Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Grădina pierdută

Aureliu Popescu, în 1934

– Povestea pe care v-o spunem s-a petrecut pe vremea când România era grânarul Europei și cea mai mare producătoare de semințe din lume. Pe urmă au venit comuniștii și-au distrus tot. Istoria are însă memorie și modelul gloriei noastre agrare a rămas. N-ar putea fi reînviat? Pământul încă există. Doar visătorii lipsesc –

Perieți e unul dintre satele de câmpie cu case înșirate pe marginea șoselei ce duce de la Urziceni către mare. Sat risi­pit în Bărăgan, cu primăria și școala, clădiri mari, zugrăvite în alb, aflate pe singura uliță asfaltată. Văzut din viteza mașinii, cine ar crede că aici era, în urmă cu o jumătate de secol, cea mai mare fermă producătoare de semințe de legume și flori din Centrul și Estul Europei? Ferma Model Perieți. Sub colbul auriu al Bărăga­nului, des­coperi poves­tea unui loc. Pentru o clipă, totul reca­pătă fru­musețea de altă­dată, iar în memoria oame­nilor, Lelia și Aurel se iu­besc din nou. Irișii gigan­tici își scutură parfumul greu, în timp ce câmpul de­vine gradină.

Conița și conașul

Aurel Popescu, bursier al Fundației Rockefeller, la Columbia University

Era într-o dimineață din vara anului 1934, când Au­rel Popescu opri mașina în mijlocul Bă­răganului, co­borî și, fă­când câțiva pași până în marginea drumului pră­fuit, rămase cu privirea pierdută pe câmpia ce își rostogolea auriul spi­celor la picioa­rele lui. Patru sute de hectare. Ce să facă el cu atâta pământ? Nici măcar nu se pricepea la agri­cul­tură și-apoi, dacă ar pleca din minister și s-ar instala la Perieți, ce-ar putea face aici? Cariera lui e de înalt funcționar al statului, nu de fermier.

Câmpul întins închidea linia orizontului ca un cerc. Soarele se mai ridicase puțin și începea să ardă, topind contururi și amestecând culorile într-o pastă galbenă. Aurel avu pentru un moment senzația că e un Robinson Crusoe naufragiat în mijlocul Bă­răganului. Își scoase haina, își suflecă mânecile cămășii, pălăria o împinse puțin pe ceafă. Adică, de acum înainte, privirea lui ascuțită în muzeele Occi­dentului să și-o tocească pe ori­zontul câmpiei? Mersul lui obișnuit cu străzile Londrei și Parisului și-l va prăfui aici, urechea de­prinsă cu foșnetul rochiilor arhiducesei Ileana va asculta croncănitul ciorilor?

O furnică i se urcase pe vârful lustruit al pan­tofului și continuă să înainteze curajoasă printre firele de praf. Câteodată, se oprea ezitând și cer­ceta cu antenele ciudățenia neagră și bombată, ca să pornească, din nou, cucerirea acestei noi planete.

De ce nu, până la urmă? El era un luptător din fire, știa asta. Nu câștigase el o bursă de patru ani la Londra, învățând singur engleza? Apoi tot el, Aurel, fusese al treilea din promoție și pri­mise o bursă Rockefeller de doi ani în America deși, ca să se întrețină, a spălat vase și a dat me­ditații. Nu se lăudase niciodată cu asta, dar sin­gur ajunsese să țină conferințe la Boston despre importanța României în Europa, arătând ame­ri­canilor că Bu­cureștiul este umăr la umăr cu Vie­na. Nu-l ajutase nici ma­ma, simplă croitoreasă, și nici fratele mai mare, me­canic auto. Or, acum o are și pe Lelia lângă el. Se va descurca și aici! E o pro­vocare până la urmă, un nou punct zero.

Urcă în mașină și o luă înapoi, prin monotonia câmpiei. Era ora prânzului, când opri din nou în fața casei arendașului, pe care tocmai o cumpărase. Din doi pași fu în antreu și de acolo merse tiptil spre ca­mera din capătul holului. Prin ușa întredeschisă văzu pe marginea ferestrei o vază cu buchetul de flori de câmp pe care i-l dăruise ieri. Lelia își instalase deja șe­valetul în mijlocul came­rei și, pri­vind buchetul, înmuia pensu­la în culorile paletei. Mirosea a flori, par­fum și vopsele în ulei. Aurel o privi și se gândi un moment la trandafirul pe care i-l oferise prima oară și la hazardul ce i-a adus împreună. I se părea că în­treaga istorie plănuise ca ei doi să se poată întâlni, să fie atunci, acolo, ea pictând fe-ricită petale de flori sălbatice, și el admirându-i părul scurt, buclat, ce îi lasă gâtul dezgolit, umerii robuști și rotunzi, ta­lia, gleznele delicate. Tatăl ei, boierul Ur­dă­rianu, se căsătorise cu o franțu­zoaică, dar iată că ea se în­tor­sese în Bărăgan. Moșia de aici, Lelia o moș­te­nise de la primul ei soț, doctorul Ion Sto­ianovici.

Dacă ar striga-o acum, ea ar tresări și vârful pensulei ar a­tinge pân­za, dese­nând un fir de iarbă misterios. Și-ar în­toar­ce capul, și cu pri­virea peste umăr, i-ar zâmbi. Așa se va în­tâmpla. Va res­pira pielea ei cati­felată. O va săruta lângă cercelul rubi­niu. Îi va face o gră­dină cu toate florile lumii și vor rămâne aici, singuri, pe insula Bărăganului, în­conju­rați de câm­puri ne­sfâr­șite.

Anii de glorie

Aurel Popescu (în centru, cu joben), atașat comercial, consilier economic al Legației Române la Paris

Conașul ieși grăbit din cameră, lăsând pe ma­sa de lucru o scrisoare neterminată. Literele ro­tun­de, înclinate la dreapta, nici nu se uscaseră: „Cu cât vei fi mai cinstit, cu atât vei câștiga mai mult cu mine. Eu vreau să te pot respecta și să te consider totdeauna un domn. Eu sunt în mare căutare de oameni competenți și…”. Docarul trecu huruind prin fața ferestrei și el dădu bice cailor, îndreptându-se spre câmp, unde țăranii îl așteptau. Avea în minte raportul reprezentanților Ministerului Agriculturii, care considerau că șase ferme ca cea de la Perieți ar transforma România din importator în exportator de semințe de legu­me. După 14 ani de muncă, apăreau rezultatele pe care le aștepta. La început, s-a înconjurat de specialiști, profesori universitari și ingineri agro­nomi cu experiența Bărăganului. Îi invita la masă și, cum spunea Lelia râzând, „îi storcea ca pe o lămâie” de tot ce știau și îi putea fi de folos. Așa a învățat cum să cultive științific legumele și cum să facă semințe de bună calitate. E adevărat că făcuse împrumut la bancă pentru a se putea ridica și, fără ajutorul Leliei, care în primii ani mergea și stătea pe câmp cu țăranii, poate n-ar fi reușit. Apoi a vizitat ferme celebre din toată Europa și, în cele din urmă, s-a apucat de cultivat. Timp de șapte ani, nu a făcut altceva decât să vadă ce semințe dau roade mai bune, le-a selecționat și a început să le amelioreze la condițiile aspre ale Bă­ră­ganului. Își împărțise pământul în patru tar­lale și cultiva pe ele peste 80 de soiuri de legume. Înconjurase pământul cu lanuri de cereale sau cu perdele de salcâmi, ca să nu ajungă polen din alte părți să corcească soiurile, să rămână curate. Din aceleași motive, legumele de-același fel, dar de tipuri diferite, le cultiva în colțuri opuse ale mo­șiei. Așa a ajuns ferma lui să capete titlul de Fer­mă Model, pentru că – nu doar că scăpase Ro­mânia de monopolul străin al semințelor de legu­me, dar îi întrecuse în calitate pe germani și bul­gari, grădinari cu tradiție. Prețul semințelor în Europa scăzuse și se stabilizase datorită fermei de la Perieți. Aurel începuse să militeze pentru puri­tatea legumelor, ceea ce noi numim astăzi „produse bio”. Își lucra pământul cu peste 200 de țărani, care veneau și din alte județe, atrași de buna plată de aici. Doar pentru nevoile munci­torilor, ferma avea 400 de pomi fructiferi, 500 de fire de viță de masă, 30 de stupi de albine, 500 de porci și câte altele, de parcă în curtea lui se revăr­sase cornul abundenței. Faima fermei ajunsese până în America și a fost un timp în care ameri­canii cumpărau de aici semințe, care se găseau în toate aprozarele, distribuite de Ferma Model. Planurile lui Aurel mergeau și mai departe. Se gândea la generalizarea culturii de legume în Bărăgan. Deși era o muncă mai migăloasă, putea aduce în opt luni un profit mult mai mare decât cerealele. Reviste subvenționate pentru cultiva­tori, grădini pe lângă școlile de agricultură, un cămin de ucenici grădinari și stagii practice pentru tinerii absolvenți de agronomie ce trebuiau să exerseze o meserie „nobilă și bănoasă”, toate i se învârteau în minte și căuta soluții.

