Filip Florian (scriitor): „Izolarea ne-a creat tuturor o derută cum n-am mai cunoscut până acum”

Convorbiri cu ușa deschisă

– Profesiunea de scriitor este înfrățită pe viață cu izolarea: singur, cu foaia albă în față și cuvin­tele. Pandemia a impus la rândul ei izolare. Care din ele este mai grea?

– E dificil de spus. Pe de-o parte, izolarea pe care un om și-o autoimpune este o decizie perso­nală, un act al propriei voințe, un fel de fugă volun­tară de lume. Pentru mine, nu am de ce să o ascund, a fost întotdeauna singura șansă de-a pune ceva pe hârtie. Dacă nu mă desprind cumva de agitația orașului (și, mai ales, de cea a Bucureș­tiului), dacă nu stau cu mintea doar la persona­jele unei cărți și nu încerc să trăiesc alături de ele, mi-e imposibil să pornesc o poveste, să o duc mai de­parte, să o fac credibilă și să-i dau cât de cât greutate. Cred că fiecare om, la scris, trebuie să-și asculte doar fe­lul de-a fi, să nu încerce să aplice mo­dele și strategii care funcționează la alții.

Pe de altă parte, izolarea pe care a presupus-o situația din ultima vreme n-a mai fost un act voluntar, ci doar con­­­secința unei molime necunoscute. Fiecare din noi, chiar dacă a înțeles rațiunile medicale ale acestei izolări, chiar dacă le-a găsit întru totul justifi­cate, tot s-a simțit, mai devreme sau mai târziu, ca un șoricel prins în cursă, ca un soi de condamnat care își ispășeș­te pedeapsa la domiciliu. Or, senzația asta de penitență, de pedeapsă care ne este impusă de viață (nu neapărat de-o autoritate publică), cred că ne-a dat tuturor un frison, o nervozitate sporită, o derută cum n-am prea mai cunoscut și, categoric, o mare, mare tristețe.

„Scrisul are o forță magică de a te smulge din viața de zi cu zi”

– Ați reușit să scrieți în perioada aceasta sau stresul general s-a abătut și asupra dvs.?

– La început, nu. Îmi era greu să-mi adun gân­durile și parcă îmi alunecau ochii pe hârtie, parcă treceau pe deasu­pra cuvin­telor. De altfel, nu izbu­team nici să citesc, din ace­lași motiv, oricât mă străduiam și oricât în­cercam să mă ademenesc de unul singur, să-mi pro­voc un fel de dor, de nostal­gie, de nevoie de cărțile dragi, de autorii și titlurile pe care le-am iubit tot­deauna. Pe urmă, încet, încet, nu știu cum, trăgând și tră­gând întruna de mine, am reușit să mă reapro­pii de text, să reintru în lumea romanului meu, la care lucrez de vreo patru ani. Într-un fel, chestiunea asta a semănat cu principiul „foamea vine mân­când” și a fost un efort care a dat rezultate.

De pe la mijlocul lui aprilie, din fericire, truda asta zilnică mi-a fost cumva răsplătită. Sincer să fiu, nu știu ce s-a întâmplat, nu am explicații și nici nu mă străduiesc să le caut. Pur și simplu, de la câteva rânduri pe zi sau de la niște biete bucăți de foa­ie albă, am trecut la pasaje întregi și, ce e mai impor­tant, m-am mutat cu arme și bagaje în interio­rul po­veștii. Asta a fost și este bucuria mea cea mai mare, dacă e să vorbesc despre scris, sensul și lo­gica pe care i le atri­bui literaturii. Mă refer la pute­rea ei ma­gică, aproape haluci­na­­to­rie, de-a te smulge din via­ța de zi cu zi, dintr-un pre­zent oricât de monoton și de sum­bru, și de-a te lăsa să colinzi pe alte tărâmuri, în alte timpuri, într-un uni­vers clădit chiar de tine, căruia tu îi știi cel mai bine regulile. Căruia îi știi cea­sorni­cul, faptele, nuanțe­le, tainele, sunetele, culorile, mirosurile, detaliile cele mai prăpădite, fe­lul de-a străluci al soarelui și felul în care bate vântul. Da, re­pet, de prin aprilie încoace am scris mult. Ca în peri­oadele me­le cele mai bune.

„La Sinaia, vulpile au început să umble pe străzi”

– Ați petrecut perioada de izolare în Sinaia. Cum arată orașul de când tu­ris­mul a fost interzis? Care e zona pe care o ale­geți pentru plimbări?

– Am fost doar o parte din timp la Sinaia. Am părăsit Bu­cureștiul pe 28 aprilie, împre­ună cu frații mei, și am stat aco­lo până pe la sfâr­șitul lui mai. Dar acolo, ce e drept, m-am simțit ca peștele în apă. Acolo am găsit primăvara în plină explozie, munții în liniștea lor care nu are legătură cu pandemia, pe mama, care n-a uitat să facă orez cu lapte, câțiva prieteni (pe unii doar la telefon), un cor de păsări cum n-a mai existat de mulți ani, și un oraș care așa, deodată, datorită coronavirusului, și-a regăsit pacea. Acolo am și reușit să scriu. De fapt, la Si­naia, în casa străbunicilor mei, am scris mereu cel mai bine. Degete mici e scrisă integral acolo, capi­tolele mele din Băiuțeii la fel, după care, odată cu in­vitațiile pe care le-am primit din străină­tate, cu rezidențele de creație, doar părți mari, foar­te mari, din celelalte două romane, Zilele regelui și Toate bufnițele.

În privința felului în care a arătat orașul în ulti­mele luni, pot să spun cu mâna pe inimă (sau să jur), că n-aș mai fi crezut niciodată, nici în visele cele mai optimiste, că e posibil ca Sinaia să iasă din zodia ATV-urilor, a manelelor, a coloanelor de ma­șini, a grătarelor, a gondolei, a chirăiturilor pline de profunzime, a artificiilor și a trenulețelor (sau titica­relor) care plimbă turiștii. Și, vreme de zece-un­spre­zece săptămâni, chiar a ieșit. Parcă a fost un timp al vrăjii și al tihnei. În care nu numai că tri­lurile păsărilor au fost incredibile, așa cum ziceam, dar în care vulpile au început să umble pe străzi, ca în mijlocul pădurii.

Timpul ăsta s-a dus, gata, de-acum lucrurile s-au întors în matca lor. Cu o și mai mare furie, cu o pa­timă izvorâtă din frustrările izolării, cu o aviditate care are de recuperat două luni și jumătate. Week­end-ul trecut, bunăoară, la mini-vacanța de Rusalii, orașul parcă a fost invadat. Pe bulevardul din cen­tru, duminică seara, când am ieșit să beau o bere cu un prieten, cred că erau sute și sute de oameni care se înghesuiau pe trotuare. Eu, unul, când vreau să mă plimb, o iau mereu și mereu în cealaltă direcție. În sus, spre munte, în zonele cele mai pustii, pe unde nu prea mai calcă nimeni.

„O să merg în Deltă, o să urc pe munte și o să culeg ciuperci”

– Constrângerile impuse de pandemie au înce­put să se relaxeze. Ce schimbă ele în viața dvs.?

– Schimbă multe și în viața mea, e adevărat. O să pot să merg în Deltă, o să pot să urc pe munte, o să am voie să culeg ciuperci. O sa ajung să văd ma­rea, cel puțin așa sper, fiindcă mi-e foarte, foarte dor de ea. În plus, în câteva săptămâni, o să mă bucur din adâncul sufletului pentru băieții mei dragi, pen­tru cormorani, pentru jucătorii echipei FC Li­ver­pool (și, deopotrivă, pentru Jurgen Klopp), care vor fi campionii Angliei, după o pauză de treizeci de ani.

Și mai schimbă ceva, dacă nu deja a schimbat. O să încerc din toate puterile, după ce am aflat cum este gustul singurătății, să nu mă mai cert tocmai cu oamenii pe care îi iubesc foarte mult.

Foto: Mircea Struțeanu