Suntem în februarie 2020. Prin deschizătura ferestrei de la baie aud un șuierat, un fluierat și un ciripit cunoscut, care se deosebește de al păsărelelor ce iernează la noi. Mă uit spre acoperișul blocului de vizavi. Pe cablurile TV se văd trei păsărele care se încălzesc la soare. Dar ce caută? E prea devreme pentru ele, sau primăvara e aproape?
Și îmi amintesc. Într-o dimineață de martie, acum câțiva ani, din bucătărie, am auzit, pe neașteptate, câteva triluri de pasăre. Mă uit fără să deschid fereastra, să nu sperii minunea cântătoare. Pe vița-de-vie ce însoțește balconul, lângă coșul hotei vecinului de dedesubt, văd o pasăre neagră, cu ciocul și piciorușele gălbui-portocalii și stropită pe penaj cu picuri rotunzi de sidef, ce străluceau în razele soarelui. Un graur! Ce caută? N-a mai venit niciodată în cei 20 de ani de când locuim aici. Își vede de treabă, inspectează cu ochișorii mici și rotunzi, jucăuși, coșul hotei ce are un capac. E ca o căsuță perfectă pentru cuibărit. Știam acest lucru de la vrăbiuțe, ce și-au clocit ouăle și au scos pui ani de zile acolo. Deci, cuibul era amenajat cu paie, cu pene, cu crenguțe delicate.
Se bagă în căsuță, mai aranjează câte ceva, iese și începe să ciripească, să scoată un șuierat ușor, prelungit, în cascade, triluri deosebite. Nu pot reda în cuvinte aceste sunete venite parcă din alte lumi.
Habar nu aveam că aceste păsări, care au un colorit sobru și care nu se apropie de casele oamenilor, pot avea așa un repertoriu minunat, deosebit. Stăm la etajul patru, sunt blocuri. De jur împrejur, drumul este circulat, pădurea Trivale, cam la un kilometru. Totuși, el a îndrăznit să vină să ia în stăpânire cuibul vrăbiuțelor. Se străduia din răsputerile gușei să impresioneze, să-și convingă „soția” ce îi răspundea de pe cornișa blocului vecin. Dar cu toate eforturile lui, ale trubadurului, femela graur nu a venit mai aproape. Ritualul acesta s-a petrecut câteva zile la rând, spre încântarea mea. Abia așteptam dimineața, deschideam încet fereastra și stăteam ceva mai în spate, spre a nu deranja declarațiile de dragoste atât de încântătoare pentru auz. Eram curioasă cum se termină această idilă. În fiecare dimineață, el venea în jurul orei 6:30, se așeza pe vița-de-vie, se uita de jur împrejur pentru siguranță, aranja căsuța, cânta, țopăia de colo-colo, nu avea astâmpăr, voia s-o convingă pe draga inimii lui să-i accepte cuibul pe care i-l oferea. Nu a fost să fie. Probabil, de unde privea ea, se observa că era mișcare în apartamente, strada începea să fie circulată. Îi răspundea scurt, printr-un fluierat, dar nu s-a apropiat niciodată. Poate îl dojenea: „Mulțumesc pentru cuibușorul de patru alumine, e frumos, e lucitor, e confortabil, dar nu are discreția necesară, siguranța de care avem nevoie, distanța față de specia oamenilor, de care ne-am apropiat prea mult. Ei au treburile lor, noi pe ale noastre. Și vrăbiuțele sunt supărate, te ceartă de fiecare dată când ești acolo. S-au adunat mai multe și ciripesc de mama focului, să te alunge și să-și ia în stăpânire cuibul lor”.
Acest lucru s-a și întâmplat. Graurul n-a mai venit, a plecat poate spre pădurea din apropiere, mult mai potrivită pentru ei. Vrăbiuțele și-au văzut de treabă, au scos iarăși pui. Apoi a venit toamna. Prin noiembrie, iarăși am auzit șuieratul ce mi se întipărise în minte, din primăvară.
Pentru că au mai rămas struguri neculeși la cele patru balcoane îmbrăcate în vița-de-vie, sădită și îngrijită de un vecin inimos, domnul Nistor, un stol întreg de grauri a venit și a ciugulit boabele negre, atât de dulci și de folositoare, pentru a le da energia de care au nevoie ca să călătorească spre țările calde. De plecat pleacă ultimii, când deja este frig, când bruma e groasă și celelalte păsări călătoare au plecat. Aștept în fiecare an să se repete minunea din acea primăvară. Poate anul acesta…
ION E. – Pitești
Romanian