DOSARE CONTEMPORANE
Țara Sfântă își rescrie istoria
Pentru profani, istoria poate să pară „bătută în cuie”, însă, în realitate, ea este un organism viu, care evoluează mereu prin intermediul noilor descoperiri arheologice. Acestea demonstrează adesea cât de puţin ştim, de fapt, despre trecutul umanităţii sau cât de greşit am interpretat unele informaţii anterioare. Un exemplu în acest sens îl dă frenetica activitate arheologică din Israel, o ţară în care se înţelege importanţa acestei ştiinţe, o ţară în care se alocă fonduri generoase dedicate săpăturilor, studiilor ulterioare şi conservărilor, o ţară în care siturile arheologice nu sunt distruse din interese meschine, o ţară în care se investeşte şi se urmăreşte „crearea” de specialişti autentici, cu minţi deschise, o ţară în care ştirile despre noi descoperiri cu valoare majoră „curg râu”. Parcurgând aceste informaţii spectaculoase (din care vă prezentăm o simplă selecție) nu poți, ca bun român, să nu te întrebi: oare când se va întâmpla minunea ca și autoritățile din țara noastră să înțeleagă importanța arheologiei, când se vor aloca fonduri dedicate săpăturilor, studiilor ulterioare şi conservării, când siturile arheologice din ţara noastră nu vor mai fi distruse din interese meschine? Deocamdată, la noi, la Sarmizegetusa – ca să luăm doar un singur exemplu –, se fură ca-n codru artefacte milenare, iar codrul este tăiat ilegal, periclitându-se integritatea structurală a construcţiilor dacice expuse! Să mai adăugăm că, din suprafaţa totală a sitului, estimată de arheologi, ceea ce a fost excavat reprezintă doar o infimă parte?
Inelul lui Pilat
Pilat din Pont sau Ponţiu Pilat este una dintre figurile cele mai detestate din cultura creştină. Conform relatărilor biblice, în calitatea lui de guvernator roman al Iudeei, el a fost cel care, sub presiunea maselor, l-a condamnat la moarte pe Iisus, deşi „nu găsesc nicio vină în Omul acesta” (Sfânta Evanghelie după Luca 23:4). Recent, în Israel s-au făcut două descoperiri care dau mai multă concretețe istorică aceluia care e legat pe vecie de martiriul lui Christos.
Într-un interviu acordat publicaţiei The Times of Israel, arheologul Roi Porat a descris un inel-sigiliu din cupru, identificat alături de alte sute de artefacte, în situl Herodium sau Herodion, muntele pe care se află templul lui Irod cel Mare (un alt nume celebru din poveştile biblice, a cărui existenţă, ca rege al Iudeei supus Romei, a fost demonstrată, deşi teribilul episod al uciderii pruncilor continuă să fie contestat de istorici). În mod bizar, inelul a fost extras în cursul excavaţiilor realizate, în 1968-1969, de Gideon Foerster, însă el a rămas până de curând într-un depozit, fără să i se acorde atenţie. A fost „redescoperit” de Porat, care a cerut curăţarea lui completă, iar rezultatele studiului făcut asupra obiectului au fost publicate în Israel Exploration Journal. Astfel, s-a constatat că inelul este gravat cu un krater, un recipient pentru vin fără toartă, iar imaginea aceasta este „flancată” de o serie de litere greceşti „parţial deformate” şi „parţial ştirbite de un defect”, litere care au fost traduse ca „al lui Pilat”! De asemenea, a fost descoperită şi o monedă din 67-68 e.n., împodobită cu un krater similar, ceea ce confirmă datarea inelului. Porat a explicat: „Inelele simple, din metal nepreţios, precum cel din Herodium, se aflau, în general, în proprietatea soldaţilor, a oficialilor romani şi a celor din Herodium, cât şi în proprietatea persoanelor din pătura de mijloc a societăţii, indiferent de ocupaţiile lor. Prin urmare, la prima vedere, pare improbabil ca Ponţiu Pilat, bogatul şi puternicul guvernator al Iudeei, să fi purtat un inel-sigiliu subţire, din aliaj de cupru”. Există însă o similitudine. În 1961, în cursul săpăturilor realizate în arena antică din Caesarea Maritima, s-a descoperit „Piatra Pilat”, un bloc de calcar sculptat, pe care se află săpată următoarea inscripţie: „Ponţiu Pilat… prefect al Iudeei”. Răspândirea numelui dovedește că guvernatorul roman era popular și, deci, generos cu folosirea liberă a prenumelui și numelui său. Prin urmare, în cazul inelului, cercetătorii au opinat că e posibil ca el să-i fi aparţinut unui membru al familiei lui Pilat, unui soldat din armată sau chiar lui Ponţiu Pilat însuşi, care, din motive de popularitate, ar fi putut să prefere ca în viaţa de zi cu zi să poarte o podoabă utilitară modestă.
Drumul templului
Într-o altă parte a Israelului, mai exact în Ierusalim, arheologii au găsit dovezi că drumul pavat cu piatră folosit de pelerinii evrei ca să ajungă la Templu a fost realizat tot de Ponţiu Pilat: „Bazându-ne pe dovezi numismatice, noi considerăm că drumul a fost construit în secolul I e.n., la mijlocul primei perioade de conducere romană directă şi, mai exact, în cursul mandatului de guvernator (…) al provinciei Iudeea al lui Ponţiu Pilat”.
Într-un studiu recent, publicat în Journal of the Institute of Archaeology al Universităţii din Tel Aviv, cercetătorii israelieni prezintă descoperirea unor monede aflate sub anticul drum care ducea la Templul din Ierusalim. Într-un interviu din revista Haaretz, doctorul Donald T. Ariel, arheolog şi expert în numismatică de la „Israel Antiquities Authority” şi co-autor al studiului, a declarat că monedele nu mint niciodată, iar cele care sunt pierdute în zone care ulterior sunt pavate, indică mereu cu acurateţe momentul construcţiei. Astfel, monedele descoperite sub drumul spre Ierusalim datează din jurul anului 30 e.n., din perioada împăratului Tiberius şi a lui Ponţiu Pilat. Mai mult, în toată aria sitului nu a fost identificată nici măcar o singură monedă care să provină din timpul domniei următorului împărat, Agripa I. E adevărat că, aşa cum recunoaşte şi Nashon Szanton, arheolog, co-autor al studiului, nu există niciun indicator sau vreo placă pe care să scrie „Ponţiu Pilat a construit acest drum”, însă, judecând din punct de vedere istoric, o asemenea întreprindere ar fi fost perfect logică, având semnificaţia unei legături între Templul evreiesc şi lumea romană: practic, drumul de aproximativ 600 de metri, pentru realizarea căruia s-au folosit circa 10.000 de tone de piatră, pornea de la Bazinul Siloam, acolo unde pelerinii evrei se opreau ca să bea apă proaspătă şi să se primenească, şi se termina la Templu. Aşadar, această legătură tangibilă dintre cele două culturi ar fi demonstrat că Ponţiu Pilat era, mai degrabă, un unificator decât un dezbinator.
„Gânditorul” israelian
Recent, în suburbia Yehud a Tel Aviv-ului, într-un sit excavat de arheologul Gilad Itach, a fost descoperită o statuetă misterioasă, cu o înălţime de 18 centimetri, a cărei vechime este de 3.800 de ani şi care a fost botezată „Gânditorul”. Un nume care vă sună cunoscut, nu-i aşa? E firesc, întrucât şi noi, românii, îl avem pe „Gânditorul de la Hamangia”, atât doar că statueta noastră are 11,5 centimetri în înălţime, datează din Epoca Pietrei şi are o vechime de 8.000 de ani! „Gânditorul de la Hamangia” a fost descoperit în 1956, în necropola de pe Dealul Sofia, de lângă Cernavodă, de profesorul Dumitru Berciu, un istoric şi arheolog reputat. „Gânditorul” românesc are şi o pereche: „Femeia lui”. Ambele statuete au fost realizate din lut ars. Bărbatul stă pe un scăunel fără spătar, torsul îi e aplecat înspre în faţă, coatele îi sunt aşezate pe genunchi, iar palmele îi susţin bărbia. Capul îi este ovoidal, iar ochii, nasul şi gura sunt clar figurate. O enigmă rămasă până azi fără răspuns este motivul pentru care urechile „personajului” prezintă fiecare câte un orificiu circular, un al treilea fiind poziţionat în partea central-superioară a „craniului”! Femeia stă, probabil, direct pe pământ, pe şezut, acesta fiind supradimensionat şi plat, în partea inferioară, probabil şi ca simbol al fertilităţii. Femeia are un picior flexat, sprijinindu-şi ambele palme pe genunchiul ridicat. Şi ea prezintă aceleaşi perforaţii misterioase: una în partea central-superioară a capului şi câte una în fiecare ureche! Ipotezele cele mai vehiculate sunt acelea că statuetele au avut rolul de ofrande, bărbatul fiind reprezentarea unui zeu al naturii, al vegetaţiei, iar femeia, reprezentarea unei zeiţe a fertilităţii.
„Gânditorul” israelian este realizat tot din lut şi pare să fi fost adăugat, ca decoraţiune, lângă gura unei carafe. Şi el stă aşezat, are genunchii flexaţi, o palmă se odihneşte pe genunchiul opus, în cealaltă palmă îşi sprijină bărbia, iar ambele urechi îi sunt perforate cu câte un orificiu circular! Artefactul complet, carafă şi „Gânditor”, a fost descoperit alături de pumnale, vârfuri de săgeţi şi oase de măgar şi de oaie, ele reprezentând, în opinia arheologului Gilad Itach, ofrande funerare, îngropate împreună cu un individ important din comunitatea canaanită a Epocii Bronzului. Este important de precizat că, în Israel, perioada de mijloc a Epocii Bronzului este adesea numită „Perioada Biblică”, întrucât acesta a fost intervalul de timp în care s-au petrecut multe dintre evenimentele principale din Biblia ebraică sau Vechiul Testament. Știrea despre această descoperire a făcut mare vâlvă şi au fost publicate o mulţime de articole pe această temă. Dar, deşi „Gânditorul de la Hamangia” şi „Femeia lui” sunt consideraţi practic brand-ul civilizaţiei străvechi europene, deşi, datorită perfecţiunii proporţiilor, „Gânditorul de la Hamangia” a fost comparat cu „Omul Vitruvian” al lui Leonardo da Vinci, deşi încă din anii 1990 UNESCO a introdus „Gânditorul de la Hamangia” şi „Femeia lui” pe o listă scurtă de zece capodopere ale lumii care nu ar trebui să dispară niciodată, iar cele două figurine au călătorit prin toată lumea, fiind expuse în capitale precum Londra, Paris, New York sau Atena, nici unul dintre autorii care au popularizat descoperirea israeliană nu a făcut conexiunea cu „Gânditorul de la Hamangia” şi „Femeia lui”! Arheologii au, și ei, orgoliul lor…
Tunelurile secrete ale templierilor
Cavalerii Templieri reprezintă un subiect care întotdeauna atrage atenţia, căci istoria acestei societăţi de călugări-războinici este presărată cu o mulțime de controverse şi de enigme! Ordinul a fost creat în 1119 de cavalerul francez Hugues de Payens, şi recunoscut în 1139 prin bula papală Omne datum optimum. Scopul lui declarat a fost acela de a-i proteja de răufăcători pe pelerinii creştini care se îndreptau către Ţara Sfântă, însă foarte repede templierii s-au dovedit iscusiţi în afaceri și negocieri, astfel că, în scurt timp, de la starea de sărăcie iniţială, când trăiau exclusiv din donaţii, au ajuns să aibă o avere impresionantă, alcătuită din bani, bijuterii, domenii, dar şi informaţii secrete. De la ei se împrumutau toţi regii, ba chiar şi papii aflaţi în dificultăţi financiare! Templierii au fost implicaţi masiv în sângerosul şir de cruciade, întrucât, pe tot parcursul existenţei lor, „cheia de boltă” a ordinului a fost Ţara Sfântă şi, mai ales, Ierusalimul, unde au ridicat numeroase construcţii, în special de apărare, dar au desfăşurat şi o intensă şi misterioasă… „activitate arheologică”! Nici până azi nu se ştie, cu certitudine, ce anume căutau templierii în Ţara Sfântă şi dacă şi-au atins scopul! Speculaţiile au curs de-a lungul secolelor. S-a susţinut inclusiv că ţelul lor a fost acela de a găsi „Chivotul Legii” şi de a-l păstra în siguranţă sau că rolul lor a fost acela de a proteja familia lui Iisus Hristos, care, după răstignire, s-a refugiat împreună cu Maria Magdalena în sudul Franței, în Camarque (unde există biserica „Les saintes Maries de la mer” (sfintele Marii ale mării). Cert este că în 1307, folosind ca pretext dezgustul creat de zvonurile privind ceremonia secretă de iniţiere a templierilor, regele capeţian al Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos, care era îndatorat financiar ordinului până peste cap, a decis să scape de această problemă, apelând la o măsură radicală: printr-o acţiune coordonată, în zorii zilei de vineri, 13 octombrie (de unde superstiţia ulterioară legată de vineri, 13), a arestat toţi cavalerii templieri din Franţa, inclusiv pe liderul ordinului din acea perioadă, Jacques de Molay, i-a torturat, astfel încât să obţină mărturii false, şi apoi pe cei care n-au murit din cauza schingiurilor i-a ars pe rug! Iar în tot acest timp, papa Clement al V-lea, care rezida în Avignon, nu a mişcat niciun deget, ba chiar, pe 22 noiembrie 1307, a emis bula Pastoralis praeeminentiae, prin care le-a cerut tuturor monarhilor europeni creştini să-i aresteze, la rândul lor, pe templierii din regatele lor şi să le „pună sechestru” pe averi. Atât doar că un număr de cavaleri – nu se ştie clar câţi – au reuşit să scape de urmăritori şi, conform legendelor, au mutat şi au adăpostit „comoara cea mai de preţ” a ordinului!
Comoara templierilor
Şi acum să revenim în prezent: o echipă de arheologi condusă de doctorul Albert Lin a descoperit o serie de tuneluri secrete, care duc la celebrul „Turn al Comorii” din Acra, în care, în urmă cu aproximativ 800 de ani, cavalerii templieri îşi depozitau aurul şi cine ştie ce altceva! Într-un interviu acordat publicaţiei The Sun, Lin a precizat: „Undeva, dedesubtul Acrei moderne, se află centrul de comandă şi poate chiar comoara templierilor!”. Ca să descopere tunelurile, Lin şi echipa sa de la National Geographic au apelat la tehnologia LiDAR, ca să scaneze o anumită zonă a portului. Sub nivelul unei parcări, au identificat clădirea de gardă şi pasajele secrete folosite de templieri, în cursul celei de-a Treia Cruciade. Iar când vorbim despre aceste pasaje, nu trebuie să ne închipuim nişte simple perforaţii ale pământului: este vorba despre adevărate drumuri cu bolţi înalte, placate cu piatră splendid fasonată şi îmbinată, nişte căi de acces care demonstrează un nivel extraordinar de cunoştinţe în materie de structură şi presiuni, de arhitectură şi de construcţie! Ulterior, echipa a întrebuinţat o aplicaţie de realitate virtuală, ca să îşi dea seama cum arăta zona respectivă acum 800 de ani: fortăreaţa, cu tot cu turnurile de pază, era amplasată chiar pe ţărm (ţărm care azi se află sub apa unei lagune puţin adânci), astfel că ar fi fost aproape imposibil de cucerit de orice potenţial invadator. Lin a spus: „E ceva de basm, iar totul e aici, în faţa ochilor noştri, ca aburul unei fantome! (…) Tunelurile secrete ale templierilor şerpuiesc pe sub străzile de azi!”. Şi poate că, într-o zi, ele îl vor conduce pe Lin şi la comoara templierilor…