Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Noi descoperiri arheologice în Israel

Ruinele Cetăţii Herodium (Foto: Shutterstock)

DOSARE CONTEMPORANE

Țara Sfântă își rescrie istoria

Pentru profani, istoria poate să pară „bătută în cuie”, însă, în realitate, ea este un organism viu, care evoluează mereu prin intermediul noilor des­co­periri arheologice. Acestea demonstrează adesea cât de puţin ştim, de fapt, despre trecutul uma­nităţii sau cât de greşit am interpretat unele in­for­maţii anterioare. Un exemplu în acest sens îl dă frenetica acti­vi­tate arheologică din Israel, o ţară în care se înţelege importanţa aces­tei ştiinţe, o ţară în care se alo­că fonduri generoase dedicate săpă­­tu­rilor, stu­diilor ulterioare şi conservărilor, o ţară în care si­tu­rile arheologice nu sunt distruse din interese mes­chine, o ţară în care se investeşte şi se urmăreşte „crearea” de specialişti autentici, cu minţi deschise, o ţară în care ştirile despre noi descoperiri cu valoare majoră „curg râu”. Par­curgând aceste infor­maţii specta­cu­loase (din care vă prezentăm o sim­plă selecție) nu poți, ca bun ro­mân, să nu te întrebi: oare când se va întâmpla mi­nunea ca și autoritățile din țara noastră să înțe­leagă importanța arheologiei, când se vor aloca fon­duri dedicate săpăturilor, stu­diilor ulterioare şi con­ser­vării, când siturile arheo­logice din ţara noastră nu vor mai fi distruse din interese meschine? Deo­cam­dată, la noi, la Sarmizegetusa – ca să luăm doar un singur exem­plu –, se fură ca-n codru artefacte milenare, iar codrul este tăiat ilegal, periclitându-se integri­tatea structurală a construcţiilor dacice ex­puse! Să mai adăugăm că, din suprafaţa totală a si­tului, estimată de arheologi, ceea ce a fost excavat repre­zintă doar o infimă parte?

Inelul lui Pilat

„Piatra Pilat”

Pilat din Pont sau Ponţiu Pilat este una dintre fi­gurile cele mai detestate din cultura creştină. Con­form relatărilor biblice, în calitatea lui de gu­ver­nator roman al Iudeei, el a fost cel care, sub pre­siu­nea maselor, l-a condamnat la moarte pe Iisus, deşi „nu găsesc nicio vină în Omul acesta” (Sfânta Evan­ghelie după Luca 23:4). Recent, în Israel s-au făcut două descoperiri care dau mai multă con­cretețe istorică aceluia care e legat pe vecie de martiriul lui Christos.

Într-un interviu acordat publicaţiei The Times of Is­rael, arheologul Roi Porat a descris un inel-si­giliu din cupru, identificat alături de alte sute de artefacte, în situl Herodium sau Herodion, muntele pe care se află templul lui Irod cel Mare (un alt nu­me celebru din poveştile biblice, a cărui existenţă, ca rege al Iudeei supus Romei, a fost demonstrată, deşi teribilul episod al uciderii pruncilor continuă să fie contestat de istorici). În mod bizar, inelul a fost extras în cursul excavaţiilor realizate, în 1968-1969, de Gideon Foerster, însă el a rămas până de curând într-un depozit, fără să i se acorde atenţie. A fost „redescoperit” de Porat, care a cerut cură­ţarea lui completă, iar rezultatele studiului făcut asupra obiectului au fost publicate în Israel Ex­ploration Journal. Astfel, s-a constatat că inelul es­te gravat cu un krater, un recipient pentru vin fără toartă, iar imaginea aceasta este „flancată” de o serie de litere greceşti „parţial deformate” şi „parţial ştirbite de un defect”, litere care au fost tra­duse ca „al lui Pilat”! De asemenea, a fost desco­perită şi o monedă din 67-68 e.n., împodobită cu un krater similar, ceea ce confirmă datarea ine­lului. Porat a explicat: „Inelele simple, din metal nepreţios, precum cel din Herodium, se aflau, în general, în proprietatea soldaţilor, a oficialilor ro­mani şi a celor din Herodium, cât şi în proprietatea per­soanelor din pătura de mijloc a societăţii, in­diferent de ocupaţiile lor. Prin urmare, la prima vedere, pare improbabil ca Ponţiu Pilat, bogatul şi puternicul guvernator al Iudeei, să fi purtat un inel-sigiliu subţire, din aliaj de cupru”. Există însă o si­militudine. În 1961, în cursul săpă­turilor realizate în arena anti­că din Caesarea Maritima, s-a des­coperit „Piatra Pilat”, un bloc de calcar sculptat, pe care se află să­pată următoarea inscripţie: „Pon­ţiu Pilat… prefect al Iudeei”. Răs­pân­direa numelui dovedește că guvernatorul roman era popular și, deci, generos cu folosirea liberă a prenumelui și numelui său. Prin ur­mare, în cazul inelului, cerce­tătorii au opinat că e posibil ca el să-i fi aparţinut unui membru al fa­miliei lui Pilat, unui soldat din armată sau chiar lui Ponţiu Pilat însuşi, care, din motive de popu­la­ritate, ar fi putut să prefere ca în viaţa de zi cu zi să poarte o po­doa­bă utilitară modestă.

Drumul templului

Tunelul care ducea la Templul din Ierusalim

Într-o altă parte a Israelului, mai exact în Ieru­sa­lim, arheologii au găsit dovezi că drumul pavat cu piatră folosit de pelerinii evrei ca să ajungă la Tem­plu a fost realizat tot de Ponţiu Pilat: „Bazân­du-ne pe dovezi numismatice, noi considerăm că drumul a fost construit în secolul I e.n., la mijlocul primei perioade de conducere romană directă şi, mai exact, în cursul man­datului de guvernator (…) al provinciei Iudeea al lui Ponţiu Pilat”.

Într-un studiu recent, publicat în Journal of the Institute of Archaeo­logy al Universităţii din Tel Aviv, cercetătorii is­raelieni pre­zintă desco­pe­rirea unor monede aflate sub anticul drum care ducea la Tem­plul din Ierusalim. Într-un in­­terviu din revista Haaretz, doctorul Do­nald T. Ariel, arheolog şi expert în numismatică de la „Is­rael Antiquities Authority” şi co-autor al studiului, a declarat că monedele nu mint ni­cio­dată, iar cele ca­re sunt pierdute în zone care ulte­rior sunt pavate, indică mereu cu acurateţe mo­mentul cons­trucţiei. Astfel, mo­nedele descoperite sub dru­mul spre Ieru­salim datea­ză din jurul anului 30 e.n., din perioada împăratului Tiberius şi a lui Ponţiu Pilat. Mai mult, în toată aria sitului nu a fost identificată nici măcar o singură monedă care să provină din timpul domniei ur­mătorului împărat, Agripa I. E adevărat că, aşa cum recunoaşte şi Nashon Szanton, arheo­log, co-autor al studiului, nu există niciun indicator sau vreo pla­că pe care să scrie „Ponţiu Pilat a cons­truit acest drum”, însă, judecând din punct de ve­dere istoric, o asemenea întreprindere ar fi fost per­fect logică, având semnificaţia unei legături între Templul evre­iesc şi lumea romană: practic, drumul de aproxi­ma­tiv 600 de metri, pentru realizarea că­ruia s-au fo­losit circa 10.000 de tone de piatră, por­nea de la Ba­zinul Siloam, acolo unde pelerinii evrei se opreau ca să bea apă proaspătă şi să se pri­me­neas­­că, şi se termina la Templu. Aşadar, această le­gătură tangibilă dintre cele două culturi ar fi de­mons­trat că Ponţiu Pilat era, mai degrabă, un uni­ficator decât un dezbinator.

„Gânditorul” israelian

Recent, în suburbia Yehud a Tel Aviv-ului, în­tr-un sit excavat de arheologul Gilad Itach, a fost descoperită o statuetă misterioasă, cu o înălţime de 18 centimetri, a cărei vechime este de 3.800 de ani şi care a fost botezată „Gânditorul”. Un nume care vă sună cunoscut, nu-i aşa? E firesc, întrucât şi noi, românii, îl avem pe „Gânditorul de la Hamangia”, atât doar că statueta noastră are 11,5 centimetri în înălţime, datează din Epoca Pietrei şi are o vechime de 8.000 de ani! „Gânditorul de la Hamangia” a fost descoperit în 1956, în necropola de pe Dealul Sofia, de lângă Cernavodă, de profesorul Dumitru Berciu, un istoric şi arheolog reputat. „Gânditorul” românesc are şi o pereche: „Femeia lui”. Ambele statuete au fost realizate din lut ars. Bărbatul stă pe un scăunel fără spătar, torsul îi e aplecat înspre în faţă, coatele îi sunt aşezate pe genunchi, iar palmele îi susţin bărbia. Capul îi este ovoidal, iar ochii, nasul şi gura sunt clar figurate. O enigmă rămasă până azi fără răspuns este motivul pentru care urechile „personajului” prezintă fiecare câte un ori­ficiu circular, un al treilea fiind poziţionat în partea cen­tral-superioară a „craniului”! Femeia stă, proba­bil, direct pe pământ, pe şezut, acesta fiind supra­dimensionat şi plat, în partea inferioară, probabil şi ca simbol al fertilităţii. Femeia are un picior flexat, sprijinindu-şi ambele palme pe genunchiul ridicat. Şi ea prezintă aceleaşi perforaţii misterioase: una în partea central-superioară a capului şi câte una în fiecare ureche! Ipotezele cele mai vehiculate sunt acelea că statuetele au avut rolul de ofrande, bărba­tul fiind reprezentarea unui zeu al naturii, al vege­taţiei, iar femeia, repre­zen­tarea unei zeiţe a fertili­tăţii.

„Gânditorul” israelian este re­alizat tot din lut şi pare să fi fost adă­ugat, ca de­co­raţiune, lângă gura unei carafe. Şi el stă aşezat, are genunchii flexaţi, o palmă se odih­neşte pe genun­chiul opus, în cealaltă palmă îşi sprijină bărbia, iar ambele urechi îi sunt perforate cu câte un ori­ficiu circular! Arte­factul com­plet, ca­rafă şi „Gân­ditor”, a fost des­coperit alături de pum­nale, vârfuri de săgeţi şi oase de măgar şi de oaie, ele repre­zen­tând, în opinia arheologului Gilad Itach, ofrande funerare, în­gropate împreună cu un indi­vid important din comu­ni­ta­tea canaanită a Epo­cii Bron­zului. Este important de precizat că, în Israel, perioada de mijloc a Epocii Bronzului este adesea numită „Perioada Bibli­că”, în­tru­cât acesta a fost intervalul de timp în care s-au petrecut multe dintre evenimentele prin­ci­pale din Biblia ebraică sau Vechiul Testament. Ști­rea despre această descoperire a făcut mare vâlvă şi au fost publicate o mul­ţime de articole pe această temă. Dar, deşi „Gânditorul de la Hamangia” şi „Fe­­meia lui” sunt consideraţi practic brand-ul civilizaţiei străvechi euro­pene, deşi, datorită perfecţiunii pro­por­ţiilor, „Gânditorul de la Haman­gia” a fost comparat cu „Omul Vi­tru­vian” al lui Leonardo da Vinci, deşi încă din anii 1990 UNESCO a intro­dus „Gânditorul de la Hamangia” şi „Femeia lui” pe o listă scurtă de zece capodopere ale lumii care nu ar trebui să dispară niciodată, iar cele două figurine au călătorit prin toată lumea, fiind expuse în capitale pre­cum Londra, Paris, New York sau Atena, nici unul dintre au­torii care au popu­larizat des­co­perirea israeliană nu a făcut conexiunea cu „Gân­ditorul de la Hamangia” şi „Fe­meia lui”! Arheologii au, și ei, orgoliul lor…

Tunelurile secrete ale templierilor

Cavalerii Templieri repre­zintă un subiect care întot­deauna atrage atenţia, căci istoria acestei societăţi de călugări-războinici este presărată cu o mulțime de controverse şi de enigme! Ordinul a fost creat în 1119 de cavalerul francez Hugues de Payens, şi recunoscut în 1139 prin bula papală Omne datum optimum. Scopul lui declarat a fost acela de a-i proteja de răufăcători pe pelerinii creştini care se îndreptau către Ţara Sfântă, însă foarte repede tem­plierii s-au dovedit iscusiţi în afaceri și negocieri, astfel că, în scurt timp, de la starea de sărăcie ini­ţială, când trăiau exclusiv din donaţii, au ajuns să aibă o avere impresionantă, alcătuită din bani, biju­terii, domenii, dar şi informaţii secrete. De la ei se împrumutau toţi regii, ba chiar şi papii aflaţi în dificultăţi financiare! Templierii au fost implicaţi masiv în sângerosul şir de cruciade, întrucât, pe tot parcursul existenţei lor, „cheia de boltă” a ordinului a fost Ţara Sfântă şi, mai ales, Ierusalimul, unde au ridicat numeroase construcţii, în special de apărare, dar au desfăşurat şi o in­tensă şi misterioasă… „ac­tivitate arheolo­gică”! Nici până azi nu se ştie, cu certitudine, ce anume căutau templierii în Ţara Sfântă şi dacă şi-au atins scopul! Speculaţiile au curs de-a lungul secolelor. S-a susţinut inclusiv că ţe­lul lor a fost acela de a găsi „Chivotul Legii” şi de a-l păstra în siguranţă sau că rolul lor a fost ace­la de a proteja familia lui Iisus Hristos, care, după răstignire, s-a refugiat împre­ună cu Maria Magdalena în sudul Franței, în Camarque (unde există biserica „Les saintes Maries de la mer” (sfintele Marii ale mării). Cert este că în 1307, folosind ca pretext dezgustul creat de zvonurile privind ceremonia secretă de iniţiere a templierilor, regele capeţian al Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos, care era înda­torat financiar ordinului până peste cap, a decis să scape de această problemă, ape­lând la o măsură radicală: printr-o acţiune coor­donată, în zorii zilei de vineri, 13 octombrie (de unde superstiţia ulterioară legată de vineri, 13), a arestat toţi cavalerii templieri din Franţa, inclusiv pe liderul ordinului din acea perioadă, Jacques de Molay, i-a torturat, astfel încât să obţină mărturii false, şi apoi pe cei care n-au murit din cauza schingiurilor i-a ars pe rug! Iar în tot acest timp, papa Clement al V-lea, care rezida în Avignon, nu a mişcat niciun deget, ba chiar, pe 22 noiembrie 1307, a emis bula Pastoralis praeeminentiae, prin care le-a cerut tu­turor monarhilor europeni creştini să-i aresteze, la rândul lor, pe templierii din regatele lor şi să le „pună sechestru” pe averi. Atât doar că un număr de cavaleri – nu se ştie clar câţi – au reuşit să scape de urmăritori şi, conform legendelor, au mutat şi au adăpostit „comoara cea mai de preţ” a ordinului!

Comoara templierilor

Cetatea Acra

Şi acum să revenim în pre­zent: o echipă de arheologi condusă de doctorul Albert Lin a descoperit o serie de tu­neluri secrete, care duc la ce­le­brul „Turn al Comorii” din Acra, în care, în urmă cu apro­ximativ 800 de ani, cavalerii templieri îşi depozitau aurul şi cine ştie ce altceva! Într-un interviu acordat publicaţiei The Sun, Lin a precizat: „Un­deva, dedesubtul Acrei moderne, se află centrul de comandă şi poate chiar comoara templierilor!”. Ca să descopere tunelurile, Lin şi echipa sa de la Na­tional Geographic au apelat la tehnologia LiDAR, ca să scaneze o anumită zonă a portului. Sub nivelul unei parcări, au identificat clădirea de gardă şi pasajele secrete folosite de templieri, în cursul celei de-a Treia Cruciade. Iar când vorbim despre aceste pasaje, nu trebuie să ne închipuim nişte simple perforaţii ale pământului: este vorba despre adevărate drumuri cu bolţi înalte, placate cu piatră splendid fasonată şi îmbinată, nişte căi de acces care demonstrează un nivel extraordinar de cunoştinţe în materie de structură şi presiuni, de arhitectură şi de construcţie! Ulterior, echipa a întrebuinţat o aplicaţie de realitate virtuală, ca să îşi dea seama cum arăta zona respectivă acum 800 de ani: fortăreaţa, cu tot cu turnurile de pază, era am­pla­sată chiar pe ţărm (ţărm care azi se află sub apa unei lagune puţin adânci), astfel că ar fi fost aproape imposibil de cucerit de orice potenţial invadator. Lin a spus: „E ceva de basm, iar totul e aici, în faţa ochilor noştri, ca aburul unei fan­tome! (…) Tunelurile secrete ale tem­pli­erilor şerpuiesc pe sub străzile de azi!”. Şi poate că, într-o zi, ele îl vor con­duce pe Lin şi la comoara templierilor…

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian