Buciumul din Valea Morii

Valea Morii este un cătun al Bărbăteștiului. Pornește de la fostul magazin de stat al regretatului nea Ionică, vestitul negustor din vremea comunismului, și se afundă pe malul unui torent, numit Matca Văii Morii, până în pă­dure, la casa lui Colie Pârvu, un vestit șofer al între­prin­derii sovietice de transport țiței prin conducte. Pe aceas­tă vale locuiau muncitori, agricultori, mo­rari și paz­nici. Vestit era lucrătorul Banculea, dar și Cârțână Gogu, morar la moara boierului Opri­șescu. La balastieră lucra Ciolca Marinică, iar Moranu Ionel și Moranu Gigiu erau vrednici la trans­portul țițeiului și la cultura de porumb. Agri­cultori erau și Gârțu și fratele lui, Câșu, iar baba Manda Goațî era ves­tită prin descântece și veselie. Nu departe locuia unchiul Vatică, proprietar de vie și ceferist, tatăl regretatului meu văr, Adrian. Cunoscutul gospodar Florea sta la începutul văii, iar Tibi Munteanu, poves­ti­torul întâmplărilor de mai jos, locuia la jumătatea sătu­cu­lui. Astăzi stă în centrul co­munei, aproape de sora mea, Maria. Iată unele dintre po­veștile lui: „Am copilărit cu Dan al lui Dolcu, cu Ion al lui Gâșcă, cu Lili Schiau zis Tur­citu… Îmi amintesc de bu­cium, ne duceam în fiecare pri­măvară, de Sfântul Gheor­ghe… Făceam focul pe dea­luri și așteptam să joace co­mo­rile de aur din pă­mân­turi… Pe toate dealurile jucau flă­cări, copiii din toate sa­tele porneau același obicei; ne gân­deam că undeva tre­buie să apară galbenii… Lili adu­sese patefonul și pu­nea muzica Mariei Lătărețu, făcân­du-ne să chiuim în noapte. Era frumos, îmi dau lacrimile și azi… Țipam atât de tare, că toată Valea Morii era trează și la miezul nopții”. Și eu am fost cu buciumul. Împreună cu Păducel, cu Geni, cu Nelu, cu Goriță, cu Al Mic, cu Mitică și Ro­mică, dam glas trompetei militare a tatei, înălțam focuri și făceam rugăciuni de bunăstare. Aveam cu noi și un pahar de vin roșu ori câte o cană de must fiert de două ori, să nu fermenteze. Mitică aducea în fiecare an câte un săcăteu cu nuci, așa că trăiam clipe fericite la Sfântul Gheorghe. Tibi are și alte întâmplări, unele mai puțin vesele: „Anii 50 ne-au chinuit rău de tot, pe toți vălenii. Foștii legionari din Valea Morii, Costică Cimbrea și N. Gâțu, au devenit cei mai răi comuniști. Și-au luat anga­ja­mentul în fața partidului că vor face gospodărie agri­colă în comună și au făcut. Au început teroarea în Va­lea Morii, unde-i amenințau cu pistolul pe toți oamenii avuți. Pe unchiul meu, părintele Șerban, l-au dus în mij­locul Gilortului și l-au obligat să cânte Prohodul și să fa­că slujbă, cu apa până la brâu. Apoi au vrut să-l bage în cuptorul aprins cu cărămidă, forțându-l să se înscrie în colectivă. Noroc că au sărit în ajutor rudarii, lucrători la cuptor, și l-au salvat. Au vrut să facă același lucru și cu bunicul Vasile, dar bătrânul a fost mai iute de picior și a fugit în pădurea Jidovina. A stat acolo până s-a liniș­tit situația, venind acasă numai noaptea”. Cât despre tero­riș­tii regimului, putem spune că și-au sfârșit viața ca în bles­temele sătenilor. Pe Gâțu l-au urât și propriii lui pă­rinți, sfârșind de ciroză galopantă. La rândul lui, Cim­brea, fost șef de cuib, pe lângă boala dată de Dumnezeu (un can­cer în gât) l-a omorât unul cu mașina, într-o noapte, nu se știe nici azi cine. Vorba gorjenilor a rămas ne­schim­bată: „Nici un rău nu rămâne nepedepsit într-o viață”.

Ion Longin Popescu