Cel mai puternic martor al Învierii Domnului: TOMA „NECREDINCIOSUL”

Adânc pe adânc cheamă

Toma s-a născut, ne spune tradiţia, în Paneada, o cetate aflată la hotarul de miazănoapte al Gali­leei, ale cărei ruine se mai văd şi astăzi pe Înălţi­mile Golan. Pliniu cel Bătrân o numea Paneas, de la zeul Pan, pe care locuitorii îl venerau într-o hrubă de piatră, din care izvora Banias, un râu cât o binecuvântare. Toma a crescut hălăduind pe munţii din apro­piere, obişnuit cu ierni as­pre şi veri secetoase, cu vânturi care adu­ceau seara norii de praf ai deşer­tului, iar dimineţile, mires­mele pădurilor de cedru. Lumea pestriţă în care trăia topise în aceeași cetate credinţa pură şi mândră a iudeilor în dumnezeul lor, Iahve, cu cinsti­rea elină a zeului Pan, ocrotitor al şoaptelor pădurii şi al turmelor, dar şi al îmbrăţişărilor molatece şi nele­giuite, tovarăş al nimfelor şi prie­ten al lui Dionis. Încă de copil, părinţii îi vor fi istorisit lui Toma despre is­prăvile lui Moise, dătă­torul de legi și călăuza poporului lui Israel prin pustiu, dar va fi auzit și de peripe­ţiile lui Pan prin codrii dimprejur. A avut, aşadar, aproape, atât adâncul Cerului, cât şi „dulceaţa cărnii”, pe care elinii nu numai că o îmbrăţi­şau, dar o şi cinsteau. De învăluirea plăcerilor trupului l-a despărţit însă un dor, cu totul rar în învolbureala tinereţii. Toma a avut mereu o sete, pe care apro­piaţii cu anevoie i-o puteau pătrunde. El nu visa că îşi va găsi o nevastă frumoasă, că va avea casa lui şi copii mulți, zile de trudă şi sâmbete tihnite. Nu. Seara, când umbrele învăluiau podişul roşiatic din faţa cetăţii, pleca în pădure pentru a fi singur, doar el cu gândurile și rugile lui. Şi, în singurătatea aceea, rostul omului pe pământ i se înfăţişa lim­pede, aşa cum apărea în paginile profeţilor Torei. „Adânc pe adânc cheamă”, spunea psalmistul, iar în Toma, acea chemare era mai aprigă decât dorul tovarăşilor săi după nurii fetelor din cetate.

Învățătorul

Ochii, mai ales ochii nu avea să îi mai uite nicio­dată. O privire blândă şi totodată pătrun­zătoare care îți țintuia sufletul. Învățătorul apăruse, parcă, de niciunde. Deodată, tovarăşii săi, care ne­gustoreau peşte uscat prin satele prăfuite ale Gali­leei, începuseră să-i vorbească de un rabi tânăr, ale cărui cuvinte erau mai răscolitoare decât ale oricăror alţi cărturari, un rabi care făcea minuni de te cutremurai. Știau dragostea lui Toma pen­tru învăţătura Torei, aşa că l-au îndemnat să mear­gă să-L cunoască. Toma s-a lipit de Iisus din prima clipă. Setea care-l mistuise încă din fragedă tinerețe își aflase, în sfârșit, alinarea. A lăsat totul în urmă – cetatea în care văzuse lu­mina zilei, casa, prietenii, pă­rinții, totul. Simțea că, până să-L întâlnească pe Hristos, nu trăise. Abia acum se trezise ca dintr-un somn de moar­te, iar noua viață pe care o avea nu mai era viața lui. Toma trăia pentru Iisus. Pentru El respira, mânca, se ruga, gândea, nădăjduia. Pentru El trăia. Din pricina aceasta, când Învățătorul a început a le vorbi despre moar­tea cu care avea să moară, în inima lui Toma s-a căscat un hău. Fără Mântuitorul, viața lui nu mai avea nici preț, nici bucurie. Ar fi lepădat-o repede, ca pe o cârpă veche și străină. Atunci când Iisus le-a spus că trebuie să mear­gă din nou în Iudeea la Lazăr, apos­tolii au sărit ca arși: „Învăţătorule, acum căutau iu­deii să Te ucidă cu pietre şi iarăşi Te duci aco­lo?”. Toma a fost singurul care a acceptat dorința lui Hristos și le-a spus scurt celorlalți: „Atunci să mer­gem şi noi şi să murim cu El!”. Singurul! Celor­lalți apostoli, cuvântul lui To­ma le-a părut greu și cu anevoie de urmat, pentru că încă mai țineau la traiul lor pământesc. Poate că Toma, mai mult decât toți, înțe­le­sese că Hristos le arăta un drum nou, pe care niciun cărturar din lu­mea aceasta nu-l putea pătrunde. „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?”, L-a întrebat pe Iisus, atunci când le spunea că pleacă să le gătească locaș. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, i-a răspuns Învă­țătorul. Toma știa asta din adâncul sufletului. Dom­nul doar îmbrăcase în cuvânt ceea ce inima lui rostise în toți acești ani în tăcere.

