În Munții Stânișoarei, pe urmele Părintelui Cleopa

Formula AS pe plaiurile Bucovinei

Pe 2 decembrie anul trecut, coliba din Munții Stânișoarei, în care Părintele Cleo­pa Ilie s-a ascuns de prigoana co­munistă, s-a umplut iar de lumină. Mai bine de o sută de oameni au luat drumul pădurii, pe cără­rile umblate doar de fiarele sălbatice, ca să aprin­dă o lumânare în hruba scobită în pă­mânt, unde marele nostru duhovnic și-a petrecut doi ani și șapte luni din viață. Aici, deasupra a trei ape albite de omăt, într-o bise­rică uriașă, preoți din Stul­picani, Ge­menea, Broș­teni, Ostra și Va­dul Ne­gri­lesei au ținut o slujbă de pome­nire. S-au împărțit colaci, coli­vă și vin fiert, s-au cântat colin­de. Cinci preoți și mai mult de o sută de cre­dincioși s-au rugat și au cântat îm­preună. Apoi, fiecare a lăsat lumâ­narea lui aprinsă în văgăuna aceea sco­bită în pământ. O vă­găună de mărimea unui om. Omul care a fost și este Părintele Cleopa. Pământul s-a umplut de lumi­nă, iar lumina aceea trebuie să fi trecut prin ape, zăpadă și brazi și să fi rămas lipită de soa­­re. Soa­rele ăsta care i-a în­soțit apoi pe oameni, până aca­să. A fost atât de sim­plu, a fost așa cum trebuia să fie. Minunile sunt mereu cu noi, nici nu știm cât ne sunt de aproape.

O cartoafă pe zi

E soare și acum, în Vadul Negrilesei. Un soare de iarnă, blând ca o candelă aprinsă. Lumina lui pâlpâie pe cer, lumina lui e liniște, iar liniștea, aici, în satul Vadul Negrilesei, din comuna Stulpicani, județul Suceava, e așa cum trebuie să fie. O liniște cuminte, de copil, o liniște care topește încet zăpa­da, o liniște în care se aud doar cocoși și câini și picături de apă care se tot preling din streșinile caselor. E liniștea aceea de la începutul reportajului, când toate lucrurile sunt încă neștiute, când încă nu te-ai dumirit pe ce cărări te vor purta pașii, ce oameni ai să întâlnești, ce povești ai să descoperi. Dar e o liniște bună. De copil. De candelă. Știi doar că, de mult, într-un dialog pe care Părintele Cleopa l-a avut cu Părintele Galeriu, duhovnicul de la Si­hăstria îi mărturisea fratelui său de la Bucu­rești că: „Acolo (în Munții Stânișoarei) mi-au făcut bor­deiul pădurarul Maxim Dumbravă, cu feciorul său, Ilarion. Au săpat în pământ o gau­ră mare şi apoi au pus bârne de fag deasupra. Şi pe bârnele de fag au pus foltăi (scoarțe) de brad, ca şi cum ar fi carton gudronat, şi apoi au pus pământ deasupra şi apoi au semănat brad mărunt şi au pus ace de brad, puzderie. Puteai să treci de o mie de ori peste mine şi nu ştiai că acolo este o jivină în pământ. Aveam uşiţa numai de o palmă, îmbrăcată cu muşchi verde, că aco­lo erau multe pietre cu muşchi, şi nu-ţi dădeai seama. În fundul bordeiului ardea candela de la Preacuratele Taine.” Nu este singurul loc în care este pomenit Maxim Dumbravă. Într-un dialog pe care Părintele Cleopa l-a avut de data asta cu pictorul Sorin Dumitrescu, figura pădurarului din Vadul Negrilesei apare din nou: „Eu am trăit în munți mulți ani, că am fost arestat de comunişti de atâtea ori! Numai un biet pădurar a ştiut de mine. Maxim Dumbravă, Dumne­zeu să-1 odihnească! M-a dus în munţii Do­meniului Coroa­nei, care au fost ai Curţii Regale, unde era protecţie de vâ­nă­­toare. Atâta ursă­rie era acolo, şi cer­bărie, şi mis­treţi, şi lupi, şi vulpi… Dar am avut mare linişte! Venea cam o dată la o lună şi-mi aducea un ruc­sac cu cartoafe. Dar cu frică mare venea, că fotografia mea era dată la toate posturile de miliţie din Bucovina, ca să mă prindă. Şi acolo, cu mila Preasfintei Treimi, am dus lipsă, dar am avut timp de rugăciune. Eram slăbit. Dacă-mi aducea car­toafe, mâncam numai una pe zi, mai găseam un burete, o urzică, nu ştiu ce. Mai adu­cea săracul câte un săculeţ cu pâine us­cată. O muiam cu apă rece. Ştie mila Domnului pe unde am trăit. Dar am avut linişte şi timp de rugăciune!” Viața și mărtu­riile Părintelui Cleopa pot fi astăzi cunoscute pentru orice om care se în­deamnă să le afle. Însă des­pre amintirile celor simpli, oameni precum Maxim Dumbravă, care îm­pre­ună cu fiul său, au avut cu­ra­jul, cre­dința și omenia să ajute un călugăr aflat la mare ananghie, nu se știe aproa­pe nimic. Și de asta am ajuns aici, în Va­dul Negri­lesei, unde lumina și liniș­tea sunt așa cum trebuie să fie. Ca să dau de urma celor neștiuți, oa­meni care au trăit sau mai trăiesc la poalele unor munți împăduriți și tai­nici, unde, când­va, demult s-a sihăstrit un mare du­hov­nic. Știu că trebuie să le dau de urmă și mai știu că, oricât de mare ar fi zăpada, trebuie să ajung până la bordeiul acela aflat în inima pădurii. Avem și noi, Florentin Popa și cu mine, câte o lumânare de aprins. Lu­mina noastră mică, pentru marele Bogdan Lupescu.

Coliba cu hornuț

Nea Toader trage zăvorul de la o poartă, intră în curte, fluieră lung, strigă: „Marițăăăăă! Măi, Ma­rițăăăă! Petricăăăă! Haidați încoa’!” Un bărbat și o femeie ies din casă, mirați, ca orice om care e luat din rostul lui, ca să se trezească cu un jurnalist de la București la ușă. Mă ascultă cu ochi măriți, încearcă să priceapă de ce am bătut atâta amar de drum până la casa lor. Toader, omul care m-a adus până la ei, zâmbește și se face nevăzut. „Da, noi suntem ne­poții mo­șului Maxim, păcatele noas­tre… Că vă primim, cum să nu vă primim…”. Stinghereala din ochii lor nu se duce chiar așa ușor. Abia când pome­nesc de Părintele Cleopa, de sihăstria lui din Munții Stânișoarei, frații Petrea Dumbra­vă și Maria Lehaci se luminează la față. „Că asta chiar așa îi. Că moșul Maxim, cu unchieșii Ila­rion și Straton i-or făcut Părintelui coliba! Un­chieșul Straton le-o gân­dit pe toate, el o fost ca un frate cu Părintele! Și hornuț la colibă s-or gândit să facă, că doar nu era Părintele să în­ghețe de frig cât îi iarna de lungă!”, spune Maria. „O săpat unchieșul Ilarion 200 de metri pe sub pământ, să scoată hornuțu’ fumul pe pârâu, nu în sus, ca să se vadă. Ca o ceață mică era fumu’ șela, nu se vedea de niciunde, așa bine l-or gândit. Ca să vă dați seama ce strașnic le-or făcut pe toate, or trecut, amu, milițieni cu câini de luat urma la coliba părintelui, or stat chiar deasu­pra ei și n-or simțit defel că-i om înăuntru, pitit sub pământ. Că așe, mno… Și nimeni n-o știut pe atunci unde-i ascuns părintele. Doar o mână de oameni. O știut taica, or știut unchieșii și o știut și moșul Maxim. Altminteri, nimenea. Nici noi, că noi eram copii și taica s-o gândit mai bine să nu știm, că nu știi cu copilul ce spune și ce nu spune”, povestește Petrea. Când unchie­șul Straton nu putea merge la pă­dure cu traista de merinde pentru părinte, unul dintre frații Dum­bra­vă trebuia să ajungă acolo. „O fost și taica, de câteva ori. Ia, acolo, cu o trăistuță de barabule și pesmeți. I-o lăsa pe un crac de co­pac, unde era înțeles dinainte s-o lase. Ne-o poves­tit și nouă, abia când s-o oprit prigoana. Ne-o spus că l-o văzut pe Părin­tele duminica, când ieșea sus, să țină slujbă la Crucea Talienilor, sângur, în frig. Avea o cărărușă doar de el știută, iar pe urma lui se țineau lupii, cum se țin cânii după om. N-avea grijă părintele, tot înainte îi era pasul!”.

Odată ce pomenești de nume­le Părintelui Cleo­pa, aduci lumi­nă pe chipurile celor de aici. Gra­nițe­le dintre oameni dispar, dis­pare și stinghereala și nu rămân decât poveștile. Povești cu un duhovnic pe care toată Bucovina îl privește ca pe un sfânt, po­vești cu personaje care au trăit aievea, cu bunici, unchi, părinți… Din cei nouă băieți pe care i-a avut bătrânul Ma­xim, doar cel mai mic, unchieșul Ionel, mai trăiește. „Neapărat să mergeți și la dânsul, în Negrileasa. El și mai bine trebuie să le știe pe toate”. 65 de ani are Maria, 56, Petrea. O soră și un frate, legați cu un fir invizibil de una dintre marile povești tainice ale munților noștri. Munții aceștia ai Stânișoarei, la poalele cărora locuiesc, munți care încă își mai trimit lupii prin sat, în nopțile geroase, în căutare de hrană. „Îs curați tare munții noștri, numa’ liniște în ei, nu-i pic de vrajbă, n-am pleca de aici nici pentru toți banii din lume…”. Ei, Maria și Petrea, nu se văd acolo în povestea aceea de demult. E povestea unchie­șilor și a moșului lor. Dar ceea ce au putut face a fost ca pe doi decembrie, atunci când s-au prăznuit 21 de ani de la nașterea în rai a Părintelui Cleopa, să-și îmbrace straiele populare și, împreună cu sate în­tregi de oameni, să ia drumul prin zăpadă, spre bordeiul ascuns în pă­dure, acolo un­de a trăit cândva un mare duhovnic. Du­hov­nicul acesta, „Sfântul Bucovinei”, fra­tele de taină al familiei Dumbravă. „Nici nu-i departe măcar. 45 de minute de la capătul satului. Doar că omătu-i mare, și sângur până acolo, n-o să știți a merji prin pădure!” Maria zâmbește. Îmi spune că, dacă Părintele Cleopa va vrea să mă primească, sigur voi găsi cum să ajung la colibă. „Iar pe un­chieșul Ionel sigur îl gă­siți acasă. În Negrileasa, cum treceți po­dul, a treia casă, pe dâmb”.

Toată Negrileasa într-un sac

Am trecut podul, am găsit a treia casă de pe dâmb, am intrat în curte, am strigat după Ionel Dum­bravă. Mi-a răspuns fata lui, Nicoleta, m-a primit înăuntru. Tot cu uimire și stinghereală, tot cu lumină pe chip, când a auzit numele Părintelui Cleo­pa. Lumina asta o găsesc și pe chipul lui Ionel Dumbravă, cel mai mic dintre cei nouă feciori ai bătrânului Maxim, ultimul aflat în viață. Dar e o lumină venită dinăuntru, a lui. O lumină simplă, curată, firească precum o respirație. Vorbește șop­tit Ionel Dumbravă, atunci când își amintește, cu o uimire naivă de copil, cu zâmbet în colțul buzelor. „Sunt 70 de ani de când l-am întâlnit prima oară pe părintele. Zece ani să fi avut când am ajuns la Mânăstirea Slatina, cu mama, cu ta­ta, cu fratele Straton. Fra­tele Straton era cu 20 de ani mai mare, și cu credință-n el cât bradu’ de mare! Eu ce eram, un copil, acolo, ajuns și el să se mărturisească! E­ram sfielnic tare, dar m-am lipit de Părintele că avea așa o căldură în dânsul de-ți umplea su­fletul! Și ne-o vorbit frumos tare! Drept în suflet mi-or ajuns vor­bele lui! Simțeam cum mângâie cu palma vor­bele lui! Numa’ că să știți că Părintele spune în amintirile lui că taica Maxim o fost pădurar. Dar el n-o fost pădurar. Lucra și el la pădure, ca tot omu’ din părțile noastre, da’ pădurar n-o fost. Suntem oameni simpli noi, fără multă școală, dar credință am avut de când ne știm! Aia ne-o făcut oameni cu adevărat! Și dintre toți, fratele Straton o fost cel mai drept în toate!”. La el, la Straton, s-a adăpostit Părintele Cleopa, când s-a ascuns prima oară de autorități. „Apăi, că la cine se duce omu’ când fuge să se as­cun­dă?! La preteni!”. S-a adă­postit mai întâi în beciul casei. Straton a săpat un tunel de acolo până într-o șură, pentru ca fugarul Cleopa să poa­tă ieși fără să fie văzut, atunci când i se află urma. Ionel Dumbravă își amin­tește: „Mă lua la el fratele Straton. Știa că eu, chiar dacă-s băie­tan, sunt secret de felul meu. Și știa și cât îl iubesc pe părintele! Seara târziu, să nu ne vadă nimeni. Și Părintele ne tot povestea din Biblie, nu mă mai săturam să ascult. Căscam ochii la el și nu mă trezeam decât atunci când îmi ciufu­lea părul. «Ce-i mă, băietane», îmi zicea, da’ eu tăceam mâlc de emoție! Și numa’ într-o seară, când am ajuns la fratele, am văzut ceva ce n-am cum să uit. Era beznă de acu, beznă s-o tai cu cuțâtu’! Și Părintele uite așa stătea într-un colț al grajdului, cu cartea-n mână, și citea Para­clisul Maicii Domnului ca pe apă. Doar că, v-am zâs, afară era întuneric beznă, nu era lumină cât de mică! Părintele ținea cartea-n mână doar pentru puterea cărții, dar ce citea, citea cu sufle­tul, că doar n-avea cum să vadă nici o cirtă, nici o iotă! Fratele Straton mi-o povestit atunci ce-o văzut el odată, când Părintele Cleopa o citit la Mânăs­tirea Sla­ti­na, moliftele Sfân­tului Vasile: o in­trat diavolul în biserică, pe niște catalige mari, o călcat cu ele pe deasupra oame­nilor și i-o smuls Părin­telui cartea din mână! Dar Părintele nu s-o lăsat, o continuat să citească fără carte, până când dia­volul s-o făcut mic și-o dis­părut cu totul! I-o spus lui Straton Părintele, că nu el o citit, că nu știa versetele pe dinafară, că Duhul Sfânt o vorbit mai departe prin gura lui! No, vedeți?” Ionel se ridică în picioare, mer­ge la peretele de la răsărit al casei și coboară de aco­lo o fotografie. O poartă cu grijă ca pe o icoană, mi-o arată: „Uitați-vă ce frumos îi, cum zicea el, io mi-s moșul putregai, putregai legat cu sârmă… Tare smerit era Părintele Cleopa! Un sfânt! Sfântul nostru!”.

Părintele Cleopa a simțit că nu se mai putea ascunde în sat. Primejdia era prea mare. După câteva luni, i-a rugat pe Maxim și pe feciorii săi să-i găsească un loc ferit în pădure… Era în 1952, când Maxim, Ilarion și Stra­ton ridicau bordeiul acela ascuns. „Unde mer­jeți voi?”, îi intreba secu­ristul când îi vedea pe fe­ciorii Dum­bravă că apu­că iar drumul spre pă­dure, cu o traistă pe umeri. „La pă­dure, după lemne, un’ să merjem?!”, răspundeau ei. N-a aflat nimeni din sat. Doar cei ce puteau păstra secretul. Ionel a fost unul dintre cei puțini. „Apăi, când dușeam să mă mărturi­sesc la mânăstire, pă­rin­tele de acolo mă trăgea deo­parte, îmi lăsa o trăistuță cu merinde și-mi spune – du asta acasă. Nu erau pentru mine me­rindele șelea, pentru Părintele Cleopa erau! Știam eu bine asta, nu era nevoie să mi se explice!”.

Ionel Dumbravă mângâie cu degetul chipul Părintelui din fotografie. Chipul acela alb, de bătrân neprihănit, care a înfruntat pustia, a îm­blânzit-o, și-a făcut-o casă. Ni­coleta, fiica lui Ionel, intră și ea în cămăruța unde stăm de vor­bă. Își amintește și ea, cum, cu 40 de ani în urmă, pe când era doar o fetiță, l-a întâlnit pe Părintele Cleopa la Mânăstirea Sihăs­tria. „N-am să uit cât oi trăi! Mi-o pus mâna pe creș­tet și m-o intrebat dacă știu vreo rugăciune. Una?, am zis eu. Știu multe! Și i le-am spus. Nu e mare lucru ce vă povestesc, dar așa emoție ca atunci eu n-am simțit în viața mea! Sim­țeai emoția când erai lângă el, vie, te cuprindea în tot corpul, și tot așa o simt și acum, de câte ori îmi amintesc. Părinte­le trăiește, vă spun, în fiecare din noi o lăsat urmă vie!”. O întreb pe Nicoleta dacă simte vreo mândrie că face parte din familia Dumbravă, care i-a fost atât de apropiată Părintelui Cleopa. Se gân­deș­te, îmi spune: „Mândrie?! Apăi că nu-i mân­drie! Îi oleacă de nădejde, că l-am ajutat, că am fost alături de el. Că mi-l amintesc cum ne spunea: «Măăă, dacă o să am treșere la Dum­nezeu, am să iau tătă Negrileasa asta cu mine într-un sac, mă, și am s-o duc acolo în rai, măăă, să știți voi de la mine!». Nădejde, spune Nicoleta, «nădejde că vom fi acolo, că părin­tele ne va lua la el, pe noi, niște oameni sim­pli». Îmi iau rămas bun de la Ionel și Nicoleta. Le spun că am să trec odată vara, pe la stâna lor din Munții Stânișoarei, să văd cum arată „cel mai frumos loc de pe pământ”. Pentru că minunile sunt mereu cu noi, nici nu știm cât ne sunt de aproape.

Biserica de brazi

Mai e ceva de făcut. Iar pentru asta trebuie să mă întâlnesc cu preotul din Vadul Negri­lesei, Ma­rius Drelciuc. Dis-de-dimineață, când zăpada încă mai păstrează crusta aceea care o face să se sfărâme sub pași, precum un cub de zahăr în cerul gurii. Preotul îmi zâmbește, îmi vorbește despre oamenii aceștia simpli și plini de credință, care se îmbracă în port popular, ori de câte ori e o mare sărbă­toare. Despre sania trasă de cal cu care merge din casă în casă, ca să cânte colinde. Despre crucea de gheață pe care sa­tul a ridicat-o de Bobotează, pe ma­lul râului. Despre cum, atunci când ajunge în sat după vreo călătorie la oraș, coboară din mașină cu soția și cei doi copii, și-și spun unul altuia „Haideți să mergem în rai”. Și cum pleacă prin pădure, spre o poiană vrăjită, unde chiar așa se simt cu toții, ca în rai. „Ăsta-i Vadul Negrilesei pentru mine, înțele­geți?”. Înțe­leg. Îmi spune că îl simte pe Părintele Cleopa ca pe un înger ne­văzut, care are în grijă, mâna asta de oameni și de case. „E pavăza noas­tră”. Îmi spune că-i deja cel de-al patrulea an când, pe doi decembrie, se ține slujbă de pomenire la coliba din pădure. Și-mi mai spune că vom merge aco­lo, a vorbit deja cu oamenii, ne așteaptă.

Ioan Balan e un tânăr curat ca zăpada. Gheor­ghe Popa are asprimea unui haiduc din pădure. Doi oa­meni din Vadul Negrilesei, doi oameni cu mare credință în Dumnezeu. Cu ei pornim pe drumul tainic din pădure, călcăm pe pietrele pâraielor și ne afundăm pașii prin ză­pada grea, fără potecă. E o liniște cu ape și omăt, e un abur lângă noi, ca o ceață, poate de la răsuflarea noastră, poate de la altceva, neștiut. Mergem tăcuți. Ioan îmi arată urme de animale: „aista-i cerb, aista-i urs, aista-i mistreț”. Gheor­ghe îmi arată niște crengi așezate în rându­ială: „aiasta-i o fostă colibă de pustnic”. Pădurea asta e mai mult decât o pădure, pădurea asta e o uriașă și tainică biserică. Zice tot Gheorghe: „Moșul meu aici se spovedea, când nu putea ajunge la bise­rică. Lua cât un brad în brațe și lui îî mărturisea toate păcatele”. „Și al meu la fel”, zice Ioan. Și bunicul lui, Constantin, adu­cea mâncare pentru Părintele Cleopa, „Era așa, o mânuță de om, cu o inimă uriașă… El m-o dus prima oară la pădure, un boț de omuleț eram. Vrăjit am rămas. Și tot mă întorc și mă întorc de atunci! Îs crescut aici, apăi că și pădurea o crescut în mine. O simt! Atât mi-i di dragă! Să simt vânt, să mângâi un copac…”. Gheor­ghe îmi po­ves­tește cum Părintele Cleo­pa ținea Sfânta Liturghie aici, lân­gă un pal­tin. „Iar paltinul ăsta cânta cu el. Mi-o spus moșul, iar moșu’ n-o mințit în viața lui. Altă­dată, zice, or venit un stol de pă­sări la paltin și-or cântat toată li­turghia… Tre­buie să căutăm palti­nul ăsta, Ioa­ne, trebuie!” „Îl gă­sim noi, nea Gheorghe, cum nu…”.

Cu oamenii aceștia lângă tine, preotul Marius Drelciuc, Ioan Ba­lan și Gheorghe Popa nu mai simți osteneala cărării prin zăpa­dă. Ai ajuns. De pe un brad înalt te întâm­pină chipul lui Ilie Cleopa. Îți zâm­bește. Un zâm­bet alb, de înger, un zâmbet de zăpadă nea­tinsă. Coliba a fost refăcută. S-a construit o bancă, s-a ridicat o troiță. Dar înăuntru, în bordeiul acela săpat în pământ de Maxim Dumbravă și feciorii săi, Ilarion și Straton, mai pâl­pâie încă o lumină de candelă. Îl rog pe părinte să spună o rugăciune pentru su­fletul lui Bogdan. Ne rugăm împreună. Apoi ne aplecăm și intrăm înăun­tru, fiecare cu lumânarea lui. Aprindem și noi lumi­na noastră mică, pentru un mare, un uriaș reporter, cel care a fost și va rămâne Bogdan Lupescu. Pă­mântul s-a umplut de lumină. E atât de simplu, e așa cum trebuie să fie. Mi­nunile, ca și poveș­tile pe care le cău­tăm și le scriem, sunt mereu cu noi. Nici nu știm cât de aproape.