SJÓN – “Mi-am scris romanele într-o cabană de lemn, pe coasta de sud a Islandei”

Festivalul Internațional de Literatură de la Iași

Publică poezie de la 16 ani, iar versurile scri­se pentru coloana sonoră a musi­calului “Dancer in the Dark”, interpretat de Björk și regizat de Lars von Trier, i-au adus o nominalizare la Oscar. Dar nimic nu se compară cu talentul lui de romancier, care aduce în paginile cărților sale vulpi vorbitoare, zăpezi care te fac să-ți pierzi min­țile, personaje stranii, viziuni mis­tice, mit, fol­clor și fantezie. În toamna aceasta, Festivalul Inter­național de Literatură de la Iași le-a făcut cititorilor români o bucurie: l-a adus pe Sjón în România, din înde­păr­­tata și înce­țo­șata Islandă. De vorbă cu un scri­itor tradus în 30 de limbi, care a reușit perfor­man­ța de a câștiga toate pre­miile literare din țara lui.

– Sjón, dați-mi voie să încep cu o curiozitate. Cum vă explicați că o țară atât de mică precum Islanda, cu doar 350.000 de locuitori, are parte de atâția artiști?

– Dacă e ceva ce ne face să sim­țim că valorăm și noi ceva pe lumea asta, e vor­ba cu siguranță, despre cul­tură. Suntem o țară cu un pământ sterp, care timp de 600 de ani a fost doar o colonie. Singura noastră bogă­ție în acei ani de mare sărăcie au fost saga-urile (baladele n.n.) și poezia, care s-au transmis din ge­ne­rație în generație. În secolul 19, când Is­landa și-a câștigat indepen­den­ța, cei care și-au unit vocile și au militat în fa­voarea unui specific național au fost tot poeții. La scurtă vreme după aceea, Pre­miul Nobel pentru literatură i-a fost acor­dat islandezului Halldór Laxness. Așa că nu e de mirare că scriitorii sunt figurile prin­cipale ale culturii noastre. Datorită lor, azi, respectul pentru cultură în Is­landa e uriaș. Și cum cultura e parte din ima­gi­nea noastră în lume, toți sunt încurajați să o producă. În Islanda ți se per­mite să încerci orice. De pildă, unul dintre cei mai buni regizori de film contem­porani a început cân­tând într-un grup de muzică elec­tro­nică, apoi s-a dedicat o vreme scri­sului, și-abia mai târziu a des­co­perit că și-ar dori să facă film.

– Deci, de vină nu e vremea rea, care vă ține închiși în casă…

– Nu. E adevărat că stăm mult în casă, dar asta ne face buni cititori, nu neapărat buni scriitori. (râde)

Bula cu zăpadă, ceață și poezie

– Filmele islandeze pe care le-am văzut, ro­ma­nele pe care le-am citit, muzica pe care am as­cul­tat-o au, toate, o atmosferă misterioasă. Ceva care plutește ca o vrajă. Chiar așa e țara asta din care veniți?

– Probabil chiar așa e, din moment ce se simte și-n muzică, și-n poezie. Noi nu prea am fost in­flu­ențați de cultura europeană, fiindcă la noi romanul european a ajuns târziu, spre începutul secolului 20. Și-atunci, am trăit cu toții în bula asta a noastră, cu zăpadă, vânt, ceață și poezie.

– De-aici, din estul Europei, noi chiar ne ima­ginăm că scriitorii islandezi își scriu cărțile în că­bănuțe de lemn îngropate în zăpezi, de la ferestrele cărora se vede aurora boreală. Am fost surprinsă să aflu că, de fapt, v-ați scris unul dintre romane în Biblioteca Municipală din Reykjavík…

– Azi, artiștii locuiesc aproape cu toții la Reykjavík. Totuși, cea mai mare parte a cărților mele n-am scris-o acolo, ci într-o casă tradițională de lemn, de pe coasta de sud a Islandei. E adevărat că în Capitală sunt doar 150.000 de oameni, dar chiar și atâția pot fi uneori prea mulți pentru mine. În sud, am liniște și izolare, n-am nici telefon, nici internet, și pot scrie liniștit 16 ore pe zi.

– Ce fel de copil erați, Sjön? Ce întâmplări din copilărie v-au purtat pe aripile scrisului?

– Eram un copil foarte agitat. Vorbeam atât de mult, că uneori mă tri­mi­teau la magazin să iau ceva, numai ca să fie liniște în casă. Îmi plăcea să desenez, să creez lucruri cu mâinile mele. Din nerăbdarea asta de a face lucrurile să existe s-a năs­cut, cred, și poe­zia. La 15 ani, am des­co­perit o antologie a gru­pu­lui de scri­itori suprarealiști islandezi “Atom Poets”. Când i-am citit prima oară, am rămas uluit. Mi se părea in­cre­dibil că e permis să faci așa ceva în limba islan­de­ză. Așa că am început imediat să scriu. Și am scris, am scris, am scris. La 16 ani am publicat primul volum de poe­me. Și, dacă am con­ti­nuat până în zilele noas­tre, e pentru că nu mi-a zis ni­meni să mă opresc. (râde)

– Și totuși, de ce scrieți? Care e motivația adâncă a scrisului dvs.?

– Cu timpul, a devenit aproape o nevoie fizică. Dacă nu scriu multă vre­me, devin iritabil, mo­ro­cănos și soția îmi zice: “Știi ce­va, Sjón, nu ești de­loc amuzant, cred că-i tim­pul să te duci în sud!”. Așa că mă sui în au­to­buz și plec la locul meu de scris și mă simt mai bi­ne. Pen­tru mine, scri­sul e un joc. Mă joc cu cuvintele, cu fi­gurile de stil, cu datele is­torice, cu personajele, cu ci­ti­to­rul. E ceva care mă îm­pinge de fie­care dată să fac asta, dar nu știu ce e și nici nu cred că vreau să aflu vreo­dată.

– Vă face scrisul mai fericit sau mai degrabă mai înțelept?

– Aș zice că mai degrabă mai fericit. Nu cred că devin deloc mai înțelept scriind.

Versuri pentru cântecele lui Björk

– Ați fost și sunteți și textier pentru mulți artiști islandezi. V-ar fi plăcut să fiți muzician?

– Am scris versuri pentru Björk și pentru alți artiști, dar nu sunt mu­zician, nu cânt la niciun ins­trument și nici nu cred că am vreun ta­lent în di­recția asta. Soția mea e mezzo­soprană. Ea e mu­­zi­cia­nul ca­sei. Eu mă bucur doar de pre­zența ei și de fap­tul că, datorită ei, desco­păr mu­zică nouă în permanență.

– Dar colaborarea cu Björk cum a luat naștere?

– Ne știm de când eram mici. Ea avea 16 ani, eu a­veam 19 ani când ne-am cu­noscut, prin intermediul celui mai bun prieten al meu, Thor Eldon, care era poet și mem­bru, și el, în Medusa, gruparea noastră po­­etică, și era iubitul lui Björk de atunci. Așa că a de­venit și ea parte din grupul nostru de prieteni cu care petreceam timpul discutând des­pre muzică, arte vizuale și poe­zie. Prin 1993, 1994, când și-a început cariera so­lo, m-a întrebat dacă nu aș vrea să co­la­bo­răm la un cântec. Așa a în­ceput totul. Dar Björk e ea însăși o poetă ex­traordinară. Sunt foarte multe ver­suri pe care și le scrie sin­gură. Și me­reu când mă su­nă și mă roagă să scriu pentru ea, îi spun că ar tre­bui să o facă ea însăși. Co­laborăm doar când are pie­se mai epice, mai dra­matice. Eu am scris, de pildă, “Iso­­bel”, “Bachelorette”, “Joga”, “Cos­mogony”, “Virus”.

– Ați lucrat împreună și pentru celebrul musical “Dan­cer in the Dark”. Cum e să vă auziți versurile cântate peste tot prin lume? Căr­țile, cel puțin, nu sunteți obligat să le recitiți.

– Pentru un poet care e citit de 300, 400 de oa­meni, e un pri­vi­legiu ca prin intermediul unui cântec, cuvintele lui să ajungă la mi­lioane de oameni. Am avut oca­zia să o ascult pe Björk la Pa­ris, pe un sta­dion, cântând “Iso­bel”, primul cân­tec pe care l-am scris îm­pre­ună. Când a ajuns la re­fren, tot stadionul a început să cânte cu ea. Mi s-a ridicat părul pe mâ­nă. A fost incredibil, de ne­uitat. Nu-mi ve­nea să cred că alea sunt cuvintele me­le.

Cel de al treilea ochi

– În cea mai re­centă car­te tradusă în limba română, “Din pântecul balenei”, spu­­neți povestea unui vraci și vrăjitor, “un frate mai mic și mai amărât al lui Paracelsus”, cum l-ați nu­mit într-un interviu. Ce v-a atras la lumea aceasta a Evului Mediu?

– Tocmai faptul că oamenii de atunci aveau o viziune asupra lumii complet străină de cea pe care o avem noi azi. Personajul acesta, un înțelept al vremii lui, nu are acces la știință. Și totuși, știe mai multe lucruri decât mulți oameni din ziua de azi, înțelege mai bine ca mulți de unde venim și încotro ne îndreptăm. Dar pentru ideile lui ieșite din comun, pentru inocența și curiozitatea lui, e neînțeles și persecutat de contemporani. Viața lui e cumplită. Am scris cartea asta, pentru că îmi doream să intru în mintea cuiva care vede lumea cu totul altfel.

– Sjón, ce e cu inelul pe care îl pur­tați pe mână? Pare un ochi al infini­tului, care se holbează la noi.

– Sjón, numele meu, e o abreviere de la Sigurjón Sigurdsson. Dar sjön în islandeză înseamnă și vi­ziune sau vedere. Viziune interioară, vedere exte­rioară. Ăsta e manifestul meu ca poet. Inelul ăsta, găsit acum 30 de ani la New York, e emblema mea, cel de-al treilea ochi. Dar mai am două inele. Unul pe care scrie cu fonturi islandeze, Sjón și Islanda, ca să-mi amintească cine sunt și de unde vin. Și unul cu o ancoră. Semnul că și atunci când trăiești încon­jurat de ape poți găsi undeva pământ sigur.