Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Nesfârșitele secrete ale lumii

Craniul lui Pliniu cel Bătrân

Foto: Shutterstock

Pliniu cel Bătrân a fost un res­pec­tat comandant ro­man de armată, însă ce­lebritatea şi-a câşti­gat-o ca filozof şi autor al re­numitei lucrări „Na­tu­ra­lis Historia”, o en­ci­clo­­pedie extraordinară, cu 37 de volume, în care sunt transmise informaţii ţi­nând de ştiinţele naturale, de antropologie, de artă, me­­dicină, cosmologie, zoologie, fiziologie, mine­ra­logie şi prelucrarea metalelor. Senatorul roman Pli­niu cel Tânăr, nepotul şi fiul lui adoptiv, la rândul său un reputat scriitor, a fost cel care a descris moar­tea protectorului său, survenită în anul 79 e.n., la scurt timp după erupţia vulcanului Vezuviu. În ca­lita­tea sa militară, Pliniu cel Bătrân fusese trimis să-l sal­veze pe senatorul roman Pomponianus, aflat la Sta­bies, o altă aşezare afectată de erup­ţiile toride ale Vezuviului. Din păcate, Pliniu a mu­rit acolo, probabil din cauza inhalării de gaze toxice, iar trupul i-a rămas acoperit sub stratul de lavă pie­tri­ficată.

Despre trupurile „îngheţate” în „capsula timpului” din Pompei s-a vorbit foarte mult, însă victimele din Stabies au fost întotdeauna tratate cu dezinteres sau chiar ignorate, deşi informaţiile pe care le pot furniza sunt la fel de interesante. Cele peste 70 de trupuri conservate în stratul de lavă din Stabies au fost descoperite la începutul anilor 1900, de inginerul italian Gennaro Matrone. Printre ele se afla și unul împodobit cu mai multe coliere şi brăţări din aur şi care ţinea într-o mână o sabie or­namentată bogat. Studiind trupurile şi făcând diverse corelaţii cu sursele istorice recunoscute, Matrone a susţinut că acele rămăşiţe, care denotau un personaj de vază, erau tocmai cele ale lui Pliniu cel Bătrân. In­ginerul a încercat mult timp să convingă co­mu­nitatea ştiin­ţifică de adevărul spuselor sale sau măcar să-i deter­mine pe specialişti să analizeze ei înşişi trupul şi să tragă o concluzie. Însă nimeni nu l-a luat în sea­mă! Obosit, Matrone a capitulat: a vândut biju­teriile şi a îngropat oasele, păstrând doar craniul, ma­xilarul inferior şi sabia. Mai târziu, toate aceste piese au fost donate către „Museo Storico Nazionale dell’Arte Sanitaria”, unde au fost uitate până recent, când cer­cetătorii au decis să le inspecteze. Toate cele trei artefacte au fost supuse mai multor teste şi astfel s-au constatat următoarele: dinţii au aparţinut unei per­soa­ne care își petrecuse copilăria în nordul Italiei, acolo unde Pliniu cel Bătrân a crescut; în schimb, ni­velul lor de uzură a indicat că persoana nu avea mai mult de 40 de ani în momentul decesului – or, Pliniu avea 56 de ani când a murit, craniul (care a fost ana­lizat de antropologul Luciano Fattore, un specialist în artefacte provenite din situl Pompei) este al unui individ cu vârsta între 33 şi 65 de ani, deci, și în cazul acesta Pliniu s-ar încadra. Conform testelor ADN, maxilarul inferior i-a aparţinut, însă, unei persoane descinse din nordul Africii, deci, de altă origine decât posesorul cra­niului. Cum pot să fie in­ter­pre­tate aceste diferenţe? În mod evident, din greşeală, Ma­tro­ne a pus la păstrare două ves­tigii de os provenite de la două persoane diferite. Flavio Russo, in­giner, istoric militar şi condu­cătorul echipei de cercetare care s-a ocupat de „comoara lui Ma­tro­ne” este de părere că maxi­larul i-a aparţinut fie unui bărbat de provenienţă africană, dar care s-a născut şi a crescut în nordul Italiei, a devenit marinar şi a ajuns în Stabies, fie unui sclav deţinut de familia lui Plinius, care a fost însărcinat să-l însoţească şi să-l apere pe eruditul comandant pornit în acea misiune de salvare, sclavul ajungând să-şi dea viața alături de stăpânul lui, în Stabies. În privinţa craniului, Flavio Russo este însă convins: el i-a aparţinut lui Pliniu cel Bătrân – Vârsta se po­tri­veş­te perfect. „Fireşte,” a conchis Russo, „nicio­da­tă nu vom putea să fim pe deplin siguri că acesta este craniul lui Pliniu cel Bătrân, însă niciunul din­tre rezultatele analizelor noastre nu contrazice aceas­tă teorie, ba, din contră, toate o susţin.”

Regele irlandez născut din incest

Pe 17 iunie, în revista ştiinţifică „Nature” a fost publicat un studiu realizat de o echipă de cercetători de la „Trinity College Dublin”. Spe­cia­liştii au testat ma­te­rialul genetic ob­ţi­nut de la 42 de in­di­vizi îngropaţi în mor­minte neolitice din Irlanda, indivizi care au trăit aşadar acum 6.700 – 4.500 de ani! Desco­pe­ri­rea cea mai inte­re­santă a fost fă­cută ana­lizând re­zul­ta­tele testelor unui ma­­­terial genetic pro­ve­nit de la un băr­bat în­­gro­pat în „mor­mân­tul-pasaj New­grange”, un monument în stil „Stone Age”, unul dintre cele mai vechi de pe cuprinsul întregii Euro­pe. Astfel, s-a constatat că bărbatul de vârstă adul­tă, care, conform tutu­ror indiciilor, a fost un rege extrem de respectat – s-a născut în urma acuplării unui bărbat şi a unei femei care au fost rude de gradul întâi! Deci, în ur­ma unei re­laţii sexuale incestuoase! Lara Cassidy, prin­ci­palul autor al studiului, şi ge­netician la „Trinity College Dublin”, a explicat: „Omul moşteneşte o copie a genomului mamei şi o co­pie a ge­no­mului tatălui. Când am ana­li­zat copiile din genomul acestui individ, am cons­ta­tat că ele sunt extrem de asemănă­toa­re.” Cu alte cuvinte, părinţii regelui irlandez au fost fie frate şi soră, fie părinte şi copil. Această ul­timă variantă este mai puţin pro­babilă, întrucât în istorie se cu­nosc extrem de puţine cazuri de acest tip, în schimb, acuplarea unui frate cu o soră nu re­pre­zintă, la nivel is­toric, un fenomen atât de rar pe cât am crede. Exemplul cel mai cu­noscut îl re­prezintă fami­liile faraonilor egip­teni, care erau con­si­derate divine. Statutul acesta eli­tist, do­rin­ţa de a-şi asigura succesori loiali, cât şi aceea de a pre­în­tâmpina eventualele uzur­pări puse la cale de reprezentanţi ai altor familii, îi de­ter­mi­nau pe faraoni să apeleze la incest.

Comoara nazistă din fântâna palatului

Agenţia de ştiri poloneză „The First News” a pu­blicat de curând un material care face re­ferire la un jur­nal scris în timpul celui de-al Doilea Răz­boi Mon­dial de un ofiţer SS identificat doar cu pseu­donimul „Michaelis”. Vreme de zeci de ani după război, jurnalul a fost păstrat în mare secret în oraşul Quedlinburg, din Germania, de o lojă masonică, din care au făcut parte ofiţeri nazişti de rang înalt. Se pare că respectivul „Michaelis” ar fi fost un astfel de ofiţer, membru al lojei, rolul lui în timpul războiului fiind acela de a supraveghea transporturile naziste din sud-vestul Poloniei. În 2019, loja i-a cedat jurnalul unei fundaţii poloneze numite „Podul silezian”, în chip de cadou oferit poporului polonez, ca „o scuză pentru cel de-al Doilea Război Mondial”. Roman Furmaniak, reprezentantul fundaţiei, a declarat pentru „The First News” că jurnalul a fost expertizat şi s-a constat că, în­tr-adevăr, el a fost scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, a explicat că el conţine informaţii privind 11 locaţii unde naziştii au ascuns mari cantităţi de aur, bijuterii, opere de artă nepreţuite şi obiecte religioase. Una dintre aceste tainiţe este o fân­tână adâncă de 60 de metri, aflată în subsolul palatului Hochberg, care a fost edificat în secolul al XVI-lea, în satul polonez Roztoka, din sud-vestul Poloniei. Acolo ar fi fost depozitat un tezaur de 30 de tone de aur, adus, din câte se pare, din oraşul polonez Breslau (azi, Wrocław). Valoarea lui actuală este estimată la miliarde de euro! În jurnal există chiar şi o hartă detaliată, care indică poziţionarea exactă a fântânii, ceea ce e foarte important, întrucât, după depozitarea aurului în fundul ei, naziştii au ucis toate persoanele care fuseseră martore la operaţiune şi le-au aruncat trupurile în aceeaşi fântână, apoi au plasat explo­zi­bili în gura ei şi au sigilat-o.

Silezia Inferioară (apar­ți­nând altădată Germaniei), re­giu­nea unde se află şi palatul Hochberg, a devenit cunoscută după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în­tru­cât s-a aflat că ea fusese un adevărat paradis pentru naziştii însărcinaţi să ascundă como­rile Reich-ului. Această regiu­ne este împânzită cu mine, peşteri şi tuneluri, dar şi cu cas­tele şi palate, transformate de ofiţerii SS în tainiţe de încredere. După război, echipa „Eroii Monu­men­telor”, parte a „Art Looting Intelligence Unit” (a cărei misiune era să recupereze comorile naziștilor), a guvernului american, s-a adresat lui Günther Grund­mann, directorul „Muzeului Silezian” din perioada fascistă, cerându-i să alcătuiască o listă cu operele de artă furate de naziști. El alcătuit o listă cu 80 de locaţii din Silezia Inferioară – printre care s-a numărat şi castelul Hochberg! – unde el însuşi „pusese la adă­post” obiecte preţioase şi bogăţii, însă multe dintre tainiţe fuseseră deja jefuite de armata rusă în drumul ei către Germania. Totuşi, dintre cele aproximativ 5 milioane de opere de artă europeană furate de nazişti de la evrei, din muzee şi din colecţii private, multe au fost recuperate de „Eroii Monumentelor” şi redate proprietarilor de drept. Doar într-o singură ascunzătoare, un complex de mine din Altaussee (Austria), americanii au des­coperit mii de tablouri, de cărţi rare, de statuete şi de tapiserii! Cu toate acestea, eforturile de recuperare continuă şi în pre­zent. Aproximativ 63.000 de opere de artă şi de artefacte culturale care au fost furate de nazişti de la evrei polonezi nu au fost găsite nici până azi.

În ceea ce priveşte co­moa­ra din castelul polonez, veştile sunt bune: actualii proprietari au anunţat că vor începe un amplu proces de renovare a clădirii şi, cu această ocazie, vor căuta şi fântâna!

Cel mai vechi teatru din Anglia

La finele anului trecut, în Londra, în car­tierul Whitechapel, a fost demarat un nou proiect imobiliar. Atât doar că lu­cră­rile s-au oprit foarte curând, întrucât săpă­tu­rile pentru fundaţii au scos la iveală o serie de construcţii foarte vechi. Conform legii, la faţa locului au fost chemaţi specialiştii – mai exact, o echipă de arheologi de la „University College London”. Dezvelind cu grijă cons­truc­ţiile şi lărgind aria de cercetare, arheologii au făcut o descoperire de importanţă majoră: primul teatru, construit special cu acest scop, din întreaga Anglie – „The Red Lion Playhouse”! Atât anali­zele sedimentare şi chimice, cât şi măsurătorile in situ se potrivesc perfect cu datele extrase din documentele provenind din perioada elisabetană, care fac referire la acest teatru, construit în 1567. Steve White, arheologul care conduce echipa de cercetători, a explicat că principalele documente pe care s-au bazat sunt cele din dosarele a două procese, cu care s-a ajuns în sala de judecată. Pri­mul proces a fost intentat chiar în 1567. În el, proprietarul teatrului, John Brayne, „băcan şi ce­tăţean”, era acuzat că ar fi obţinut „prin înşe­lătorie” 6 acri (aproximativ 2 hectare) de teren, pe care „să clădească sus-numita Casă «Red Lyon»”. În al doilea proces, cel din 1569, acuza­torul a fost însuşi John Brayne, care era nemul­ţumit de tâmplarii angajaţi să-i ridice teatrul. El susţinea că galeriile din lemn destinate publicului fuseseră prost executate. Dar, mai important, a furnizat dimensiunile exacte ale acestora, cât şi ale scenei – dimensiuni care se potrivesc perfect cu măsurătorile arheologilor!

De asemenea, specialiştii au mai găsit două pivniţe pentru bere, cât şi un stoc impresionant de pahare, multe cupe din ceramică, sticle, carafe şi două halbe cu toartele intacte. Artefactele acestea se crede că au fost aduse de spectatori de la hanul alăturat, „The Red Lyon Inn”, de la care şi-a luat numele şi teatrul.

O parte din arhiva Vaticanului a fost desecretizată

Din data de 2 mar­tie 2020, Papa Fran­cisc a hotărât des­chiderea unei sec­ţiuni din celebra Arhi­vă a Vatica­nului, mai precis aceea care conţine documentele din perioada pon­tificatului Papei Pius al XII-lea. Documentele în cauză pot să fie acum consultate de cercetători – desigur, în baza unei programări.

Informaţiile noi care ar putea să iasă la lumină privesc următoarele probleme:

1. Cea de-a treia profeţie de la Fatima

Mulţi catolici şi nu numai au aşteptat cu sufletul la gură ca al „Treilea Secret de la Fatima” să fie făcut public în 1960, aşa cum fusese promis. Însă, după cum se povesteşte, spre finele anilor 1950, Papa Pius al XII-lea a citit „Secretul”, a plâns amarnic vreme de două zile, apoi a ordonat ca scrisoarea să nu mai fie făcută publică şi, în scurt timp, a murit. Până la urmă, „Secretul” a fost „dezvăluit” în anul 2000, însă el nu a fost atât de zguduitor pe cât se aşteptaseră oamenii, prin urmare multe voci au început imediat să acuze Vaticanul că a suprimat o parte din conţinutul scrisorii, astfel încât „ce era mai rău” să nu se afle.

2. Propria experienţă a Papei Pius al XII-lea privind un „Miracol al Soarelui”

Acest eveniment controversat a avut loc în 1950, la 33 de ani după „Miracolul Soarelui” de la Fatima, de pe 13 octombrie 1917, el fiind auten­tificat de o relatare directă: o notă scrisă de mână de un preot căruia Papa i-a dictat întreaga poveste, semnată chiar de Pius al XII-lea. Pe 13 octombrie 1951, la Fatima, în faţa unei adunări de milioane de oameni, legatul papal, cardinalul Federico Tedeschini, a spus că în anul anterior, Papa Pius al XII-lea fusese şi el martorul unui „Miracol al Soa­relui”. Pe parcursul a patru zile – pe 30 oc­tombrie, la ora 16:00, pe 31 octombrie, pe 1 no­iembrie şi pe 8 noiembrie 1950 -, plimbându-se prin grădinile Vaticanului şi ridicând ochii spre cer, a putut să se uite direct la Soare, fără ca ochii să-i fie vătămaţi. Papa a explicat că a încercat şi în alte zile, la aceeaşi oră, să privească direct Soarele, în procesiunea lui astrală, însă nu a putut. Evident că sunt destui cei care susţin – până la proba contrarie – că, de fapt, ceea ce Papa a văzut în acele zile, a fost o anomalie climaterică!

3. Presupusele documente având ca subiect extratereştri şi OZN-uri.

Într-un interviu acordat în 2008, José Gabriel Funes, preot iezuit argentinian şi astronom, care între 2006 şi 2015 a fost directorul Observatorului din Vatican, a spus că posibila existenţă a unor extratereştri inteligenţi nu contrazice niciuna dintre învăţăturile bisericii şi că să negi existenţa extratereştrilor înseamnă „să pui limite” libertăţii de creaţie a lui Dumnezeu. Aceste declaraţii i-au determinat pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva în dosarele Vaticanului există dovezi privind existenţa extratereştrilor şi a OZN-urilor.

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian