Vaidacuta și Prințul Charles

Casa-muzeu din Vaidacuta

          Stau în casa familiei Chirilă din Cerghi­ze­lul Mureșului și ascult o sumedenie de istorisiri. Chirilă senior a muncit pe o plat­formă industrială dar a crescut și vite, îm­părțindu-și timpul destul de bine încât să nu-i mai rămână decât puține ore de somn. Fiul său Ionel a fost plecat 13 ani în Statele Unite, ca să strângă bani și să-i trimită acasă pentru dezvoltarea fer­mei lor, unde muncesc cu toții. S-a întors de câți­va ani și își petrece zilele în cizme, îngrijind niște splen­dori de văcuțe. Deodată, Chirilă tatăl pro­nunță un nume ciudat. Un nume pe care l-ai putea auzi tot atât de bine rostit de un samurai sau de un vrăjitor din Amazonia. E numele unui sat si­tuat în apro­piere, peste doar două dealuri: Vaidacuta…

Sub asaltul sălbăticiei

          Plec de dimineață. Ies din ultimul sat întins pe câmpia îngustă a Mureșului, în dreptul Un­ghe­nilor, și tot înaintez printre dealuri cu arături de toamnă și păduri cu frunza îngălbenită. Un fazan tra­ver­sează drumul și se pierde prin tufișuri. Pri­vesc în susul văii și aproape sunt convins că Vai­dacuta nu e pe nicăieri, sau dacă e pe undeva, cu siguranță va trebui să intru printr-o poartă a tim­pului ca să ajung acolo. Recunoașteți și dvs., vă rog: cum să fie real un sat cu un astfel de nume? Ajung din urmă un bărbat care își duce bicicleta de coarne, având portbagajul plin cu plase doldora de cumpărături. Îl cheamă Laurențiu și zilnic merge cu bicicleta în satul din vale, mai răsărit, ca să cumpere pâine și alte alimente pentru veci­ne­le lui, care nu se pot de­plasa. „Și unde vă duceți acum? Unde locuiți?” „La Vaidacuta”, îmi răs­pun­de senin. Vasăzică, exis­tă! Vreau să aflu nea­părat cum arată realitatea acestui nume și o iau către sat. Fantomaticul Vaida­cu­ta! Satul există, are câteva case încă în picioare, răz­lețite printre arbori și ier­buri înalte, însă e, în ace­lași timp, un sat spectral, fiindcă multe gospodării au dispărut, casele din paiantă s-au ruinat și au căzut, și în locul lor au rămas dâmburi de pământ, peste care au crescut urzicile și bozul. În schimb, biserica pare zdravănă, cu turnul drept, refăcută, îngrijită. Școala satului e, în schimb, părăsită, s-a prăpădit, zidurile mâncate de vreme stau gata să se pră­bușească. Unde se auzeau odinioară glasurile co­piilor acum vântul șuieră a pustiu. Scrutând atent locurile, reușesc să disting unde au fost gos­po­dă­riile, casele cu acareturi, grădinile cu legume. Aco­lo cresc acum bălării sau pruni cotropiți de li­cheni. Vaidacuta e un sat părăsit, cu doar puțini lo­­cuitori. Unul dintre ei e Minerva, o femeie de pes­­te 80 de ani, văduvă de mult, mamă a unei fete cu probleme de sănătate. Femeia nu a ple­cat ni­căieri, iar dacă satul mai are suflet, oricât de firav, e și datorită ei. Minerva are grijă de biserică. „Noi nu am avut curent electric în sat până târziu de tot. De asta au și plecat oamenii. Cu multă vreme în urmă, au adus țevi să bage gazul, dar după o lună au luat țevile și le-au mutat în altă parte și nu am mai avut nici gaz”, povestește femeia. Privesc o uliță: fiindcă nu a mai circulat nimeni decât foarte rar, a crescut iarba. E o uliță în­ierbată. Pe drumul principal, au tur­nat pietriș mărunt, ca să acopere noroiul și hu­ma. Oricum, ma­șinile trec rar. În anii colec­ti­vu­lui, ver­sanții dealurilor ca­re înconjoară satul erau arați și semă­nați. După revoluție, acti­vitatea agri­colă a în­cetat, iar din ve­chile braz­de a ră­sărit iarba. Acum satul e în­conjurat numai de pă­șuni și po­ieni. Nu vezi nici­unde pă­mân­tul răscolit de plug. În ierbu­rile din jurul sa­tului, pe unde căl­cau altădată roțile tractoarelor, și-au făcut prepe­lițele o sumedenie de cuiburi.

Ionică Sita, fiu al satului

          Anul trecut, Ionică Sita, fiu al satului, ajuns prin muncă om cu dare de mână, a cheltuit o su­me­denie de bani împreună cu alți localnici plecați și au organizat o mare întâlnire în Vaidacuta. S-au strâns vreo patru sute de suflete și au povestit despre anii frumoși ai copilăriei și despre pă­ră­sirea masivă a satului. Dar au vorbit și despre șan­sele ca satul lor, acum aproape pustiit, să renască.

          Am norocul să-l întâlnesc pe Ionică Sita pe uli­ța satului. E un bărbat bonom, cu un surâs blând. Nu are nimic din scorțoșenia multor oa­meni de afaceri. Nu mi-aș fi închipuit că-l voi în­tâlni cu o plasă plină cu bureți abia culeși de prin împrejurimi. E pa­tronul unei firme de televiziune și internet prin cablu. A câș­tigat bani întinzând cabluri pe sub pământ, ca să aducă televiziunea și internetul la Vaidacuta, unde nu au mai rămas de­cât vreo câteva familii. A adus în sat internetul și te­leviziunea prin cablu. Fiu al satului, născut aici și cândva elev al școlii care s-a ruinat între timp, a plecat cu părinții de mâ­nă, cu toată agoni­seala încărcată într-o căruță, la Târnă­veni, unde se construiau blocuri și fabrici, și tinerii satelor îndepărtate ajun­­­geau să lucreze cu normă în­­­treagă, iar duminica, să pri­vească lu­mea din balcon. „Când am ajuns acolo, între blocuri, unde era nu­mai beton, am cre­zut că am ajuns pe Lu­nă”, își amintește Ionică. Acum câțiva ani l-a răzbit nostal­gia. Pe unii oameni sentimentul acesta îi predispune la visare și inacțiune. Pe Ionică, dim­po­trivă, l-a scos din casa de la oraș, pur­tându-l înapoi, la locul de obârșie. O vizită, două, Io­ni­că Sita a aprins speranța că satul poate fi readus la viață. A reno­vat biserica și casa parohială, a or­ga­­nizat sărbă­toarea „Fiii satului”, la care au con­tri­buit cu bucu­rie și alți foști săteni, dar mai ales a cum­părat o casă, a renovat-o și a trans­format-o în muzeu.

Dezgropat din uitare

Aeroplanul lui Dumitru Istrate

Pe un perete e un tablou cu poze și ar­ti­cole decu­pate din zia­re. Aflu uimit poves­tea unui local­nic, Du­mitru Istrate, care a construit la începutul secolului XX un avion! Da, unul care a și zburat vreo 5 m deasupra pă­mân­­tului. Dumitru era tâm­plar și, într-o zi a anu­lui 1911 l-a văzut pe Aurel Vlaicu zburând dea­su­pra unui câmp din Târgu Mureș. Marcat de în­tâmplare, a ve­nit acasă și s-a a­pucat să meș­te­rească un aeroplan din lemn, folosind un motor de camion. Visa să zboare și el într-o zi peste dea­lu­rile Vaidacutei. Sătenii au fost uluiți să-l vadă înălțându-se cu măgădaia lui zbu­rătoare. E de necrezut că aici, în acest sat aproape pustiu, cu peste o sută de ani în urmă, sub un șopru, un tânăr meșterea un aeroplan! Apoi a izbucnit Pri­mul Răz­boi Mondial, jandarmii austro-ungari i-au con­fiscat invenția, au dezmembrat-o, au pus-o în lăzi, și pe el l-au înrolat în armata imperială. Is­trate Dumitru a fost plutonier în Corpul 2 de avia­ție și a decedat în 18 mai 1915, în spitalul de rezervă din Wiener-Neustadt, fiind bolnav de TBC. Dar Istrate nu e singurul aviator din Vaida­cuta. A mai fost unul, Vasile Tolan, care a pilotat avionul Crucii Ro­șii din Mureș. Venea cu avionul deasupra satului și femeile care săpau porumbul pe câmp îl salutau bucuroase. Muzeul sătesc al lui Ionică Sita s-a dovedit un exemplu molipsitor, urmat imediat și de alți consăteni ale căror case bătrânești rămăseseră în picioare. Sunt o mână de oameni care au deschis ochii în Vaidacuta, apoi au plecat la oraș, dar rădă­cinile lor nu s-au smuls cu totul din satul obârșiei. După zeci de ani, iată-i revenind din orașele Mu­reșului, ca să nu lase ruina să cuprindă totul. Umblă chiar un zvon că un mare fermier ar fi interesat să aren­deze pămân­turile din jurul satului și să le are, desfiin­țind pajiștile unde și-au făcut cuib pre­pe­lițele. Cu prima brazdă trasă de tractoarele acelea mo­derne, farmecul Vaidacutei se va risipi. Aici ar trebui atrași oameni dispuși să reconstruiască pe ve­chile amplasamente case în stil tradițional, să refa­că grădinile copleșite de sălbăticie și să păstreze caracterul pastoral al satului. Eco-turism ar trebui făcut aici, nu agricultură cu utilaje mari și pestici­de. Poate prințul Charles ar trebui chemat degrabă la Vaidacuta, să zică „NU”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian