Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MISTERE STRĂVECHI

– Arheologia, cât şi tehnologia ştiinţifică asociată ei, au evoluat incredibil, dezlegând multe dintre miste­rele ascunse în pământ, în mări și oceane. Cu toate acestea, în lume mai există încă taine străvechi, care refuză să se lase descifrate. Despre două dintre ele, vă relatăm în cuprinsul acestui text –

Fabulosul labirint egiptean

Încă în urmă cu câteva milenii, grecii erau la curent cu existenţa în Egipt a unui lăcaş magnific, pe care l-au botezat „Labirintul”, prin analogie cu propriul lor labirint, construit de Dedal pentru regele Minos din Creta şi în care a fost închis ce­lebrul minotaur. Atât doar că „omologul” egiptean nu avea rolul să ascundă un animal mitic, ci să păs­treze comori ale culturii antice – texte, picturi etc.

Un loc cu o asemenea importanţă nu avea cum să nu-i atragă atenţia lui Herodot, „părintele is­toriei”, care a mers şi a văzut el însuşi Labi­rin­tul, pentru ca apoi să facă o relatare detaliată în „Is­torii”, celebra sa operă, în care învăţatul grec oferă informaţii despre diverse popoare antice, cu refe­riri la geo­grafia, cultura şi evo­luţia lor. Iată câteva extrase din prezentarea lui Herodot:

„Ei, cei doisprezece regi (egipteni n.n.), s-au hotărât să se unească şi să lase o amintire a lor (pe pământ); şi după ce au luat această hotărâre, au făcut să fie construit Labirintul, care se află puţin deasupra lacului Moeris şi aproape faţă în faţă cu ceea ce azi poar­tă numele de Oraşul Cro­codililor. Aceasta (con­struc­ţia) am văzut-o eu însumi şi am găsit-o mai măreaţă decât pot exprima în cuvinte. Dacă ar fi să punem laolaltă toate construcţiile şi toate minu­natele opere ale elenilor, ele s-ar dovedi inferioare, ca muncă şi costuri, acestui Labirint. Şi piramidele sunt mai măreţe decât pot eu expri­ma în cuvinte, şi fiecare dintre ele este egală cu multe dintre operele elene, care, la rândul lor, sunt mă­reţe; dar Labirintul depăşeşte chiar şi piramidele. Are douăsprezece curţi interioare, cu porţi aşezate una în faţa celeilalte, şase pe partea de nord şi şase pe partea de sud şi legate între ele; acelaşi zid le în­conjoară pe dinafară; în labirint sunt două feluri de încăperi, primul fel se găseşte sub pământ, iar al doi­lea se găseşte deasupra; în total, sunt trei mii de încăperi, din fiecare fel câte o mie cinci sute.

Camerele de deasupra le-am vă­zut noi înşine şi am intrat în ele; însă despre încăperile de sub pă­mânt, doar am auzit; întrucât egip­tenii care le au în pază nu au vrut cu niciun chip să ni le arate, spunându-ne că acolo se află sepulcrele regilor care au pus să se con­struiască labirintul şi cele ale crocodililor sacri. Prin urmare, în legătură cu încăperile de sub pă­mânt, nu vorbim decât din ceea ce am auzit, în schimb, pe acelea de deasupra le-am văzut noi înşine şi le-am găsit ca fiind lucrări a ceva mai presus de măreţia umană. Căci pasajele dintre încăperi şi aleile care traversau curţile, interioare care erau admirabil îm­podobite, îţi ofe­reau ne­sfârşite mo­tive de a te minuna; am mers de la o curte interioară până la încăperile de dincolo de ea, apoi de la încă­perile acelea am ajuns la colonade şi de la co­lonade, în alte încăperi, iar din acele încăperi am ajuns din nou în alte curţi interioare.

Deasupra tuturor acestor construcţii se află un tavan alcătuit din piatră, la fel ca pe­reţii; iar pereţii sunt aco­­periţi cu sculpturi, fiecare curte interioară fiind înconjurată cu coloane din piatră albă, per­fect îmbinate; iar în capătul Labirintului, se află o piramidă de patruzeci de fathomi, pe care sunt sculpturi uriaşe, iar către ea există o cale con­struită pe sub pământ. Însă un motiv de minunare încă şi mai mare decât acesta este lacul, botezat Moeris, alături de care se ridică Labirintul”.

Herodot nu a fost însă singurul dintre cărturarii şi istoricii Antichităţii care şi-a îndreptat atenţia către această „minune a lumii”. Multe alte nume celebre au vizitat Labirintul egiptean şi apoi au lăsat mărturii despre el – inclusiv istoricul şi preotul egiptean Manetho din Sebennythos (care, în secolul III î.e.n., a scris Aegyptiaca, o istorie a pământului său natal, care şi azi reprezintă o lucrare de referinţă pentru egiptologi), Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.), Strabon (63 î.e.n. – 23 e.n.), Plinius cel Bătrân (23 – 79 e.n.) sau geograful roman Pomponius Mela (mort în jurul anului 43 e.n.). La rândul lor, aceşti autori, cât şi mulţi alţii au făcut descrieri similare celei lăsate de Herodot, pomenind, şi ei, mulțimea de alei, tu­neluri, rampe şi trepte, alături de detalii misterioase şi înfricoşătoare, precum „un zgomot înspăimân­tător de tunet” care se auzea în întregul complex egiptean. De asemenea, în textele pe acest subiect, cărturarii Antichităţii fac adesea referire la nume­roasele coloane extraordinar de înalte, care susţi­neau Labirintul, la plafonul alcătuit dintr-o singură piatră, de dimensiuni colosale, şi la infinitele comori şi frumuseţi adăpostite în miile de încăperi dimprejurul curţilor interioare. Iată şi un fragment din descrierea făcută de Diodor din Sicilia:

„Când pătrundeai în lăcaşul sacru, desco­pereai un templu înconjurat de coloane, câte patruzeci pe fiecare latură, iar construcţia aceasta avea un acoperiş alcătuit dintr-o singură piatră, sculptată cu frize şi bogat decorată cu picturi minunate. Labirintul cuprindea mărturii din ţara natală a fiecăruia dintre regi, cât şi din templele ce le ridicaseră ei, alături de mărturii ale sacri­ficiilor făcute acolo, toate rânduite cu artă în pic­turi de cea mai mare frumuseţe”.

Datorită acestor relatări, Labirintul egiptean a căpătat de-a lungul timpului dimensiunile unui adevărat mit. În egală măsură însă, el a devenit ținta multor învăţaţi, istorici, geografi sau aven­turieri, care au visat să-l descopere. Şi mai visează şi azi! Problema a reprezentat-o mereu faptul că autorii care au lăsat descrieri ale legendarului complex egiptean nu au furnizat şi informaţii precise cu privire la amplasarea lui. După cum s-a vă­zut, Herodot spune că „se află puţin deasupra lacului Moeris şi aproape faţă în faţă cu ceea ce azi poartă numele de Oraşul Cro­co­dililor”.

Deşertul Faiyum şi ce a mai rămas din lacul Moeris, cunoscut astăzi ca lacul Barik Quarum (Foto: Shutterstock – 2)

Una dintre primele tentative moderne de a găsi şi de a studia Labirintul egiptean a fost făcută în 1842, de o echipă trimisă în Egipt de regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei şi condusă de arheologul Richard Lepsius, care considera că piramida pomenită de Herodot era aceea a lui Ame­nemhat al III-lea, din regiunea Faiyum, iar Oraşul Crocodililor era vechiul oraş din întinsa oază din valea Faiyum. După o vreme, echipa a raportat că, într-adevăr, localizase vastul complex şi că dezgropase deja mai multe coloane uriaşe, diverse ruine, cât şi urmele a ceea ce se con­sidera a fi fost lacul artificial Moeris, la care se referise Herodot. În mod inexplicabil, desoperirile lui Lepsius au căzut ulterior în uitare, astfel că în prezent nu se mai știe ce au găsit cu adevărat arheologii, în 1842.

La puţin peste patruzeci de ani distanţă, în 1888, egiptologul englez Flinders Petrie, supranu­mit „părintele arheologiei moderne”, a pornit și el către regiunea Faiyum, dorind să demonstreze că Lepsius se înşelase şi că, de fapt, ceea ce desco­pe­rise el fuseseră doar ruinele unei vechi aşezări ro­mane. Dar ajuns la faţa locului şi începând săpă­turile, Petrie şi-a dat seama că Lepsius nu făcuse o confuzie, ci descoperise adevărul. Drept urmare, a anunţat că a găsit fabulosul Labirint, inclusiv colo­sala piatră care servise drept plafon al comple­xului. Petrie a descris-o ca fiind „spartă pe alocuri şi erodată”, totuşi a estimat că dimensiunile ei iniţiale fuseseră de circa 340 de metri pe 243 de metri! Pornind de la aceste cifre, a calculat că uria­şul Labirint egiptean s-ar fi întins pe o suprafaţă de aproximativ 305 metri pe 243 de metri! Din păcate, după o vreme, Petrie a fost nevoit să opreas­că săpăturile, situl a rămas nepăzit, iar arte­factele au fost în mare măsură distruse, căci local­ni­cii s-au servit de piatra aflată din abundenţă în acel spaţiu amplu, folosind-o ca materie primă pen­tru construcţii.

O altă echipă de arheologi a pornit în căutarea Labirintului în 2008. „Expediţia Mataha” a fost condusă de Louis de Cordier, specialiştii care l-au însoţit provenind din Belgia şi din Egipt. Echipa a descins în regiunea Faiyum, echipată cu tehnologie de ultimă oră, inclusiv cu cel mai recent model de georadar, cercetătorii fiind convinși că Petrie nu se înşelase când afirmase că găsise legendarul com­plex antic. Într-adevăr, după investigaţii detaliate, Cordier a anunţat că în zona de sud a piramidei Harawa au fost descoperite, la mare adâncime, dovezi care indică prezenţa unei structuri vaste, conţinând săli uriaşe – cele mai mari măsurând 150 de metri pe 100 de metri şi 80 de metri pe 100 de metri! –, numeroase încăperi mai mici, tuneluri şi ziduri cu grosimi impresionante. Rezultatele „Ex­pediţiei Mataha” au fost publicate oficial în jurna­lul ştiinţific al National Research Institute of Astro­nomy and Geophysics și au fost anunţate în cadrul mai multor conferinţe. Din acest punct însă, situa­ţia s-a complicat brusc, virând către bizar. Din senin, Secretarul General al Consiliului Egiptean Suprem al Antichităţilor a intervenit ca să suprime orice fel de declaraţie pe această temă. Pur şi sim­plu, descoperirile „Expediţiei Mataha” au fost în­gro­pate şi niciodată nu au mai fost făcute publice. Frustraţi, în 2010, cercetătorii au creat un site pe care, sub acoperire, au continuat să ofere detalii cu privire la Labirintul întrezărit în adâncul pămân­tului. Oficialii egipteni au „răspuns” printr-o de­claraţie în cursul căreia, pur şi simplu, au negat existenţa oricărei descoperiri!

Rămâne un mister de ce peste identificarea anticului Labirint egiptean a fost „pus capacul”, de ce oficialităţile egiptene au negat existenţa oricăror dovezi arheologice, secretizând descoperirile „Ex­pediţiei Mataha”. Evident, această atitudine a sus­citat bănuiala că se încearcă, în mod deliberat, păs­trarea secretului cu privire la unul dintre cele mai mari mistere egiptene.

Vestita fântână a sufletelor

Fântâna sufletelor

Unul dintre simbolurile cele mai cunoscute din Vechiul Oraş al Ierusalimului este Muntele Tem­plului, în vârful căruia se află un monument islamic cunoscut în întreaga lume sub denumirea de Cu­pola Stâncii. Construcţia primei variante a acestui sanctuar s-a încheiat în 691-692 e.n.. Edificiul a fost distrus, apoi reconstruit în mai multe rânduri, de fiecare dată rezultând o adevărată capodoperă. Clădirea actuală este concepută pe model octo­gonal, este susţinută de coloane măreţe, iar zidurile sunt împodobite cu marmură, mozaicuri şi diverse inscripţii islamice, a căror splendoare este recu­noscută şi de oamenii de alte religii.

La interior, în mijlocul Cupolei Stâncii, se află o piatră de mari dimensiuni, denumită „Piatra de fundaţie” sau „Piatra de temelie”, un obiect de o importanţă covârşitoare în religiile avraamice. Se povesteşte că, de acolo, Dumnezeu a pornit la a crea lumea şi că acolo l-a întrupat pe Adam, întâia fiinţă umană. De asemenea, se consideră că spaţiul res­pectiv reprezintă locul de intersecţie al Cerului şi al Pământului sau că acolo se găseşte „portalul” dintre Cer şi Pământ, miticul axis mundi sau, conform altor variante, „Sfânta Sfintelor”. Din acest motiv, în iudaism se crede că puterea lui Dumnezeu pe Pă­mânt este acolo, în acel loc, sau că acolo se mani­festă cu cea mai mare intensitate. Din motivul acesta, atunci când rostesc rugăciunea Amidah, prin­cipala rugăciune din litur­ghia evreiască, credincioşii se orientează cu faţa pe direcţia „Sfintei Sfintelor”. Piatra de fundaţie este esenţială şi pentru musulmani, întrucât se consi­deră că tocmai acolo a ajuns profetul Mahomed, în cursul „Călătoriei de noapte”, făcute călare pe Al-Buraq (Fulgerul), un armăsar înaripat, complet alb. O descriere a acestui epi­sod a fost făcută de scriitorul şi călătorul persan de secol XI Nasir-i Khusraw:

„Se spune că în noaptea Ri­dicării la Cer, Profetul, pacea şi binecuvântarea fie asupra lui, s-a rugat mai întâi la Cu­pola Stâncii, aşezându-şi mâna pe Piatră. Când el a dat să plece, Piatra, ca să-l onoreze, s-a ridicat, însă Profetul a pus palma pe ea, ca s-o ţină la locul ei, şi a aşezat-o îndărăt, cu hotărâre. Însă din pri­cina acelei ridicări, chiar şi până în ziua de azi, Piatra e într-o anume mă­sură despărţită de pământ”.