O zi la Ferma Model Perieți

În 1936, într-o pauză de masă, lânga batoza

Pe la ora zece, conașul e deja plecat la câmp, să vadă cum merg noile tractoare Lanz. Ferestrele deschise, cu perdelele de in umflate de vânt, sunt semnul că Leana s-a apucat să scuture covoarele din pânză de sac, să șteargă praful și să schimbe toate florile din glastre, ca să o vadă pe conița veselă. Leana e o fată din sat, mândră – atât de bo­nețica albă și de sorțul ei, cât mai ales de titlul de „jupâneasă”, primit după ce conița a instruit-o cum să servească masa și cum să așeze tacâmu­rile musafirilor.

Din bucătărie se aud oalele Irinei, Irma, cum îi spune toată lumea bucătăresei unguroaice. Conița e în grădina de flori cu alei șerpuite, rătă­cind printre cele șase sute de feluri de iriși. De altfel, sunt în grădină toate florile pământului. Lelia vorbește cu ele și le iubește pe fiecare în par­te. Din grădină se întoarce întotdeauna cu chi­pul radios, se așează la pian, lăsând să-și ia zborul pe fereastra deschisă notele catifelate ce se opresc deasupra satului, pentru a mai pluti acolo o vreme, îna­inte de a dis­părea cu vreo adiere.

Prin pivniță, Manda face in­ven­tarul. Are nu­mai 17 ani, dar i s-au încredințat toate cheile casei și ea verifică da­că, de exemplu, „toate bunătățile lumii” din beci sunt la locul lor, de la cârnați la ceară și de la le­gume la brânzeturi și măsline. Ea are și cheile de la casa de bani, la care era să-și prindă mâinile de câteva ori. Așa ușă grea și ciudată n-a văzut nicio­dată. Odată face Clac!, și dacă nu-ți tragi mâinile repede, ți le prinde. Bucuria Mandei este că a devenit confidenta domniței Ileana, fata coniței din prima căsătorie. Pentru ea se duce pe furiș la inginerul lu’ Costică Bucoveanu, un băiat frumos, student la agronomie, în practică la ei în sat. Nu-i duce bilețele, are domnița cu el niște semne pe care le transmite. Despre asta nu vorbește nimănui și o face cu plăcere, pentru a-i vedea cum „se luguie ca doi porumbei”. Ei, dar dom­nița nu e astăzi acasă. E plecată cu motoreta, cine știe pe unde, sigur se va întoarce cu praf de un deget pe ea. O fi pe la vreo fermă vecină, la Pană sau Gologan, sau la polonezul de Jigovski. Cine știe sub ce nuc stă și bea cafele…

Peste câteva zile, forfota va crește la fermă: se anunță alai de automobile de la București, în frunte cu boierul Antoine Bibescu și doamna Lu­pescu, „care-i frumoasă și dă bacșișuri mari”. Plus botezul unei cumetre din sat, care a fost auzită pe o uliță zicând: „E, ce să fac, femeie amărâtă, fac botez cu lăutari”. Ceea ce înseam­nă că îi va boteza conașul fetița și, ca de obicei, la nunțile sau botezurile pe care le face sătenilor, va aduce lăutarii. Pentru că e generos conașul: nu numai că face petreceri sătenilor săraci, dar are o cameră mare, plină cu haine și încălțări, de unde îi îmbracă pe cei mai nevoiași de câte ori e vreo sărbătoare.

Cam așa treceau zilele la Ferma Model, de la ciripitul păsărelelor, când mijeau zorii, și până seara, la țârâitul greierilor. Anotimpurile se roteau. Până într-o toamnă, când au început ceea ce toți țăranii din Perieți evocă clipind des:

Bestia moșierească

Lelia cu fiul ei, Șerban, în 1935

„Evenimentele au început în 48, că în 49 m-am măritat eu”, își amin­tește Manda. Țăranii au aflat că se întâmpla ceva la fermă abia când ea a fost adusă cu jandar­mii, ca să deschidă ușile impo­sibil de spart, și când, călări, au plecat în goană pe ulițe. Cu o zi înainte, fusese chemată la primărie domnița Ileana. Se­cre­tarul de partid a vrut să-i dea un pumn, dar nu a în­drăz­nit, văzând-o neclintită și pri­vindu-l în ochi. A urmat șe­din­ța în care domniței i s-a spus că e o „bestie moșierească”.

Aurel și Lelia erau plecați la București. Ileana a fost sfă­tuită să plece și ea, ca să nu fie arestată. Și-a umplut buzu­na­rele cu bani și a plecat noaptea, pe la Vadul Vacilor, și apoi doi kilometri în jos, pe râul Ialo­mița, până la casa șefului orezăriei. El a ajutat-o să plece spre București. A doua zi, când călările o căutau prin îm­prejurimi și Manda venise cu cheile, ferma era în parte distrusă, argintăria dispăruse, ușile și ferestrele erau spar­te, oamenii erau cu­prinși de o furie pe care Manda nu o înțelegea. Se uita la oamenii care ple­cau încărcați din casă, urlând: „Bo­ieru a fugit!”, și nu-i venea a crede, căci erau tocmai cei ținuți de Aurel mai aproape și mai cu grijă. Fiecare a luat ce a apucat din fer­mă, uitând în furia lor că, ani de zile, au fost plă­tiți cum se cuvine și că „javra de chiabur” făcuse în sat cămin cultural, dispensar, drumuri, podețe și satul întreg trăise bine de pe urma lui.

La București au urmat alte „uitări”. Nimeni nu și-a amintit că Aurel scăpase România de mo­nopolul străin al semințelor, că fusese consilier economic pe lângă Legațiile României la Londra și Paris, că datorită lui, schimburile comerciale dintre Franța și România cres­cuseră de zece ori. Au­rel Popescu, „de ocupație gră­dinar”, a fost condamnat la opt ani de canal pentru „u­nel­tire”. Eliberat după șapte, la scrisorile și rugă­mințile Leliei, va lucra 5 ani ca zu­grav pe șantiere, cerându-i-se la un moment dat… să tra­ducă în engleză documentele Congresului Internațional de Știintă a Solului. Va muri în 1967, alături de soția sa. Le­lia Urdărianu va plăti în con­tinuare, până la 80 de ani, o „despăgubire” către Banca Națională, pentru valuta pe care-ar fi înstrăinat-o Aurel, în 1949.

Ruinele

Autoportret

Acum, în curtea Fermei Model de la Perieți a crescut iarba. Deschizi o portiță șubrezită și intri în curte. Parcă aici a fost o alee, uite turnul de apă, e frumos și acum. Îți imaginezi: aici erau irișii, aici trandafirii… Clădirile sunt măcinate de geru­rile nemișcate ale Bărăganului, ferestrele au deve­nit guri știrbe ce-ar vrea să înghită totul în negrul lor fără fund. Fresca din fosta casă, pictată de Lelia cu scene câmpenești, nu se mai vede: în timp, a fost zugrăvită și s-au bătut în ea cuie pen­tru atârnat lozinci. Aici era pianul, aici şevaletul. Din grajduri, se mai aud și azi zgomote ciudate noaptea, hoți veniți să ia ce se mai poate lua: podele, cărămidă, țiglă.

Lelia Urdărianu nu s-a mai întors niciodată în Pe­rieți. A trăit până la 94 de ani, când încă mai încerca să picteze buchetele cu flori de câmp. Dar până își pregătea culorile și pânza, florile se stin­geau, îi rămânea mereu de pictat o vază cu flori ofilite.

Singura supraviețuitoare a familiei a fost domnița Ileana. A recuperat pămân­tul, iar ferma a trecut-o în patrimoniul național. Istoria încă se scrie, din fericire.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian