Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Filip Florian (scriitor): „Izolarea ne-a creat tuturor o derută cum n-am mai cunoscut până acum”

Convorbiri cu ușa deschisă

– Profesiunea de scriitor este înfrățită pe viață cu izolarea: singur, cu foaia albă în față și cuvin­tele. Pandemia a impus la rândul ei izolare. Care din ele este mai grea?

– E dificil de spus. Pe de-o parte, izolarea pe care un om și-o autoimpune este o decizie perso­nală, un act al propriei voințe, un fel de fugă volun­tară de lume. Pentru mine, nu am de ce să o ascund, a fost întotdeauna singura șansă de-a pune ceva pe hârtie. Dacă nu mă desprind cumva de agitația orașului (și, mai ales, de cea a Bucureș­tiului), dacă nu stau cu mintea doar la persona­jele unei cărți și nu încerc să trăiesc alături de ele, mi-e imposibil să pornesc o poveste, să o duc mai de­parte, să o fac credibilă și să-i dau cât de cât greutate. Cred că fiecare om, la scris, trebuie să-și asculte doar fe­lul de-a fi, să nu încerce să aplice mo­dele și strategii care funcționează la alții.

Pe de altă parte, izolarea pe care a presupus-o situația din ultima vreme n-a mai fost un act voluntar, ci doar con­­­secința unei molime necunoscute. Fiecare din noi, chiar dacă a înțeles rațiunile medicale ale acestei izolări, chiar dacă le-a găsit întru totul justifi­cate, tot s-a simțit, mai devreme sau mai târziu, ca un șoricel prins în cursă, ca un soi de condamnat care își ispășeș­te pedeapsa la domiciliu. Or, senzația asta de penitență, de pedeapsă care ne este impusă de viață (nu neapărat de-o autoritate publică), cred că ne-a dat tuturor un frison, o nervozitate sporită, o derută cum n-am prea mai cunoscut și, categoric, o mare, mare tristețe.

„Scrisul are o forță magică de a te smulge din viața de zi cu zi”

– Ați reușit să scrieți în perioada aceasta sau stresul general s-a abătut și asupra dvs.?

– La început, nu. Îmi era greu să-mi adun gân­durile și parcă îmi alunecau ochii pe hârtie, parcă treceau pe deasu­pra cuvin­telor. De altfel, nu izbu­team nici să citesc, din ace­lași motiv, oricât mă străduiam și oricât în­cercam să mă ademenesc de unul singur, să-mi pro­voc un fel de dor, de nostal­gie, de nevoie de cărțile dragi, de autorii și titlurile pe care le-am iubit tot­deauna. Pe urmă, încet, încet, nu știu cum, trăgând și tră­gând întruna de mine, am reușit să mă reapro­pii de text, să reintru în lumea romanului meu, la care lucrez de vreo patru ani. Într-un fel, chestiunea asta a semănat cu principiul „foamea vine mân­când” și a fost un efort care a dat rezultate.

De pe la mijlocul lui aprilie, din fericire, truda asta zilnică mi-a fost cumva răsplătită. Sincer să fiu, nu știu ce s-a întâmplat, nu am explicații și nici nu mă străduiesc să le caut. Pur și simplu, de la câteva rânduri pe zi sau de la niște biete bucăți de foa­ie albă, am trecut la pasaje întregi și, ce e mai impor­tant, m-am mutat cu arme și bagaje în interio­rul po­veștii. Asta a fost și este bucuria mea cea mai mare, dacă e să vorbesc despre scris, sensul și lo­gica pe care i le atri­bui literaturii. Mă refer la pute­rea ei ma­gică, aproape haluci­na­­to­rie, de-a te smulge din via­ța de zi cu zi, dintr-un pre­zent oricât de monoton și de sum­bru, și de-a te lăsa să colinzi pe alte tărâmuri, în alte timpuri, într-un uni­vers clădit chiar de tine, căruia tu îi știi cel mai bine regulile. Căruia îi știi cea­sorni­cul, faptele, nuanțe­le, tainele, sunetele, culorile, mirosurile, detaliile cele mai prăpădite, fe­lul de-a străluci al soarelui și felul în care bate vântul. Da, re­pet, de prin aprilie încoace am scris mult. Ca în peri­oadele me­le cele mai bune.

„La Sinaia, vulpile au început să umble pe străzi”

– Ați petrecut perioada de izolare în Sinaia. Cum arată orașul de când tu­ris­mul a fost interzis? Care e zona pe care o ale­geți pentru plimbări?

– Am fost doar o parte din timp la Sinaia. Am părăsit Bu­cureștiul pe 28 aprilie, împre­ună cu frații mei, și am stat aco­lo până pe la sfâr­șitul lui mai. Dar acolo, ce e drept, m-am simțit ca peștele în apă. Acolo am găsit primăvara în plină explozie, munții în liniștea lor care nu are legătură cu pandemia, pe mama, care n-a uitat să facă orez cu lapte, câțiva prieteni (pe unii doar la telefon), un cor de păsări cum n-a mai existat de mulți ani, și un oraș care așa, deodată, datorită coronavirusului, și-a regăsit pacea. Acolo am și reușit să scriu. De fapt, la Si­naia, în casa străbunicilor mei, am scris mereu cel mai bine. Degete mici e scrisă integral acolo, capi­tolele mele din Băiuțeii la fel, după care, odată cu in­vitațiile pe care le-am primit din străină­tate, cu rezidențele de creație, doar părți mari, foar­te mari, din celelalte două romane, Zilele regelui și Toate bufnițele.

În privința felului în care a arătat orașul în ulti­mele luni, pot să spun cu mâna pe inimă (sau să jur), că n-aș mai fi crezut niciodată, nici în visele cele mai optimiste, că e posibil ca Sinaia să iasă din zodia ATV-urilor, a manelelor, a coloanelor de ma­șini, a grătarelor, a gondolei, a chirăiturilor pline de profunzime, a artificiilor și a trenulețelor (sau titica­relor) care plimbă turiștii. Și, vreme de zece-un­spre­zece săptămâni, chiar a ieșit. Parcă a fost un timp al vrăjii și al tihnei. În care nu numai că tri­lurile păsărilor au fost incredibile, așa cum ziceam, dar în care vulpile au început să umble pe străzi, ca în mijlocul pădurii.

Timpul ăsta s-a dus, gata, de-acum lucrurile s-au întors în matca lor. Cu o și mai mare furie, cu o pa­timă izvorâtă din frustrările izolării, cu o aviditate care are de recuperat două luni și jumătate. Week­end-ul trecut, bunăoară, la mini-vacanța de Rusalii, orașul parcă a fost invadat. Pe bulevardul din cen­tru, duminică seara, când am ieșit să beau o bere cu un prieten, cred că erau sute și sute de oameni care se înghesuiau pe trotuare. Eu, unul, când vreau să mă plimb, o iau mereu și mereu în cealaltă direcție. În sus, spre munte, în zonele cele mai pustii, pe unde nu prea mai calcă nimeni.

„O să merg în Deltă, o să urc pe munte și o să culeg ciuperci”

– Constrângerile impuse de pandemie au înce­put să se relaxeze. Ce schimbă ele în viața dvs.?

– Schimbă multe și în viața mea, e adevărat. O să pot să merg în Deltă, o să pot să urc pe munte, o să am voie să culeg ciuperci. O sa ajung să văd ma­rea, cel puțin așa sper, fiindcă mi-e foarte, foarte dor de ea. În plus, în câteva săptămâni, o să mă bucur din adâncul sufletului pentru băieții mei dragi, pen­tru cormorani, pentru jucătorii echipei FC Li­ver­pool (și, deopotrivă, pentru Jurgen Klopp), care vor fi campionii Angliei, după o pauză de treizeci de ani.

Și mai schimbă ceva, dacă nu deja a schimbat. O să încerc din toate puterile, după ce am aflat cum este gustul singurătății, să nu mă mai cert tocmai cu oamenii pe care îi iubesc foarte mult.

Foto: Mircea Struțeanu

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian