Într-o seară călduroasă de vară, când mă plimbam cu părinții prin parc, am zărit în iarbă un pui de porumbel amețit, dezorientat și lovit în cap de un mascul feroce. Era o porumbiță slăbuță, cu penajul preponderent negru, iar pe aripi era ușor pestriță. Cioculețul era negru, subțire și lung, și cred că avea în jur de 20-25 de zile de viață. Am luat-o acasă și i-am pus numele Fifi.
În urma unei documentări mai amănunțite pe internet, privitoare la modul de hrănire, am început să îi dăm vitamine, calciu și apă, cu o seringă fără ac. Apoi am hrănit-o cu boabe de grâu și semințe de floarea soarelui decorticate, puse una câte una în micuțul ei cioculeț… Când o hrăneam, era foarte drăgălașă. Își ferea capul în toate părțile, fie stânga-dreapta, fie sus-jos, fie și-l ascundea în căușul palmei. Făcea mofturi, exact ca și un copil mic. Se răsfăța! Cu ochișorii ei mici și negri ca niște mărgeluțe, ne studia în permanență mișcările și reacțiile. Ne distram copios la orele ei de masă. După fiecare masă, își făcea tacticoasă toaleta penajului. Era tare ghidușă!
După mai multe zile de hrănit forțat, Fifi a început să mănânce și singură. Dacă la început îi dădeam câteva picături de apă, mai târziu a ajuns să bea singură din ceșcuță, dar numai când avea ea chef și într-un mod foarte haios. Își prelungea gâtul lung și, cu ciocul înfipt în apă, sorbea lacom și nu și-l scotea până nu era sătulă. Pâine sau firmituri de pâine nu prea mânca.
Ca orice porumbel, Fifi trebuia să învețe să zboare. Așa că într-o zi am pus-o pe o băncuță în parc. La început, s-a învârtit pe loc, își mișca capul într-o parte și alta, parcă încercând să sară jos. Nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că, în loc să sară pe pământ, Fifi a noastră a început să zboare înălțându-se spre înaltul cerului. A făcut mai multe rotocoale, a vizitat vârfurile unor copaci și, într-un final, văzându-ne că o urmărim și că o strigăm cu disperare, a aterizat pe aleea principală a parcului, așteptându-ne să venim să o luăm. Fifi ne-a întrecut toate așteptările!
Când mergeam în parc, încă de la intrare, se bucura ca un copil. Era în lumea ei. Se bucura enorm la vederea băltoacelor, zbătându-se în brațe ca să îi dau drumul. Dacă o lăsam, se bălăcea cu o plăcere nebună.
Dimineața, când auzea ciripiturile păsărilor de afară, devenea agitată, nerăbdătoare, și încerca să se îndrepte în zboruri mici spre fereastra balconului.
Într-o sâmbătă dimineața, auzind glasul păsărilor, a devenit extrem de agitată, dând semne disperate că vrea să zboare afară, la ceilalți porumbei. A fost pusă de tata pe pervazul geamului. I-a pus și câteva grăuncioare de grâu. A venit un porumbel și au luat micul dejun împreună. Apoi, ea s-a plimbat agitată de-a lungul pervazului balconului, căutând să prindă curaj. Codița îi tremura de emoție. Dintr-o dată, fără să se uite în urmă, și-a luat zborul și a aterizat pe sârma stâlpului de electricitate de lângă bloc. S-a dat alarma în casă: Fifi a zburat! Am sărit din pat ca arsă și m-am năpustit din camera mea direct în sufragerie și apoi la geamul de la balcon. Din păcate, pe sârma stâlpului electric nu mai era niciun porumbel. Zburaseră cu toții.
Porumbița noastră a dispărut. Părinții mei s-au îmbrăcat cu viteza luminii și s-au dus în parcul de vis-a-vis ca să o caute. Toți ne doream să fie liberă, dar să mai crească un pic și să fie capabilă să își poarte de grijă singură. Dar ea a decis că poate!
Fifi ne-a lăsat un gol sufletesc. O căutăm din priviri în orice grup de porumbei de pe stradă sau din parc. Sperăm că a ajuns într-un loc sigur, în mediul ei, alături de alți porumbei. Fifi ne-a luminat zilele. M-a făcut să îndrăgesc și mai mult animalele, să înțeleg câtă nevoie au de protecția noastră și cu câtă bucurie ne răsplătesc.
CODRICI MARIA-ȘTEFANIA, elevă clasa a X-a, București
Romanian