Scaunele pereche

– „Șezi Brand” –

• De la un dar de nuntă lucrat în lemn, doi tineri au dez­voltat o afacere cu mobile românești tradiționale, care îi bucură și pe străini •

Octavia și Lucian erau studenți la Arhi­tectură, în Cluj, și nici prin cap nu le-ar fi trecut că vor ajunge să lucreze cu lemnul și, mai ales, că vor avea o afacere a lor în acest domeniu. Dar s-a-ntâmplat să fie invitați la nunta unor rude apropiate, și bunica Octaviei, profesoară de limba română, le-a propus să gân­dească, pentru miri, un dar aparte. „Ceva ce are legătură cu familia, cu tradiția, azi nu se mai pune preț pe păstrarea tradițiilor, și n-ar fi rău să contribuim la salvarea lor”, le-a spus bunica. „Cel mai potrivit cred că ar fi două scaune cu simboluri românești, dacă mirii tocmai se așează la casa lor”. Au prins ideea, i-a încântat provocarea. Trei săptămâni le-a luat să facă schițele, apoi s-au oprit. „Nu știam deloc tâmplărie, nu știam la cine putem apela să facă scaunele. Am plecat în Bucovina, la unchiul lui Lucian, singurul din familie care se pricepea la așa ceva. Am stat lângă el în atelier cât timp le-a lucrat, apoi altcineva din zonă le-a sculptat, și așa darul a fost gata”, își amintește Octavia.

Mândri de forma finală a scaunelor pereche, le-au fotografiat și au postat fotografiile pe facebook. Acolo le-a văzut jurnalista Adela Pârvu, specializată pe design interior. A scris un articol pe blogul ei și „așa a explodat to­tul!”, spune Octavia. „Toți erau curioși cine suntem, ce facem, dacă lucrăm mobilier la comandă. Ne-a contactat o româncă stabilită în Amsterdam, o doamnă care a dorit să-și amenajeze apartamentul cu mobilier creat de noi. Luați de val, am acceptat, deși nu aveam un atelier al nostru, nu făcuserăm asta nicio­dată. Atunci ne-am mutat la unchiul din Bu­covina și i-am stat alături, până a finalizat mobilierul proiectat de noi”.

Frumusețea lucrului bine făcut nu a scăpat ochiului vigilent al părinților. Tatăl lui Lucian i-a întrebat dacă nu vor să facă din asta o afacere, asigurându-i de tot sprijinul. Amândoi, tată și fiu, au construit un atelier și l-au dotat, la început, cu scule și utilaje de mici dimensiuni. A urmat ale­ge­rea unui nume pentru firmă, un nume care să se re­țină ușor. „Primul nostru proiect, cele două sca­une-pereche pentru miri, l-am numit «Șezi», astfel încât toți ne cunoșteau drept „tinerii de la «Șezi»”. Și-atunci ne-am gândit să rămână așa: «Șezi Brand»”.

Moțul din Vidra

Sunt șase ani deja de când creațiile inițiate de Lucian și Octavia duc o bucată de țară în casele românilor plecați peste hotare, dar și în ale multor bucu­reșteni și clujeni, cei mai frecvenți clienți ai soților Loiș. „În timp, am co­laborat cu tâmplari, arhitecți, in­gineri, designeri IT care ne-au aju­tat să ne punem în practică ideile. Noi ne ocupam de tâmplărie, atât cât apucaserăm să învățăm din mers, dar ajunsese să fie prea mult, așa că am decis să căutăm pe ci­neva priceput, care să accepte să ne stea alături permanent”, spune Oc­tavia. „L-am întâlnit pe Viorel Bota, și de când suntem o echipă, se simte progresul în tot ceea ce facem. Mai ales că dânsul nu a venit «cu mâna goală», cum se spune, ci l-a adus și pe fiul său, Adrian. Acum, cu ade­vă­rat, putem realiza orice. Orice idee, cât de năstrușnică, pe care noi o desenăm, domnul Viorel o transformă în scaun, lalea, păpădie, dulapuri cu uși sculptate, orice”.

Viorel Bota e moț din Vidra. Lucrează cu lem­nul de 40 de ani, de când a venit la școala profesională, la Alba Iulia. A lucrat o vreme la stat, apoi și-a deschis firmă proprie. 20 de ani a re­alizat cu precădere mobilier bisericesc, obiec­tele create de el împodobind acum mai toate bisericile din județul Alba. Ba și pentru Mâ­năs­tirea Frăsinei a lucrat. „Un călugăr de la Fră­sinei mi-a spus ceva ce o să-mi amintesc mereu: «Să știi că noi vom fi morți de zeci de ani și nimeni nu va mai ști de noi, dar obiectele dumitale vor dura!». Cum să uiți așa cuvinte? Adevărul e că îmi place tare mult meseria asta, nu e monotonă, tot timpul vin alte și alte provocări”.

Și parcă mai cu spor lucrează domnul Viorel de când echipei i s-a alăturat și fiul său, Adrian. „Am cochetat cu tâmplăria de la 14 ani, în atelierul ta­tălui meu. Eram un fel de «băiat de mingi», făceam ce mi se spunea, nu exista să fac pe fiul șefului. Lucrul cu tata mi-a format viziunea în spațiu, imaginea fotografică a unui obiect de lemn. E suficient să-mi povestești ceva despre o mobilă, că o desenez rapid”, spune Adrian Bota. Adrian este absolvent de informatică-electrotehnică, și n-are nicio legătură cu lemnul. „Totuși, cred că viziunea pe care o are asupra unui obiect, înainte de a se apuca să îl facă, are legătură cu matematica și cu spațiul. El a creat foarte multe modele de cruci pentru biserici, iar toate detaliile – ochii, chipul lui Iisus, sunt realizate de el. Inițial, spusese că nu vrea să se implice, dar când s-a apucat de lucru, a făcut 15 cruci odată! E artist și îs tare mândru de el!”.

Lucian, tâmplar selenar

Mă întorc cu povestea la soții Loiș. Pe tricoul lui Lucian stă scris „Tâmplar selenar”. „Lucian scrie poezii. E pasionat de univers, de planete, de mediul înconjurător, de lună… Are chiar și-un telescop! Așa m-a și cucerit, de fapt”, dezvăluie, zâmbind complice, Octavia. „Eu i-am spus «tâmplar selenar», adică altfel decât toți ceilalți”. „Toate proiectele noastre au în spate o poveste, toate pornesc de la natură, de la tradiție, toate sunt legate de simboluri”, spune Lucian. „Dacă faci un mobilier banal, nu te mai caută nimeni, că sunt destui care fac mobilă tip, pe bandă rulantă. Și, slavă Dom­nului, există multe persoane care apreciază lucrul manual, obiectele personalizate. Arta nu trebuie să existe doar într-un obiect de decor, ci poate avea și un caracter util, printr-un obiect pe care să-l folosești și să te bucuri de el toată ziua, să-ți încânte sufletul, să-ți facă viața mai frumoasă”, spune Octavia. „Obiectele utile pe care le folosim frecvent prea au un aspect banal. Noi le însuflețim, le înfrumusețăm cu ornamente inspirate din ceva viu, iar așa, obiectul primește și valoare artistică”.

Privind lucrurile din punctul de vedere al afa­cerii, soții Loiș admit că nu e ușor. Au avut pe­rioa­de în care câștigau la limită, după ce dădeau cola­boratorilor ce li se cuvenea. „Niciodată nu am vrut să rămână un colaborator nerăsplătit cum se cu­vine. Am preferat să rămânem noi cu mai puțin, dar ei să fie împăcați. În ultimul an, afacerea s-a dezvoltat pe toate planurile. Am creat o gamă mare de produse noi, și am reușit, pentru prima dată, să punem niște bani deoparte. Nu ne plac cifrele, preferăm să nu ne facem calcule. Dacă ne rămân bani, bine, dacă nu, nu. Dar trebuie să recunoaș­tem că am avut mare noroc că părinții ne-au spri­jinit mereu, atât moral, cât și fi­nanciar”, spun la unison soții Loiș.

Îi mai întreb doar atât: dacă au avut vreo comandă atât de ciudată, încât să n-o poată realiza. Se pri­vesc unul pe altul și izbucnesc în râs. „La un moment dat, ni s-a ce­rut să facem un scaun în formă de val, cu găuri, prin care am «cusut» cu ață albastră alte valuri și pe care am aplicat dinți de lup, care au și ei, se pare, o semnificație apar­te în tradiția românească. Astfel de clienți ni se adresează nouă, așa ne dezvoltăm, așa ne vin idei. Cu cât solicitările sunt mai ciudate, cu atât pro­vocarea e mai ma­re”.