor muri niciodată.)