Hăul

Nu murise, dar nici nu trăia. Ceilalți ucenici îl vedeau mișcându-se ca ei, dormind ca ei, gustând arar din bucate, dar Toma știa mai bine decât toți că, odată cu moartea lui Hristos pe cruce, din inimă i se risipise orice urmă de viață. Soarele era în același loc pe cerul siniliu al primăverii, norii se purtau ca întotdeauna, pe deasupra Ierusali­mului, iarba mijea pe dealurile pietroase dimpre­jur, vestind, la fel ca în fiecare an, trecerea iernii, dar pentru Toma, toate acestea erau la fel de pă­relnice ca un vis. Lumea sa pierise odată cu moar­tea lui Iisus. De ce nu murise cu El, așa cum îi spusese, vărsându-și în acele cuvinte tot dorul și toată dragostea? Nu-și putea răspunde… Îl lăsase pe Iisus să atârne singur pe Cruce și, odată cu El, își atârnase pe lemnul acela blestemat și nădejdile toate. Nu a putut să rămână cu ceilalți apostoli. Ei erau vii, prea vii, iar el, un suflet de om spulberat de durere. Așa că a plecat să rătăcească prin pus­tietăți, așa cum făcea în copilărie, atunci când cău­ta tâlcuri la întrebările inimii. A rătăcit șapte zile, iar în ziua a opta s-a întors printre ucenici.

Martorii

O lumină! Da! O lumină nouă izvora din ochii ucenicilor și din trupuri, din tot locul în care stă­teau. Ce să se fi întâmplat? Fusese plecat o săptă­mână încheiată. Îi lăsase temători pentru viața lor, triști și înspăimântați pentru moartea În­vățătorului, iar acum stăteau în fața lui niște bărbați plini de bucurie și de însuflețire, încreză­tori în viitorul lor. Răspunsul l-a aflat fără să mai pună întrebări: „Hristos a înviat!”. Așa, cum Îl văzuseră în timpul vieții, așa cum stătuse ani de-a rândul alături de ei, așa venise acum Iisus în cămăruța cea strâmtă și pră­fuită, trecând prin ușa pe care o zăvo­râseră bine, de frica mai-marilor tem­plului. Toma nu i-a crezut. Dar nu pentru că nu voia, ci pentru că nu putea. Iisus fusese viața lui și nu poți să aduci înapoi o viață din vorbe, fie ele rostite chiar și de prieteni de încredere. Moartea Domnului îi omo­râse cu totul înțelegerea vieții, a ros­tului ei. „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”, le-a spus Toma apos­tolilor, aproape răstit, iar ei au crezut că le tăgăduiește mărturia.

Domnul Meu și Dumnezeul Meu!

Lumina dimineții se strecura firav pe fereastra îngustă a încăperii, lu­minând fețele apostolilor. Erau fe­riciți, iar asta îl umplea pe Toma și mai tare de tristețe. Era cu ei și era singur. Cu desăvârșire singur. Atunci s-a întâmplat minunea! Pe negândite, fără niciun semn, Învățătorul Iisus a apărut lângă el. „Pace vouă!”, le-a spus ucenicilor și, din clipa aceea, Toma a simțit că Învățătorul se întorsese. Nu doar în mijlocul ucenicilor, ci și în inima-i lipsită, până atunci, de orice nădejde. Acum vedea și el, cu ade­vărat, o Lumină, o Lumină care întrecea soarele. „Toma, adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios”. Istovit de bucurie, Toma nu a mai putut decât să șoptească – „Dom­nul Meu și Dumnezeul meu!”. Nu a mai apucat să atingă găurile căscate în palmele lui Iisus de pi­roane. Nu mai avea nevoie să pipăie ceea ce sufle­tul îi vestea, strigându-i cu putere. „Hristos a înviat!”. „Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”, a spus Învățătorul, pecetluind cu aceste cuvinte faptul că vederea lăuntrică este mai presus de vederea ochi­lor, tot așa cum Lumina dumnezeiască este mai presus de lumina soarelui.

După Înălțare, apostolii au tras la sorți pentru a afla în care parte a lumii sunt trimiși să propo­văduiască. Lui Toma i-a căzut India și s-a mâhnit. Crescuse într-un amestec de seminții, legiuiri și credințe, la care nu voia să se mai întoarcă. Va fi vrut să ducă lumina Învierii la oile rătăcite ale lui Israel, nu la păgânii barbari dintr-un neam întune­cat. În cumpăna în care se afla, Domnul i s-a arătat iarăși, iar pacea cu care l-a învelit i-a dat încre­dințarea că misiunea e voită de El – „Nu te teme. Voi fi cu tine clipă de clipă.” Cuvintele lui Hristos i-au dat aripi. În fapt, asta și așteptase, să fie nedezlipit de Domnul. Dacă pentru asta însemna să propovăduiască mulțimilor de parţi, mideni, perşi, hircani, bactrii şi brahmani, atunci avea să plece cu bucurie spre ei.

Maica

În timp ce se ruga într-o seară în chilia sa as­cunsă în câmpiile Indiei, s-a simțit prins într-un nor de lumină și s-a trezit în Ierusalim, în casa din Sion, cumpărată de Ioan, cel pe care Iisus îl iubise nespus, și în care cinaseră pentru ultima oară. Trecuseră mulți ani de când plecase din Cetatea Sfântă, iar vederea locurilor în care pătimise și înviase Domnul l-a cutremurat. În casă i-a întâlnit pe apostoli. Preacurata Fecioară plecase la cer și veniseră toți la creștetul ei. Fusese așezată în mor­mânt de trei zile, Toma venise din nou cu întâr­ziere, și fiindcă nu apucase să își ia rămas bun de la Maica cea sfântă care-L ținuse pe Domnul la sânul ei, a vrut să o vadă pentru ultima oară. Apos­tolii s-au împotrivit. Cum să desfaci mormântul? Ruga lui Toma era o nebunie, dar era o nebunie neînduplecată, așa că în cele din urmă i-au făcut pe plac. Petru și Ioan s-au opintit și au prăvălit piatra care astupa mica bortă de piatră în care o așezaseră pe Maica Domnului. Toma a năvălit în grota mormântului. Câteva fire de lumină cădeau peste umbra cenușie a stâncii. Pe patul de piatră nu mai era nimic, ci numai giulgiul cu care trupul Maicii Domnului fusese învelit. Preasfânta învia­se, aidoma Fiului Ei! Căzut în genunchi, Toma și-a simțit sufletul cuprins de aceeași Lumină în care se scăldase în a opta zi de după Înviere. Știa acum că Hristos îl hărăzise drept martor al celor mai mari minuni făcute vreodată de El pe pământ – Învierea Lui și a Maicii Sale din morți.

Pescar de oameni

Încet, cu anii, Iisus i se mutase lui Toma cu to­tul în inimă și în cuget, călăuzindu-i gândurile, pașii, dorurile, durerile și viața. Acum putea spune și el, ca Pavel, fratele său în credință – „Nu mai trăiesc eu, ci Iisus Hristos trăieș­te în mine”. Iar viața aceasta, sin­­gura viață pentru care merita să trăiască, îl umplea de o feri­cire nebună. Nu simțea niciodată obidirile la care era supus, pentru că împărtășea lumina evanghe­liei prin satele prăfuite și mizere ale Indiei. Ori de câte ori era lo­vit, scuipat, batjocorit sau răstăl­măcit, știa că Iisus suferă mai abi­tir decât El de mila oilor rătă­cite. Și tot Iisus se bucura atunci când reușea să lumineze un su­flet, să-l îndrepte pe calea iubirii lui Hristos. Roade avusese des­tule, căci Învățătorul îi dădea în­truna puteri, și din cer. Așa se în­tâmplase la Mylapore, când tră­sese, de unul singur, un trunchi uriaș, pe care nu-l puteau urni câțiva elefanți. Spusese doar o rugăciune din a­dân­cul inimii, își înfă­șu­rase brâul în jurul copa­cului doborât de furtună, iar apoi îl adusese până la o biserică pe care a­tunci o ridica. Bârna uria­­șă se află și acum prinsă în acoperișul bazilicii, ui­mindu-i pe credincioși și necredincioşi, deopo­tri­vă. Dar mai presus de pu­terea minunilor sale era cuvântul său. Cine-l asculta cu luare-aminte lua calea lui Iisus cel sme­rit. Toma arunca pun­țile iubirii între oameni de toate soiurile și cas­tele, care în India sunt despărțite prin ziduri de nevăzut și de netrecut. Îl ascultau nu numai săr­manii printre care trăia zi de zi, ci și brahmanii în­țelepți ori nobilii bogați sau chiar soțiile regilor. Așa s-a întâmplat în Mathura, unde Toma i-a convertit la Hristos pe Vazan și pe Terțiana, fiul și soața regelui Vasude­va, împreună cu mulți nobili de la curtea aces­tuia. Când Terțiana a în­ceput să îi vorbească de Iisus, regele și-a ieșit din minți. L-a prins și l-a tor­turat pe apostol, cerându-i să se lepede de Hristos, dar Mântuitorul l-a ocrotit pe Toma de chinuri, așa că regele Vasudeva, turbat de furie, a poruncit să fie executat. Pe ultimul drum, Vazan, fiul regelui, a alergat după Toma, rugându-l să-l hirotonească diacon. Apostolul a acceptat. A fost ultima sa sfin­țire. Avea să moară răpus de cinci sulițe, la poalele unui munte, care acum îi poartă numele. Viața sa a sfârșit topită în viața lui Hristos. A călcat, ca și ceilalți apostoli, cu moartea pe moarte, încredințat fiind că este nemuritor în Hristos, că viața de aici e doar o trecere spre adevărata viață de dincolo.

Era băiatul lui, lumina ochilor și mângâierea bătrânețelor. El nu-l trădase, ca soața sa și fiul său cel mare, Vazan, care plecaseră pe urmele lui Iisus. Copilul ăsta îl ascultase, îi rămăsese aproape, iar acum era amarnic chinuit de un demon. Vasudeva nu știa ce să facă. Adusese toți vracii și brahmanii din regat. Fuseseră aduse jertfe zeilor, îl potopise cu leacuri, dar în van… Mintea băiatului era din ce în ce mai întunecată de umbrele care-l stăpâneau. În iadul prin care trecea, o întrebare îi scormonea mintea lui Vasudeva: dacă Terțiana și cu Vazan, soția și fiul cel mare al său, avuseseră dreptate crezând în predicile lui Toma? Dacă Iisus, zeul acela răstignit de romani, ocrotitorul sărmanilor, era cu adevărat stăpânul lumii? Dacă ar lua, așa cum se simțea îndemnat, un pumn de pământ de pe mormântul lui Toma, ca să-l așeze pe creștetul băiatului său bolnav… Regele s-a perpelit nopți albe, s-a mistuit în zile negre, fără de număr, până când toată mândria și fala regală s-au prăbușit în urletele băiatului său îndrăcit. Atunci a adormit și a avut un vis. Îl el i-a apărut Toma, dar nu zdren­țuros și prăpădit, ci îmbrăcat în lumină, ca un stă­pân al altor lumi: „Când eram viu, Vasudeva, nu m-ai crezut. Acum cauţi ajutor de la un mort? Dar dacă vei fi credincios, Domnul meu Iisus Hristos îţi va fi milostiv!”. Când s-a trezit, Vasudeva a po­runcit slugilor să-l ducă la mormântul apostolului. Cu mâini tremurânde, și-a umplut palmele de pă­mânt. Când a ajuns la palat, a așezat pumnul de țărână pe grumazul copilului care tremura nestă­pânit și, cu ultimele puteri, și-a transformat gân­durile în rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, de vei tămădui pe fiul meu prin rugăciunile apos­tolului Tău, Toma, eu voi crede în Tine!”. Când și-a ridicat ochii din pământ, a întâlnit privirea fiului său. Pentru întâia dată, după luni de zile, vedea în ea lumina, nu negurile demonice. Și de atunci, băiatul nu a mai avut nimic. Vasudeva și-a strâns toată curtea și s-a botezat cu toți dem­nitarii săi. De regatul său s-a ales, în cele din urmă, praful, dar mormântul Sfântului Apostol Toma e și astăzi cinstit și iubit. Chiar în timp ce scriu aceste rân­duri, prin el se fac nenumărate minuni. Izvorul lor e credința neclintită a lui Toma în Iisus cel veșnic înviat. El, apostolul care s-a îndoit, ne apără de necre­dință, pentru că e cel mai viu și mai fierbinte și mai sigur martor al ridicării Domnului din morți.