TRICOȚICA

De ceva timp, de când draga noastră Cotica se apropia ușor, ușor, de o vârstă venerabilă pentru o pisică, mă imaginam deja scriind aceste rânduri despre ea la trecut, uitându-mă fără încetare la o fotografie, din care mă fixează cu ochii ei verzi. Ce n-aș da să știu că la vară, când mă voi întoarce acasă, am s-o iau în brațe și am să-i mângâi căpșorul! Să-mi iasă în cale ca atunci când veneam de la școală sau din oraș, să mă însoțească la pas rapid până la colțul străzii, și să-și ia la revedere, parcă spunându-mi din priviri: „Te aștept!”. Să răspundă la chemarea mea, venind de prin vecini și alergând prin grădină. Să se lase mângâiată de toată lumea care ne trecea pragul, uimindu-i pe toți cu blândețea ei. Să se furișeze în casă, evitând-o pe bunica, care acum o certa, iar peste cinci minute o diezmierda. Să se cuibărească de capul ei pe picioarele mele, ca atunci când mă prindea stând pe prispă și citind. O admiram și încercam să o ajutăm când își îngrijea pi­soiașii, pe care i-a crescut cu un veritabil de­votament de mamă, chiar dacă nu ne-a rămas niciunul ca să continue dinastia, oricât de mult ne-am dorit. Ce n-aș da să mă mai pot bucura de ea, când stătea, făcută colac în poala mea și dormea în timp ce o mângâiam, așezată pe scăunelul verde de pe prispa casei, în serile calde de vară, cu cântec de greieri și gânduri zbu­rătoare. Atunci o simțeam a mea în tota­litate. Apoi am plecat departe. Dorul și amin­tirile au luat locul serilor noastre văratice, reve­derile au fost mereu aș­teptate cu multă inten­sitate și trăite cu o mare bucurie în suflet, până în momentul când tre­buia să ne des­părțim din nou, temporar, dar cu speranța că ne vom reîntâlni anul următor. Nu a mai fost la fel și toamna trecută. Cotica noastră nu voia să mă privească, de parcă ar fi fost prea dureros pentru ea, poate la fel cum este și pentru mine, de când știu de la bunica mea că după Anul Nou nu a mai venit acasă. Nu-mi pot imagina să fiu acolo fără ea, nu va mai fi la fel.
Va scriu pentru a-i aduce un mic omagiu micuței noastre companioane și pentru că, de fapt, numele îi venea de la un articol publicat tot la această rubrică în urmă cu 14 ani, despre un pisoi numit Tricot, de la care m-am inspirat și i-am spus Tricoțica. Numai că sora mea, în vârstă de abia un an pe vremea aceea, nu reu­șea să îngâne decât o variantă mai simplă, Cotica; și așa i-a rămas numele. Mă limitez doar la a mai adăuga două mulțumiri: una pentru existența dumneavoastră, întrucât ne ungeți sufletul aici departe de casă, și una Ce­lui de Sus pentru că ne-a dat bucuria de a o fi avut alături pe această minunată ființă.

CRINA