Au trecut, zilele acestea, 30 de ani de la Mineriada din iunie 1990. Nu avem niciun vinovat pentru violențele de atunci și pentru întreg scenariul cu aducerea minerilor la București. Dar au trecut, nu de mult, 30 de ani de la Revoluție, tot fără să avem vreun vinovat. A trecut mai bine de jumătate de veac de la abuzurile abominabile comise asupra elitei românești interbelice – Alexandru Vaida-Voevod, unul dintre negociatorii noștri magistrali de la Trianon (că tot s-au făcut 100 de ani de atunci), a murit în arest la domiciliu impus de comuniști, Iuliu Maniu, îndrumătorul său politic, a sfârșit în pușcăria din Sighet, iar torționarii lor s-au lăfăit în pensii speciale, în loc să fie judecați.
Ieșiți din scenă după drama de la Colectiv, fostul premier Victor Ponta și fostul primar „Piedone” sunt pe cai mari după numai câțiva ani. Primul face și desface jocurile politice în plină pandemie și dă lecții de bună guvernare, al doilea se pregătește să candideze din nou la o primărie de sector din Capitală. Se fac doi ani de la „gazările” și pulanele din 10 august din Piața Victoriei și nu știm nimic clar despre ce s-a întâmplat atunci. Iar mai aproape de noi, autorii morali ai recursului compensatoriu menit să-i facă scăpați pe marii corupți ai României și care a eliberat, la grămadă, criminali dintre cei mai periculoși, sunt pe funcții mari, iar de voturile și de acțiunile lor depinde, zi de zi, destinul nostru.
Zilele trecute s-a întâmplat o nenorocire comisă de un astfel de om, cu multiple crime la activ, eliberat recent din închisoare în baza recursului compensatoriu promovat de Tudorel Toader (care tocmai ce a fost votat de comunitatea academică din Iași pentru un mandat de rector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” fără să aibă nici măcar un contracandidat)! Numărul de victime ale aberației legislative pe care a girat-o se tot îngroașă, Toader e bine-mersi, la fel ca tovarășii lui de rele din Parlament, Eugen Nicolicea și Florin Iordache.
La fel ca în anii comunismului, când viața bună se trăia „prin reprezentanți”, așa și acum justiția se face „prin reprezentanți”. I se mai dă poporului iluzia dreptății, când mai intră după gratii un Adrian Năstase ori un Liviu Dragnea – mereu pentru vini minore, față de ceea ce li se impută cu adevărat, în schimb – în marile și dureroasele dosare postbelice și postdecembriste nu se întâmplă nimic. Numărul victimelor se tot îngroașă, cel al marilor vinovați nu trece de o duzină. Pentru ca să își facă treaba cu adevărat, justiția trebuie să funcționeze ca un tot, nu doar prin excepționalitățile care au făcut România cunoscută peste tot în lume. Acum câteva luni, la începutul pandemiei, când sistemul medical a clacat la Suceava, statul român a trimis armata ca să stingă focarul de acolo. În justiție, asta nu se poate și nici nu e de dorit. Și-ar fi nedrept să lăsăm pe seama istoriei să îndrepte ceea ce, cu legea în mână, justiția nu a fost în stare să îndrepte vreme de 30 de ani. Iar dacă lăsăm pe seama istoriei să repare traumele deceniilor recente, atunci măcar să fim onești și să dăm pensii speciale istoricilor și arhivarilor, nu judecătorilor care lasă marii criminali să mișune pe străzile României.
