VIANU MUREȘAN: „Am vrut să înțeleg ce ar trebui să fac și cum să trăiesc ca să fiu un om «bun la ceva»”

Filosof și scriitor

Nu e sedus de lumina reflectoarelor și nici nu se bate pentru atenția presei sau a cri­ticii. Deși cele șapte tratate filosofice, do­uă volume de poezie și încă pe-atâtea volume de eseuri, studii și proză, îl împing și fără voia lui pe raftul întâi. De fapt, dacă ar fi să spunem adevărul, Vianu Mureșan fuge cu bună știință de aplauze, con­vins că în adevăratele căutări ești doar singur cu tine. Un interviu cu un gânditor care își trăiește pa­siunea pentru cultură cum puțini sunt în stare s-o facă și care crede neîndoielnic că salvarea e în Cele de Sus.

„Bunicul știa două treimi din Biblie pe dinafară și putea să recite două, trei ore la rând balade populare”

– În orice scrii, proză, memorialistică, eseu, se simte prezența celui care vrea să extragă esențialul din ce i se întâmplă. Cum se îndrăgostește un om de filosofie?

– Pasiunea mea pentru filosofie e strâns legată de întâlnirea cu figura lui Socrate. A fost ca o reve­lație, ca o cutremurare, care până astăzi își păstrează vibrația și emoția. La 14, 15 ani, când am început să-l citesc pe Platon, dintr-o antologie de Dialoguri, buimac, nedumerit și plin de ambiții cum eram, mi se părea că nu poate exista nimic mai măreț într-o viață decât să fii la Banchetul lui Socrate și să-l asculți flecărind. Am avut și norocul unor profesori excepționali, când am ajuns la liceu, la Baia Mare, care nu au ezitat să-mi hrănească această fascinație și să-mi împrumute cărți din biblioteca personală. Cred că formarea gustului meu literar a depins în mare măsură de ei.

– Tu de fapt unde te-ai născut?

– M-am născut într-un sat din Maramureș, la Vicea, într-o familie foarte simplă, dar cu mulți iu­bitori de carte. Fratele tatălui, poetul Viorel Mu­reșan, avea o bibliotecă de câteva mii de cărți în ca­sa părintească. El mi-a modelat copilăria. Când se întorcea în vacanțe de la Cluj, unde era student la Fi­lologie, ne aduna pe toți copiii pe talpa casei bă­trânești și ne citea „Elegiile Duineze” ale lui Rilke. Ascultam și mi se părea că aud murmurul zeilor în ele. Viorel nu s-a dus o zi la coasă în viața lui. Era visător și pierdut, poet în toată regula. Bunica și bunicul nici nu-i dădeau de lucru, doar era primul om învățat din familie! El pleca de dimineață cu buzunarele pline de cărți în pădure și se întorcea seara cu ele pline de alune. Și apoi, mai era bunicul, un savant fără școală. Un om care n-a putut studia, fiindcă îi murise mama din pruncie și fusese trimis de copil slugă la Gheorghe Pop de Băsești. Bunicul știa două treimi din Biblie pe dinafară și putea să recite două, trei ore la rând balade populare. Avea o stimă pentru citit pe care n-am văzut-o nici în lumea intelectuală prea des. Nu era un om care să piardă timpul, să flecărească la crâșmă-n sat. Când termina lucrul în gospodărie, se retrăgea și citea.

„Citeam Platon și Hegel în grajd, până pe la două noaptea”

– Modelul ăsta l-ai preluat și tu. Pare că nimic nu te încântă mai mult decât să stai cu o carte în față.

– În serile de iarnă, când eram copil, mergeam în grajd lângă vaci și lângă cai, puneam paie proas­pete în iesle și o șubă pe umeri și stăteam și ci­team la becul de acolo. Eram 11 frați în două ca­mere, nu aveam unde altundeva să mă retrag. În grajd era singurul loc unde aveam liniște. Stăteam și citeam Platon și Hegel, până pe la 2-3 noaptea. Nu pretind că și înțelegeam tot ce citeam la vârsta aia, dar cărțile alea obscure mi-au copt mintea și mi-au pre­gătit-o pentru mai târziu, când am revenit la ele. Am considerat mereu că, dacă într-o minte omenească se pot naște asemenea idei, ar trebui să fie umilitor pentru altă minte umană să nu ajungă măcar la nivelul de a le înțelege. De anumite cărți importante trebuie să te izbești în viață de mai multe ori, așa cum se izbesc evreii fundamentaliști cu fruntea de zid. Asta m-a făcut să mă înverșunez și să insist. Într-atât, încât la un moment dat, prin liceu, am citit trei luni de zile fără să mai dorm.

– Cum așa?

