Lemnul vieții – povestea unui sculptor cu drujba

E în jur o căldură zăpușitoare. Valuri de foc se rostogolesc peste stâncile Olte­țului și ajung să băltească în poiana din fața Mânăstirii Polovragi. Puținii turiști ajunși aici (altădată soseau și ei în valuri, fiindcă nicio pan­demie nu îngrozea lumea ) s-au tras la umbră sau stau în mașini, la aer condiționat. Dintre ei, câțiva sfidează canicula și soarele orbitor al amiezii și merg să fotografieze statuile din lemn care îi evocă pe daci. Sculpturile din lemn au fost executate chiar aici, în poiană, cu drujba și dalta, de meșteri din toată țara, în cadrul unei tabere de sculptură în lemn, organizată în fiecare vară, începând cu anul 2018, de Centrul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, împreună cu Primăria Polovragi. Ediția din acest an a luat sfârșit, meșterii s-au retras în localitățile și în atelierele lor, dar unul dintre ei, George Bostănică, vrâncean de obârșie, s-a stabilit aici, în Polovragi, și îl aștept la umbra unui nuc să-mi povestească despre acest nou meșteșug: sculptura în lemn cu drujba.

O copilărie greu încercată

Ținutul Vrancei își are pădurile și meșterii lui în lemn, dar George s-a născut în podgorie, la Ja­riștea. Eram pregătit să consemnez pentru început câteva date biografice, așa cum face orice reporter, dar iată că povestea omului are un început dra­matic, evocă o copilărie marcată de neînțelegeri între părinți, de legături rupte, de sentimente stinse. „Tatăl meu era de loc din Basarabia, a fugit cu ai lui de frica rușilor. Îl chema Alexie, era tânăr, și ajuns în România, s-a băgat om de curte la un proprietar. A fost un dulgher priceput. Pe mama a cunoscut-o mai târziu, s-au căsătorit, au avut trei băieți, tata avea 47 de ani când m-am născut eu. Apoi s-au despărțit și noi am ajuns la casa de copii din Tălășman, județul Vaslui. Aveam numai cinci ani”. Aici, la umbra nucului, unde stăm așezați pe trunchiurile unor molizi, e încă bine, dar alături, în poiană, soarele arde cu putere, și mă întreb dacă statuile din lemn, întruchipându-i pe daci, nu s-ar putea aprinde de la atâta dogoare. Acolo, mai într-o margine, e un războinic dac, cu sabie și scut, meș­terit chiar de George Bostănică. „Am stat la casa de copii până la vârsta de 17 ani. Pe mama am văzut-o de trei ori în toată viața. La casa de copii nu a fost chiar așa rău, cum obișnuiește lu­mea să spună. E drept că veneam din familii des­trămate, că tânjeam și noi după o familie fericită, dar acolo au avut grijă de noi. Purtam blugi, am făcut sport: judo, tir cu arcul, probe sportive”, își îndulcește meșterul amintirile.

Prima daltă

O șoferiță, ca să nu o ardă soa­rele, dar dorindu-și foarte mult să vadă și statuile de aproape, face sla­lom cu mașina printre sculpturi. E din specia celor care își parchează mașina pe plajă. O urmărim cu pri­virea până iese în asfalt și dispare în trombă. „Eu m-am ocupat multă vreme cu zidăria, dar aici, în țară, iarna nu aveam de lucru, stăteam mai mult pe acasă. Într-o zi de vre­me rea, mi-a venit ideea să sculptez în lemn. Prima daltă am confec­țio­nat-o dintr-o foarfecă de tăiat via. Am luat o bucată de lemn și mi-am sculptat propriul chip, uitându-mă într-o oglindă. Am mai meșterit câ­teva figurine, din amuzament, fiind­că bani nu mă așteptam să-mi adu­că treaba asta. Pentru câștig am plecat în Italia, să lucrez în cons­trucții”, povestește George. Un grup de turiști se pozează în fața unei sculpturi reprezentând o femeie cu un vas în mână. Lemnul sclipește în soare. Căldura e atât de intensă încât l-ar putea aprinde. Dar aici, la umbra nucului, e bine. George Bostănică își continuă, liniștit, povestea: „M-am îmbolnăvit. Nu mai eram capabil să fac efort mare. M-am apucat serios să sculptez în lemn. Am reușit să vând o figurină lucrată în stil abstract. Am luat o sumă care m-a mulțumit și mi-a dat curaj. Apoi m-a căutat un patron de restaurant din Focșani. Mi-a comandat niște statui care să evoce lumea Far West-ului american: bizoni, totemuri, chipuri de indieni. A fost o lucrare serioasă”.

Invitat la festivaluri

Sculptura cu drujba e un meșteșug nou în Ro­mânia. Îi numeri pe degete pe meșterii noștri. Cei pre­zenți la Polovragi, anul a­cesta, au fost: Ștefan Bara din Cluj, Nicolae Rotaru din Gorj, Lazăr Radu din Bihor, Ștefan Strâmtu din Gorj, George Bostănică din Gorj, Adrian Voican din Vâlcea și Pompiliu Ciolacu din Gorj. Ferăs­tră­ul mecanic îi ajută să pă­trun­dă mai ușor în trun­chiul arborelui, să mode­leze lemnul cu efort mai mic, dar, pentru finețea detaliilor, ei încă se mai ajută de daltă: „Eu folosesc dalta numai 1% din volumul lucrării. Pentru restul, lucrez cu drujba, dar și cu scule electrice, cum e flexul. Fără trei drujbe nu ai ce căuta în meseria asta”. Când a căpătat încredere în sine, George Bostănică i-a căutat pe ceilalți meșteri, a devenit membru al unor grupuri ale lor pe rețelele de socializare și astfel a fost invitat să participe și el la festivaluri și tabere de specialitate: „Am fost la Festivalul de la Craiova, în Parcul Tineretului, la Cluj, la Zalău”. Acum patru ani a fost invitat la tabăra de sculptură organizată de o pensiune agro-turistică din satul Cerna, comuna Vaideeni. Apoi, Gheorghe și soția lui s-au stabilit în Polovragi: „Aici sunt oameni cinstiți, nu te înșeală. Dacă uiți să ceri restul și pleci, vânzătorul strigă după tine să-ți dea banii. În instituțiile publice ești bine primit. În plus, aici, la munte, sunt multe pensiuni, fiecare proprietar comandă câte o lucrare”. Meș­terul a sculptat o statuie care îl întruchipează pe zeul dacilor, Zamolxis, și statuia a fost amplasată chiar la intrarea în Peștera Polovragi. Turiștii care ajung acolo și se bucură de răcoarea peșterii (tem­pe­ratura e constantă, 10 gra­de Celsius) își fac poze cu Za­mol­xisul sculptat de Geor­ge Bos­tă­nică! Aflu de la el că lemnul cel mai bun de lu­crat e ste­ja­rul. Plopul e bun, de ase­me­nea, fiindcă nu crapă, dar se lucrează greu.

Pădurea dispărută

Arheologii români au pre­­zentat dovezi că sus, pe pla­toul muntelui de calcar din­spre răsărit al Cheilor Olte­țu­lui, a existat o cetate, iar jos, la baza muntelui, un sat dacic. O tabără de sculp­tură cu te­ma­tică dacică este, prin urmare, la locul ei și, totodată, un excelent mijloc de promovare turistică, mai ales că numărul pensiunilor a crescut după aderarea Ro­mâniei la Uniunea Europeană. Turiștii care vizi­tează mânăstirea și peștera din apropiere vin să admire și aceste lucrări în lemn făcute cu drujba și flexul. Istoria locului este, însă, complexă. Până la sfârșitul secolului XIX, a dăi­nuit lângă vatra satu­lui Polovragi o pădure de stejar. Inspectorii habs­burgici care au vizitat locul acesta după 1718 au menționat în rapoartele lor că sătenii polovrăgeni le-au spus o legendă potrivit căreia pădurea a fost se­mănată de soldații romani. În documentele me­dievale, mânăstirii i se spunea „mânăstirea de la Braniștea semănată”, braniște însemnând în sla­vonă „pădure interzisă”. Așadar, o pădure semă­nată de om și pe ai cărei arbori nimeni nu avea voie să-i taie! În ciuda interdicției, însă, pădurea sădită de soldații Romei, aici, în câmpul Polovragiului, a dispărut la cumpăna dintre secolele XIX și XX, fiind doborâtă cu secu­rile și, mai târziu, cu ferăstraiele mari, mâ­nuite de doi oameni. Ulti­mii stejari uriași au fost transportați cu carele trase de boi și tăiați în joa­gărele de pe Olteț. Nu mai găsești, astăzi, un stejar bătrân în șes. Mar­tori în vârs­tă își amintesc că în co­pi­lăria lor erau pe câmp niște gropi care pă­reau săpate de bombe. Aco­lo, de fapt, fuseseră rădăcinile ste­ja­­rilor, scoase de săteni pentru foc. De-ar mai fi supraviețuit pădurea aceea până în zilele noastre, ar fi avut acum meșterul Bostănică un trunchi bun să lucreze cu drujba o poartă monumentală pentru tabăra din poiana mânăstirii!