O avocată clujeancă, dedicată profesiei, a hotărât să păstreze legătura cu fostele cliente pe care le-a reprezentat la procesele de divorț, întâlnindu-le periodic. S-a gândit că poate ajuta niște femei, și după trauma unui divorț și onorariul primit. Se simte în compania acestor femei ca sora mai mare a lor, ca o dirigintă, un mentor. A ascultat și a văzut multe doamna avocat Oltean (Nuți, îi spun fetele), s-a războit cu obtuzitatea, cu misoginii, cu fariseii, cu ranchiunoșii, cu lacomii, cu bădăranii, căutând dreptatea, luptându-se ca o leoaică să-și urmeze crezul profesional și să slujească adevărul.
„Cum să le abandonez?”, mă întreabă retoric. „Unele s-au limpezit, au ieșit din tunelul fără lumina dragostei, dar altele încă sunt dezorientate, orbecăie. Orice divorț poate fi comparat cu o stație de epurare sufletească. Sunt fete bune, numai că au avut neșansa să întâlnească și să iubească bărbați nepotriviți lor. Acesta este numitorul lor comun: au crezut în fața pe care au dorit niște oameni să le-o arate. Când au descoperit adevărul, erau deja măritate și, unele, cu copii în brațe. De aceea, se impune să ne întâlnim, să vedem ce a mai făcut fiecare, cum și-a așezat viața de după divorț. Și mai e ceva: nu care cumva să-și repete greșelile! Trebuie să se ferească de cărările pe care au mai trecut odată. Și apoi, mai schimbăm o vorbă, ronțăim un fursec,… ca fetele!”
O bunică printre nepoate
Aproape că m-am autoinvitat la întâlnire. Am fost acceptată, chiar dacă am dublul mediei lor de vârstă. Și ca să obțin „viza de intrare”, i-am mărturisit amfitrioanei că am avut, la rându-mi, în timpul unui mariaj de treizeci și șapte de ani, două tentative de divorț, pe care nu le-am finalizat, pentru că n-am avut suficient curaj. Atunci mă justificam altfel: că m-ar fi pus în discuția adunării de partid, că aș fi fost exclusă din colectivul în care lucram, că stigmatul aruncat „femeilor divorțate” era prea greu pentru umerii mei, că trebuia să le asigur copiilor prezența ambilor părinți ca să crească armonios. Tra-la-la! Erau parțial adevărate aceste raționamente, dar o femeie, când hotărăște să încheie o căsnicie nefericită, TREBUIE să-și asume riscurile care decurg dintr-un atare demers. Or, eu n-am avut curaj. Punct.
Am mers la întâlnirea organizată de doamna avocat Oltean cu oarecare sfială. Ce vor spune tinerele participante, văzând la aceeași masă o bunică în toată regula? Le observ discret: fustițe scurte, cizme lungi, haine elegante, fețe îngrijite. Toate degajă un aer de siguranță! Majoritatea zâmbesc, sunt politicoase, protocolare. Pun pe masă câte un ingredient pentru reușita socializării: fursecuri, prăjituri, cafea etc. Se regăsesc din priviri și se bucură de revedere. Se invită una lângă cealaltă. Parcă sunt surori adunate în casa familiei. Amfitrioana este în centrul atenției.
Ședința începe. Se deșiră povești de viață din tricoul familial… Cu ascensiuni și alunecări, cu frânturi și noduri, cu imixtiuni nedorite, cu alb și negru, cu zile și nopți.
Povești
L. a copilărit și a studiat la Oradea, într-o familie modestă, străjuită de principii sănătoase. S-a căsătorit cu fiul unor înstăriți peste noapte. A născut o fetiță care are acum cincisprezece ani. A adunat umilințe pentru trei vieți. Soțul și părinții acestuia nu ratau niciun prilej să-i amintească de unde vine. Adică din sărăcie. Până într-o zi, când L. și-a privit copilul și a decis: gata! A venit la Cluj, și-a căutat serviciu și o casă cu chirie. A privit cum răsare soarele, apoi cerul senin, florile deschizându-se, păsările refăcându-și cuibul. A întâlnit un om zbuciumat și el de viață. I s-a confesat. A simțit comunicarea, înțelegerea. O durea verdictul foștilor socri: femeie ușoară, care și-a abandonat copilul. Ea știa însă adevărul: a lăsat-o temporar la Oradea, unde avea tot ceea ce ea nu-i putea oferi deocamdată. Acum fetița a crescut, a înțeles singură cum stau lucrurile. Mama și fiica se văd cu regularitate, vorbesc, se iubesc. Curând, fiica ei va veni la studii, la Cluj. L. are acum o viață care se apropie de împlinire.
R. este deosebit de frumoasă. Frumoasă promitea să fie și viața ei de familie. Dar soțul și-a uitat lesne jurămintele și s-a cuibărit lângă o altă femeie… „I-am întâlnit recent, la Finanțe”, spune R. „Le-am zâmbit amândurora, am schimbat câteva politețuri și am jubilat, constatând că soțul meu își trăiește regretul că m-a lăsat pentru o femeie urâtă și plină de coșuri pe față. Și am citit în ochii lui că încă mă iubește. Cred că s-a trezit la realitate. Și eu îl mai iubesc. A fost dragostea vieții mele, dar barierele au fost lăsate. Eu mi-am regăsit echilibrul în viață și nu-l urăsc. De altfel, nu urăsc pe nimeni”.
O altă frumoasă este E. Frumoasă-frumoasă! Numai că bărbatul ei a considerat-o proprietatea din harem. De la buchetele de flori oferite zilnic la început, de la cuvintele atent măsluite, ex-sportivul de performanță a devenit boxerul care-i trimite pumni în față. Omul de altădată s-a convertit în brută. Ba, mai mult, le-a cerut copiilor să semneze declarații prin care aceștia renunță la ajutorul material al tatălui… nevoiaș. Omul devenit bestie lângă frumoasa E. își terorizează mama propriilor copii în fel și chip, cu mijloace pe care le poate născoci numai o minte bolnavă.
I. este psiholog. A iubit un bărbat. A așteptat câțiva ani să trăiască comuniunea pe toate planurile, inclusiv sexual. Nu s-a întâmplat și au divorțat în bună înțelegere. Cu actualul soț este în regulă, dar se mai păstrează spațiu până la ceea ce își dorește I. Și-a stabilit o bornă de timp. Dacă lucrurile nu se reglează, I. este hotărâtă să continue căutările: „O dată trăim și avem obligația față de Dumnezeu, față de copiii noștri și mai ales față de noi, să întreprindem tot ceea ce trebuie pentru a ne apropia de idealuri. Am spus a ne apropia, nu a ne atribui perfecțiunea”.
Întâlnirea s-a terminat. Cred că am participat la o lecție de viață. Trebuie să-mi abandonez ideea preconcepută cu privire la generația de acum. Femeile acestea sunt mai deștepte decât noi. Știu să rupă și să arunce lanțul unor căsnicii nereușite, lanțuri pe care generația mea le-a purtat ca pușcăriașii condamnați pe viață. Ei bine, femeile acestea știu să spună „STOP”, când un mariaj degenerează într-un martiraj. Bravo lor! Aceste fete tinere și elegante au înțeles că viața nu li se prelungește cu anii pierduți într-un mariaj fără șanse.
Niciuna dintre „divorțatele” d-nei Oltean nu este în genunchi. Poate mai îngenunchează, dar numai în fața lui Dumnezeu. Și-au regăsit echilibrul. Profesional, social, afectiv. Lucrează în instituții onorabile, au firme și independență financiară, au prieteni, iubiți, alți soți. Și-au găsit resurse interioare, și-au adunat puterile, folosesc valoarea gândirii pozitive, datoria de a dărui pentru a primi. Știu să-și extragă răul din viață. Își fac singure „chirurgie psihică”!
Și încă ceva. Toate, absolut toate, cred în bunul Dumnezeu. Poate de aceea puterea divină le stă alături, în viața lor de după divorț. Doamnelor, nu răbdați. Nu vă martirizați. Pentru un suflet umilit și strivit nu există medicamente!
MARIA NEAMȚU – Cluj
(M-aș bucura dacă scrisoarea mea va stârni ecouri. În ultima vreme, divorțurile depășesc, ca număr, căsătoriile.)