„Piatra de fundaţie” a fost importantă şi pentru Cavalerii Templieri, care, în secolul al XII-lea, şi-au avut cartierul general chiar în acea zonă, ei considerând că acolo fusese ridicat Templul lui Solomon.

Cupola stâncii

Însă poate că şi mai valoros decât ceea ce se află la nivelul solului este ceea ce se găseşte… dede­subt! Printr-o perforaţie laterală a „Pietrei de Fun­daţie” se poate coborî într-o cavernă botezată „Fân­tâna sufletelor” sau, în alte tradiţii, „Puţul sufle­telor”, „Peştera spiritelor” sau „Fântâna spi­ri­telor”. Accesul se face pe o scară cu cincisprezece trepte, care te conduce într-un pasaj întunecat, în care sunt săpate nişe devoţionale închinate lui Da­vid şi Solomon. Parcurgând acest culoar se ajunge în încăperea principală a peşterii, în care se găsesc două altare consacrate lui Avraam şi Sfântului Ilie. În partea superioară a acestei încăperi se află un soi de puţ, localizat chiar sub piatra de fundaţie, al cărui scop reprezintă chiar şi în prezent o enigmă. Con­form legendelor, sub ceea ce noi numim azi Fântâna sufletelor, se pare că se găseşte un întreg sistem de caverne, care ar reprezenta adevărata „Fântână a sufletelor”. În tradiţia islamică, acolo s-ar aduna, de fapt, sufletele morţilor care aşteaptă Ziua Judecăţii – tradiţie susţinută de relatări medievale, dar şi mai recente, care spun că, uneori, dinspre acel spaţiu sub­teran, s-ar auzi ţipete şi tânguiri. Mai mult, mu­sulmanii sunt convinşi că peştera aceasta este, lite­ralmente, centrul universului şi că dedesubtul ei, şi mai în adân­cul pământului, se găseşte o ge­nune fără sfârşit, prin care curge râul Paradisului.

Pe de altă parte, în Talmud stă scris că dedesubtul „Fântânii sufletelor” se află un abis fără capăt, în care încă mai clocotesc apele potopului biblic. Ulterior, peştera a devenit importantă şi pentru creştinătate, cruciaţii de­numind-o Templum Domini (Tem­plul lui Dumnezeu). Pen­tru ei, caverna aceasta era un loc sfânt, întrucât acolo ar fi fost anunţată naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Să revenim însă în prezent: cercetările au arătat că există, într-adevăr, indi­cii că sub „Fân­tâna su­fletelor” se găseşte o în­că­pere de dimensiuni şi mai mari! Problema o reprezintă fap­tul că nu se cunoaşte nicio cale de acces către respectivul spaţiu subte­ran, iar exca­vaţiile au fost şi continuă să fie interzise, de teamă ca nu cumva ele să afec­teze structura superioa­ră, iar aceasta să se pră­buşeas­că. Evident, de-a lungul timpului, situaţia aceasta a generat nenumă­rate ipo­teze: că din încăperea ascunsă se deschide gura unei prăpăstii fără fund; că în acel spaţiu stau în aşteptare sufletele ce n-au fost încă judecate; că acolo Avraam l-a pregătit pe fiul lui, Isaac, pentru a fi jertfă întru Dumnezeu; ba chiar şi că acolo este ascuns Chivotul Legământului sau Chivotul Legii, în care se spune că sunt păstrate Cele Zece Porunci originale, tăbliţele de piatră pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise pe muntele Sinai! Alte voci susțin fie că în caverna inferioară ar fi fost depozitată o comoară de proporţii neînchipuite, fie că acolo s-ar afla un întreg oraş pierdut.

Până la urmă, nimeni nu ştie exact ce se găseşte sub aşa-numita Fântână a sufletelor şi, date fiind importanţa religioasă şi diplomatică a acelui loc şi temerile structurale, e foarte puţin probabil că se va găsi cineva care să-şi asume riscurile colosale im­plicate şi să perforeze podeaua cavernei, astfel încât umanitatea să elucideze acest uriaş mister.

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian