Convorbiri cu ușa întredeschisă
– La mijlocul lunii mai, când primăvara se pregătește să lase loc verii, ușile după care am fost închiși s-au deschis și avem voie să ieșim afară din casă. Ești pregătită pentru libertatea care ne așteaptă, sau teama de boală îți mai bântuie mintea?
– La început, până pe la mijlocul lui martie, mi s-a părut interesant ce se întâmplă. Primele zile au fost chiar plăcute. Eram acasă, nu mai trebuia să iau zilnic orașul în piept, era totul perfect: liniște, trezitul fără ore fixe, o lene plăcută, cu care nu mă mai întâlnisem de mult. Prima săptămână nici n-am știut când a trecut. Lucram de acasă și asta era bine! Prietenii cu care vorbeam îmi împărtășeau starea. Nu mi se părea deloc că trăiesc o caznă. După 7-8 zile, am dorit însă brusc să sparg starea de „fortăreață” în care mă izolasem. Mi-amintesc cum am vrut să ies într-o seară la un mini-market din apropiere, dar echiparea cu mănuși și mască, cârpa îmbibată cu dezinfectant, pusă pe prag, toate astea m-au agitat în așa hal, încât m-a cuprins o teamă nebună și am renunțat. Da, mi-era teamă să ies din casă, unde mă simțeam protejată! Am ieșit a doua zi, pe lumină, și-am învins astfel pe deplin teama de virus, de spații golite de lume, de vremea total neprietenoasă, vântoasă – în anumite zile. Frică adevărată nu mi-a fost deloc în această perioadă, deși cam toate canalele media nu făceau decât să sporească, prin imagini perindate obsesiv, prin informații exagerate, spaima de îmbolnăvire și de moarte. Prin contrast, imaginile cu Papa Francisc rugându-se într-o Piață San Pietro goală, preoții ortodocși purtând măști, la Mormântul Sfânt, în așteptarea Luminii Sfinte, apoi rugăciunile colective de la ora 21 – un lanț uman virtual, pe toate meridianele pământului, nu puteau decât să ne redea Marea Speranță în Dumnezeu, cel mai bun medicament! Am fost pregătită deci pentru data de 15 mai, care pentru mine ar fi putut fi oricare altă dată! Iar în ceea ce privește boala, cum în a doua săptămână a Postului Paștelui am primit împărtășania, cum să mă mai tem?
Stelele Magilor și Tigruța
– Crezi că te-ai schimbat în perioada de izolare? Ce-a fost bun și ce-a fost rău în ea?
– Îmi vine să zâmbesc! Cum să nu mă schimb!? Am trăit atâtea momente de revelație, de bucurie, de frustrare, de răzvrătire (împotriva mea, a lumii, a știrilor pe care le parcurgeam zilnic, vrând-nevrând), de rugăciune fierbinte… Tot în timpul ăsta am rupt prietenii, le-am reînnodat, am vorbit cu prieteni pe care nu îi auzisem de vreme bună, am întărit astfel valoarea prieteniei. Am constatat că am judecăți bune (am și gafat, deseori), că-mi funcționează bunul simț, că pot râde, că nu pot plânge, că mi-e dor. Lucruri bune au fost multe: am primit în pragul casei, de la preot, Paște (am crezut că mor de emoție când l-am văzut), iar în noaptea de Înviere (de la ora 21, am stat pe treptele casei, în speranța că vreo Lumină va fi purtată de cineva, ca s-o pot primi și eu. N-a venit nimeni, dar privind cerul înstelat am zărit o grămadă de sateliți plimbându-se agale, în șir indian, și am simțit că întăresc și ei seara Magilor de la Răsărit). Apoi am căpătat și Lumina. Atunci când nu mai speram s-o văd, a venit adusă de o prietenă.
Bine a fost și că am stat tot timpul cu Tigruța, pisicuța mea, care mă privea mirată că rămân zi de zi acasă, bine a fost și că mi-am amenajat curtea, cât o palmă, cu pansele, petunii curgătoare și mușcate, lobelia, regina-nopții, salvie și garofițe… Bine a fost că am văzut filme bune, c-am ascultat multă muzică. Bine a fost că am putut lucra de acasă. M-am simțit utilă, ca o rotiță în angrenajul care funcționează de 30 de ani la „Formula AS”. Bine a fost și că Natura „a respirat”, în sfârșit, plenar, eliberată de poluare. Bune au fost și bancurile care au circulat la nesfârșit pe rețelele de socializare (am făcut cu toții, sunt convinsă, terapia râsului, atât de des invocată de psihologi). Rău a fost că au murit oameni. Deși, se zice, nimeni nu moare nici mai devreme, nici mai târziu, decât așa cum i-a hărăzit Dumnezeu. Rău a fost că mulți s-au îmbolnăvit, au suferit, și-au pierdut locurile de muncă. Dar binele a pornit deja la drum.
– Care va fi primul lucru pe care-l vei face după „eliberare”?
– Primul lucru pe care-l voi face? Nu m-am gândit. Aș alerga spre un bazin cu apă, aș alerga la mare, la soare, la cald. Serios, după toată perioada aceasta de recluziune, ne-ar fi bună o vacanță adevărată.
Desigur, cea mai mare bucurie este să ne reîntâlnim prietenii, să ne îmbrățișăm, să aflăm că suntem mai mult decât niște voci înscrise în telefoane; apoi, să se deschidă terasele, căci primăvara abia ne-așteaptă. Cu ceilalți, aflați departe, vom împărtăși bucurii ca și până acum, în emoticoane, rânduri duioase, nealterate de virusuri.