– Îmi intrase în cap că nu mai am timp să re­cuperez toată cultura lumii și voiam să scap de con­diționările fizice. Așa că am citit în fiecare noapte, fără să dorm, până când am ajuns la o stare halu­cinatorie. Trăiam un soi de realitate dublă, de seninătate de om nebun. Mi-am și pierdut cunoștința o dată, dar șocul cel mai mare a fost când a venit teza la română, când pe fond de epuizare, deși eram cel mai bun elev din clasă, nu am fost în stare să scriu nici măcar un cuvânt. Am dat foaia goală. Ime­diat după, a venit vacanța și m-am potolit. Dar pentru mine, întâmplarea de atunci a rămas un moment crucial. Am câș­ti­gat atunci o capacitate de me­morare și concentrare incredi­bilă. Ceva s-a schimbat în chimia creie­rului meu.

„Nu cred că mintea ar trebui să-și facă vreodată un spectacol din sine însăși”

– Și înverșunarea ta a dat roa­de. Peste ani, te-am regăsit ca de­can al Facultății de Filosofie-An­tropologie din Cluj, la Uni­ver­sita­tea Avram Iancu. Te-ai simțit bine în pielea profesorului?

– Am fost un profesor fără mor­gă academică, conștient în fiecare clipă că nu poți să educi decât prin felul de a fi. În primul rând, trans­miți ceea ce ești ca om. Abia apoi vin cunoștințele, care devin parte a caracterului, a ființei tale. După 17 ani la catedră, am rupt însă legătura cu sistemul de învățământ. După explozia de doritori de filosofie din anii ‘90, studenții s-au împuținat tot mai mult, până când s-a închis cate­dra.

– Crezi că mai are azi lumea nevoie de filosofie?

– Filosofia înseamnă exercițiul minții în vederea descoperirii noi­mei lucrurilor, înseamnă să ți se explice ce e cu via­ța ta dincolo de aparențe, ce e cu relațiile tale cu lumea, cu întâmplările de care te izbești. Dacă nu cău­tăm să înțelegem încotro o luăm și cu ce sens, suntem ca o rafală de vânt, care bate fără nicio direcție. Filosofia ne ajută să fim modelatorii pro­priului nostru destin pe cât se poate, adică atât cât nu fac natura, destinul, circums­tanțele. Și Cel de Sus. La naștere, suntem ca ceara moale, avem con­sistență, dar n-avem formă. Ne trebuie o pecete, făcută din niște valori trainice, neschimbătoare, pe care filosofia ne poate ajuta să le descoperim.

– Și ale tale care sunt? Ce valori te fac să fii cel care ești acum?

– Am mai degrabă niște convingeri puternice, și una dintre ele e în totală contradicție cu filosofia dezvoltării personale, foarte în vogă de ceva vreme, care spune că totul se poate schimba și totul se poate obține dacă vrei. Eu cred într-un destin stă­pânit de la naștere și până la moarte de cu totul Alt­cineva, mai presus de noi. Suntem subt vremi, să fim lucizi când ne ambiționăm să credem că putem să ne schimbăm fundamental propria viață. Suntem mult prea condiționați biologic și cosmologic, ca să ne considerăm întru totul liberi. Dar asta nu înseamnă că nu există liber arbitru, decizii și opțiuni pe care le avem la îndemână. Suntem cu toții sub o Rațiune universală mai mare decât noi, dar sunt și nenumărate lucruri care depind doar de noi. Și cu inteligență putem anticipa consecințele unei ale­geri. Miza noastră ar trebui să fie să rămânem cu adevărat prezenți și utili în locul în care ne aflăm. Dacă trebuie să facem o mâncare, să o facem cât mai bună posibil. Dacă trebuie să mă­tu­răm trotua­rul, să-l măturăm cum trebuie. Să nu facem filosofie când trebuie să mergem la coasă și nici să nu batem coasa când trebuie să facem filo­sofie.

– La cum prezinți lucrurile, filosofia pare une­ori o fugă de trăirea adevărată. Îți e filosofia în­deajuns?

– Nu, nu îmi e de-ajuns filosofia. Sunt destul de mefient față de abstractizarea excesivă la care se dedau azi filosofii. Nu cred că mintea ar trebui să-și facă vreodată un spectacol din sine însăși. Lumea din afară e mai plină de fascinație și de dramă.

– Ți-ai bulversat tu însuți cititorii, publicând, după nenumărate volume de filosofie, o carte măr­turie, o carte dureroasă, despre dispariția fratelui tău.

– M-am simțit dator să scriu această carte pentru memoria lui Marian. E o carte care s-a născut din agonia și degradarea stării lui de sănătate la care am fost martor timp de trei luni, zi de zi. Fratele meu trăia în Spania, la Zaragoza, de câțiva ani. Plecase la 19 ani în căutarea unei vieți mai bune, împreună cu iubita de atunci, care i-a devenit apoi soție. La 24 de ani, exact în luna de miere, la trei săptămâni după nuntă, a fost depistat cu astrocitom, o formă cumplită a tumorilor pe creier, cu o evoluție foarte rapidă. A supraviețuit nouă ani, depășind toate pro­nos­ticurile, făcând nenumărate tratamente, inclusiv experimentale, dar sfârșitul l-a ajuns totuși din urmă. Toată căsnicia lui a stat sub semnul acestei suferințe.

– «!Bravo, campeón!», volumul despre care vorbim, scoate la iveală și o latură a ta mai puțin cunoscută, cea de poet. Fiecare capitol e deschis de o serie de versuri sfâșietoare. De ce nu scrii mai des poezie?

– Pentru că o consider un simplu capriciu, un test pe care mi-l dau din când în când, cu infatuare puerilă. Sunt poeți care îmi sunt foarte la inimă: Trakl, Paul Celan, Rilke, Ion Caraion, Ilarie Vo­ronca, Ioan Es. Pop. Multă vreme am scris ca ecou al emoțiilor generate de lectura lor. Scriam în siajul lor. Ion Mureșan spunea că nu contează, cărțile se fac din cărți. Dar mie literatura născută din litera­tură mi se pare cumva gratuită. Riști să ajungi un fel de amantă a marilor scriitori, pe care îi frec­ventezi. Mi se pare insuficient acum.

– Dar atunci ce cauți când lași preocupările filosofului deoparte și scrii literatură? Ce urmă­rești?

– Cred că un scriitor ar trebui să-și găsească, nu doar o voce a lui, ci să-și inventeze și un instrument propriu, înainte de a se alătura orchestrei literaturii. Nimeni nu are nevoie de al două sutelea violonist. Cu vreo opt ani înainte de moarte, Beethoven a compus Hammerklavier, una din cele mai teribile sonate pentru pian. La data la care a compus-o, nici nu a putut fi cântată, fiindcă nu existau piane pentru așa ceva. El a auzit muzica asta în cap, surd fiind. A trebuit să treacă vreo 25 de ani de la moarte, pen­tru ca nemții și englezii, folosindu-se de partitura acestei sonate, să colaboreze și să construiască un pian capabil să exprime muzica ei. Asta e viziunea mea despre ce ar trebui să însemne un scriitor relevant. Nu contează dacă un scriitor are contem­porani capabili să-l citească. Treaba lui este opera, nu felul în care va fi receptată. Dante, Musil, Joyce, Nabokov nu m-au întrebat ce aș vrea să citesc eu.

„Am făcut o mulțime de ani de facultate și doctorat, adică tocmai ceea ce nu visasem să fac”

– Hai să ne întoarcem puțin la perioada tine­reții tale. Spuneai că ai făcut liceul în Baia Mare, un oraș destul de auster. Mai păstrezi în minte atmosfera lui de atunci?

– Baia Mare era într-adevăr un oraș banal, dar farmecul unui oraș nu vine din cum arată, ci și din capacitatea ta de fantazare, din felul în care orașul adevărat se suprapune peste orașul visat. Parcă revăd și acum anticariatul din centrul orașului, unde stăteam și răsfoiam cărți cu orele, cozile de la „Librăria Eminescu” și frisoanele așteptării, când știam că o să sosească Maitreyi a lui Mircea Eliade, sau clipele petrecute la cenaclul literar de la „Casa Tineretului”, alături de prietenii mei. Cultura era un act eroic, romantic, pe-atunci. Înainte de toate însă, perioada petrecută la Baia Mare a însemnat întâl­nirea providențială cu Alexandru Deac, care ulte­rior a devenit personaj în romanul meu, „Nebunul lui Dumnezeu”.

– Cine era Alexandru Deac?

– Alexandru Deac lucra la mină în Valea Jiului, pentru că avea frați fugiți în America și nu i se dăduse voie să facă facultate. Dar până la moartea lui, el a rămas pentru mine instanța spirituală cea mai pu­ternică. Avea cam 29-30 de ani când l-am cunoscut, o cultură și o știință de a explica filosofia cum nu am mai întâlnit la nimeni. Influența lui filosofică asupra mea a fost mai profundă decât cea a pro­fesorilor întâlniți ulterior la facul­tate, la Cluj. Mi-a dat o cheie și aveam acces la casa lui, la bi­blio­­teca lui, la muzica lui. Avea o bibliotecă ex­traor­dinară și vreo 300-400 de discuri cu muzică clasică, pe care le ascultam la un pick-up Tesla . Toți banii lui câștigați în mină mergeau în cultură. În rest, n-avea de nici unele. Cafeaua și vinul le beam din borcane, pe post de scru­mieră avea cutii de conservă. Și, deși lucra în mină, când se întorcea, avea un anturaj foarte ales, nu era deloc izolat cultural. Era prieten foarte bun cu sculptorul Mihai Olos, la care venea și Nichita, de fie­care dată când trecea prin Baia Mare. Datorită influenței lui, în clasa a 12-a, era să renunț să mai dau la facultate. Îmi încolțise ideea să merg să lucrez ca el, în mină. Sau, pur și simplu, să mă că­lugăresc. Eram zăpăcit de toate figurile renascen­tiste ale căror bio­grafii le citeam, mă hrăneam numai cu exemple absolute, a căror tensiune înaltă îmi slăbise adaptarea la viața normală. Trăiam ca un „idiot” dos­toievskian. Dar cel puțin, știam că nu sunt un mediocru. Cu timpul, am re­venit cu picioa­rele pe pământ, am fă­cut o mulțime de ani de facul­tate și doctorat, adică tocmai ceea ce nu vi­sasem să fac. Iar exercițiile spirituale mi-au tocit aspe­ritățile și mi-au îm­blânzit furiile.

„Călugăria mi se pare cea mai spectaculoasă decizie”

– Iar acum, iată-te, ești un mara­mu­reșean pier­dut prin București. Te-ai adaptat la viața Capitalei?

– De fapt, eu nu trăiesc într-un loc, ci cu niște oameni. Bucureștiul meu se limitează la prietenii pe care îi am, la câteva librării, la târgurile de carte, la niște evenimente cultu­rale și la munca de redac­tor pe care o fac de acasă pentru editura Eikon. Viața mea cul­tu­rală, dacă pot s-o numesc astfel fără infatuare, de­pin­de aproape numai de cărți, de autori, nu și de orașele în care locuiesc. Iar cărțile sunt acum peste tot, inclusiv în computerul la care lucrez.

– Pari un electron liber, greu de poziționat în peisajul literar românesc. Tu cum te raportezi la generația din care faci parte?

– Eu m-am format studiind și scriind cărți de filosofie. Or, în filosofie nu există generații. Li­teratura pe care am scris-o e prea puțină ca să mă situez undeva. Iar scriitorii care m-au influențat de-a lungul timpului în cea mai mare parte nu sunt români. Cu atât mai puțin scriitori ai generației mele. Sunt deci un animal care nu există.

– Și care, în consecință, nu se vede. Nu ai pa­gină de Facebook, nici site, nu apari la sin­drofii literare.

– Sunt, în bună măsură, o fire timidă, rurală. Oa­menii de la țară cu care am crescut și pe care i-am admirat făceau tot ce puteau fără să-și etaleze vreun merit. O făceau firesc. Și dacă lucrezi cu cuvintele, cu cărțile sau ideile, e bine să te porți așa cum se poar­tă un om care merge la sapă sau îngrijește al­binele. Cuvintele sunt doar alte jucării, nu-ți dau vreun fel de întâietate sau dreptul nemijlocit să te umpli de ifose.

– Vianu, te-au schimbat toți anii de citit filo­sofie?

– Nu, nu cred că teoriile și doctrinele m-au schim­bat în vreun fel. Modelele lui Socrate, Epic­tet, Spinoza sau Pascal, ca stil de viață, au fost pentru mine infinit mai puternice decât filosofiile lor. N-am căutat modele filosofice, am căutat mo­dele de viață. Am căutat mereu idealul înțeleptului, al omului desăvârșit. Am vrut să înțeleg ce ar trebui să fac și cum să trăiesc ca să fiu un om „bun la ceva”, ca ceilalți să poată învăța ceva ziditor de la mine ori să aibă de câștigat din compania mea. Nu trebuie să uităm că nu suntem singuri pe lume și orice gest al nostru reverberează, nu rămâne fără efect asupra celorlalți. Până și tăcerile noastre au consecințe.

– La 18 ani, te tenta călugăria. Azi, în spatele preocupărilor tale filosofice simt încă o vocație mistică, căreia îi dai târcoale…

– Căreia nu-i cedez încă în totalitate! Călugăria, posibilitatea de a intra într-o relație definitivă cu Ființa Unică – așa cum spun simandicos filosofii– mi se pare cea mai spectaculoasă și totală decizie. Cred că presupune o anumită maturitate sau poate un curaj pe care nu le am. Dar reperul pe care îl ur­mez rămâne viața îndumnezeită. Eu nu m-am le­pădat însă de lume, fiindcă nici nu văd unde lip­sește Dumnezeu din lume, unde ai putea trăi rupt de El, dacă mintea îți este marcată permanent de sentimentul prezenței Lui. Viața practică, viața cu lumea și în lume – dar nu confiscat de capriciile și frivolitățile ei – poate fi in­fuzată, chiar saturată de dumne­zeire. E de-ajuns, deocamdată, ca să mă simt așe­zat pe o cale cuviincioasă. Mai mult de atâta ar fi poate prea mult să sper.