Orice se poate spune despre Larisa, pisica verilor mei, dar nu că este o mâță obișnuită. În primul rând, la 11 ani, are o poftă de joacă și de pozne mai potrivită pentru o copiliță de 3-4 luni. În al doilea rând, după dimensiuni, toți musafirii sunt uluiți când află că nu e motan sau, mai bine spus, un motănoi dintre cei mai zdraveni. Apoi, a trecut cu brio până la această vârstă venerabilă prin vreo 6-7 operații foarte dificile, ultima dintre ele acum două luni, constând în refacerea os cu os a celor patru lăbuțe, după o săritură curajoasă de la balcon, de la etajul 8. Să mai spun că este spaima tuturor câinilor, de rasă sau nu, din cartier? Am văzut cu ochii mei un husky adult și vânjos, însoțit de stăpân, speriat ca un șoricel la auzul fiorosului miorlăit al Larisei, miorlăit comparabil, ca număr de decibeli, cu sirena poliției.
Se înțelege că nu oricine este acceptat în apropierea acestei pisici. De fapt, mai toată afecțiunea ei – și nu puțină – s-a îndreptat spre capul familiei. Domnul Ionescu, la rândul lui, i-a răspuns în același fel. Așa se face că Larisa este singura ființă care are oricând acces în micul birou al stăpânului, care poate asista nestingherită la munca lui de pictor amator, care-l însoțește în preumblările lui prin parc (cocoțată pe umăr), care are privilegiul de a mânca din aceeași farfurie cu el. Doamna Ionescu, geloasă și cârtitoare la început, ca orice femeie, a acceptat în cele din urmă situația. Nici n-a avut încotro: rivala ei a marcat punct după punct.
O întâmplare de acum trei ani a făcut-o pe Larisa neprețuită. Atunci, d-l Ionescu a trecut printr-o încercare grea a vieții lui: o operație dificilă la inimă. Tot în aceeași perioadă și absolut întâmplător s-a îmbolnăvit și Larisa: o infecție ciudată i-a cuprins întregul organism. Într-un târziu, stăpânul s-a întors acasă, după o operație reușită, dar avertizat că oricând pot apărea complicații. Și zilele pisicii păreau numărate. Ceea ce s-a petrecut atunci poate fi descris cu greu. Larisa a început să lupte cu moartea, cu un curaj mai mult decât omenesc. S-a agățat de fiecare respirație cu disperare, ca și când viața stăpânului depindea de a ei, ca și când era o bătălie pe care trebuia s-o ducă împreună. Au trecut săptămâni până când Larisa a putut să se țină pe picioare, deși medicul veterinar nu credea că va supraviețui, și alte săptămâni până a reușit să facă o tumbă care să-i descrețească fruntea stăpânului, care o privea cu lacrimi în ochi. Bătălia fusese câștigată.
“Cum suportați pisica asta? Eu aș arunca-o în stradă imediat!”. Ioneștii s-au obișnuit să audă cuvintele astea de la toate rudele, de la toți prietenii și cunoscuții. Le-ar lua prea mult timp să explice totul și probabil mulți n-ar înțelege. Așa că au întotdeauna un răspuns-standard: “Așa, ne-am obișnuit cu ea…”.
IULIA MĂDĂLINA
Romanian