Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ION SAPDARU (Actor, regizor, dramaturg): „Un «viermișor» invizibil a reușit să inducă mai multă panică și zăpăceală în lume decât orice război”

Scenă din filmul nelansat „Berliner”, regia Marian Crișan. 2019

Născut într-un sat basarabean de pe malul Nistrului, educat la cea mai importantă școală de teatru și film din Moscova, actorul, regizorul și dramaturgul Ion Sapdaru este, azi, un mândru locuitor al Iașiului și unul dintre cei mai prolifici și mai de succes artiști români, bine­cunoscut publicului din țară și din lume, în special prin filmele tinerilor regizori ai noului val. Ion Sapdaru a ieșit, ca noi toți, din starea de urgență și traversează starea de alertă, așteptând cu nerăb­dare să se redeschidă sălile de tea­tru și să reînceapă filmă­rile.

„E absolut teribil ce ni se întâmplă”

– Domnule Ion Sapdaru, cum v-ați petrecut pandemia?

La repetiții în „Falstaff”, la Teatrul „Eugene Ionesco”, Chișinău, 2016

– Mă amuză întrebarea. Îmi amintește de clasica compu­nere de la începutul fiecărui nou an școlar, „Cum mi-am petrecut va­canța”. Consider că întrebarea trebuie pusă la prezent. Nu cred că pandemia a trecut, cred că ne aflăm în plină pandemie și ne­norocirea asta are să dureze încă mult și bine. Pentru mine, pan­demia era un termen istoric, ceva de do­meniul tre­cutului. Citeam în cărți despre dezastrele epidemice prin care a tre­cut omenirea, dangătul clopotelor în toată Eu­ropa, căruțele acelea încărcate cu victime ale ciumei sau holerei însoțite de ciocli cu făclii de rășină și măști cu formă de păsări ră­pitoare, vaietele muribunzilor condamnați la ca­rantină, nopțile iluminate de ruguri sinistre… Ci­team și mă cuprin­dea un fior „artistic”, dacă pot să mă exprim așa. Eram fericit că m-am născut în secolul XX, că ști­ința a atins culmi inimaginabile, că suntem ocrotiți de medicina mo­dernă. O injecție banală, și trăiește omul, frate, o sută de ani! Ei bine, n-a fost să fie așa! E absolut teribil ce ni s-a întâm­plat! Dumnezeu sau altcineva ne-a arătat cât de infimi și jalnici suntem noi, „stă­pânii lumii”. Un „viermișor” invizibil a re­ușit să inducă mai multă panică și zăpăceală în lume decât orice război cu arme nucleare sau conven­ționale. Iar toți premianții Nobelului s-au dovedit a fi neputin­cioși în fața unui virus trivial. Nu mi-a venit să cred că ni se întâmplă așa ceva, iar cel mai urât lucru era că nu mai aveam niciun scop. Sunt sigur că omul din alte vremuri traversa mai ușor timpurile acestea de restriște. Stătea în casă și aștepta cuminte să treacă pandemia. Sau se retrăgea în munți, cum făceau personajele din Decameronul lui Boccaccio, și se desfătau cu petreceri și povestiri galante. Omul mo­dern însă e un „homo publicus”, toate activitățile lui sunt axate pe interactivitatea socială. Mi-a venit greu să mă obișnuiesc cu ideea că mâine nu am voie să ies pe stradă, să mă duc la teatru sau la filmări, să mă întâl­nesc cu prietenii, să intrăm într-o cafenea să bem o cafea, să discutăm, să facem pla­nuri, să repetăm… Și nu m-am obiș­nuit, evi­dent. Dormeam la ore nepo­trivite, mâncam la ore nepotrivite, serveam câte o porție zdra­vănă de otravă pe facebook, mă cople­șise un fel de „dolce far niente” funest.

„Despre ce Dumnezeu să scrii, când afară umblă Moartea cu coasa?”

– A fost și ceva pozitiv în retragerea impusă de pandemie?

Cu regizorul Cristian Mungiu

– Da, la început, în martie, când s-a dat stop la toa­te activitățile în teatru, mi-am zis că e o bine­cu­vântare nesperată. M-am bucurat că o să am timp pentru citit, că o să văd fil­me, că o să mă gândesc la spectacolele pe care vreau să le fac, că mă apuc să scriu o piesă nouă… Nu vreau să spun că am vegetat, dar nici ma­re lucru nu mi s-a în­tâm­plat. Tot ce citeam mi se pă­rea desuet, filmele pe care le vedeam erau pe­nibile, spec­tacolele la care mă gândeam erau stupide, iar de scris… Despre ce Dum­nezeu să scrii, când afară umblă Moar­tea cu coasa și nimeni n-o poate opri? Noroc cu spec­taco­lele date pe net de marile com­pa­nii teatrale euro­pene. Cât privește prestațiile acto­ri­lor din România, poezelele citite în bucătării, dimi­neața, cu ochii câr­piți de somn, monoloage spuse în halate scămoșate, cu părul vâlvoi… astea au fost așa, micile monstru­o­zități ale unui mare teatru. Dar retragerea din tu­multul zilnic a fost, într-un fel, și be­nefică. Am stat mult timp cu ai mei. Am desco­perit cu stupefacție că am un băiat mare, care până mai ieri parcă mi se încurca printre picioare, iar acum cântă din ce în ce mai bine la chitară bass, îl ado­ră pe Tarantino și mai vrea să se și dedice pa­leontologiei, pentru că, vezi Doamne, în România încă nu s-au făcut studii com­plexe în domeniul pa­leozoologiei, iar în ceea ce privește săpăturile cu fo­sile de dinozauri, acolo chiar e o delăsare crân­cenă…

„Taximetriștii mei”

– V-a fost dor de taxi­metriștii ieșeni cu care aveți o grămadă de povești?

Autor de cărți

– Desigur că mi-a fost dor. Rubrica de pe Facebook care se numește „Taximetriștii mei” am deschis-o acum câți­va ani. Călătoresc destul de des cu taxiul, sunt un leneș incurabil. Am descoperit printre ei ade­vărați filosofi nativi. Au con­tact cu o mulțime de oa­meni, sunt informați, fac politică și au aprecieri uluitoare, au un umor special, de parcă ar fi cu toții strănepoții lui Creangă. Mulți mă cunosc și îmi furnizează povești deli­cioa­se, cu ei înșiși, cu viața de noapte a Iașiului, cu cri­me, prostituate, vedete pe care le-au dus la aero­port, îmi spun anecdote fără perdea… Și toate aces­tea, povestite într-un ritm alert, calculate să se ter­mine la destinație. Eu doar trebuie să fiu ochi și urechi ca să le înregistrez în minte. Au fost cititori care m-au acuzat că le inventez și a trebuit să mă jur că nu fac asta, poate doar le stilizez nițel. Prima poveste pe care am postat-o a fost cu un taximetrist care m-a luat de la teatru și s-a simțit obligat să con­verseze cu mine mai elevat. Am discutat de unele, de altele. S-a plâns că în ultimul timp nu merge des la teatru, cu vremurile astea vitrege. La un moment dat, trecem pe o stradă cu gropi, săpături pe mar­gi­ne, moloz… Desigur, înjuram primăria, înjuram dru­­­­marii, guvernul nenorocit… Și, la un moment dat, taximetristul meu face ofticat un comentariu: „Eee, ce mai, vorba lui Caragiale!”. Eu ciulesc ure­chile. Aștept, dar „vorba” nu mai venea. „Care vorbă?”, întreb, intrigat, după vreo două minute. Ta­ximetristul răspunde: „Oricare”. Cum să nu-ți fie dor de oamenii aceștia?

– Care e cea mai nouă poveste pandemică, cu taximetriști?

– Iat-o: acum nu mai ai voie să stai alături de șofer, trebuie să stai în spate. Toți taximetriștii și-au improvizat paravane între ei și călători. De plexi­glas, de plastic, folie etc. Ieri, merg spre Ateneu, mă sună cineva și, nu știu cum a apărut în discuție replica cu cizmarul fără cizme. Și am început să ne întrecem la telefon cu comparațiile. „Ca tâmplarul fără ușă”, zic eu. „Doctorul fără plic”, zice amicul meu la telefon. „Țăranul fără pământ”, „romul fără cuțit”, „aviator fără parașută”, „prostituată fără peș­te”, „polițist fără pulan”, „rusul fără vodcă”… Taxi­me­tristul meu trage cu urechea, surâde și el. „Taxi­me­trist fără rest”, zic eu, în glumă. Îl văd în oglinda re­trovizoare că se încordează nițel. Apoi ajungem la Ateneu, bag mâna prin folia găurită, dau banii, pri­mesc rest. Îi mulțumesc. Și când să cobor din mașină, taximetristul îmi zice: „Auziți, dar ce ziceți de… actor fără talent?”. Am râs, dar m-am încordat nițel.

„Comedie fără spectatori? Foarte trist”

– Cum este teatrul post-pandemie?

– Nu știu ce să zic. Când s-a dat relaxarea din luna mai, am revenit la Ateneul din Tătărași, unde am finalizat „Farmazonul din Hârlău”, montare pe care am început-o în februarie. Am fost precauți, am repetat cu măști, eram bucuroși că putem în sfârșit să repetăm, dar era al naibii de frustrant. Mai ales că premiera am dat-o fără spectatori. Comedie fără spectatori. A fost foarte trist. Mai am două pro­iecte suspendate din cauza covidului, aștept să văd ce vor spune directorii la toamnă. Am văzut câteva ,,momente teatrale” jucate pe lângă teatru, prin parcuri, în spații deschise improvizate și nu am fost foarte încântat. L-am întrebat pe un cunoscut, mare iubitor de teatru, cum i se par spectacolele astea. „E ca naiba”, mi-a zis. „N-am înțeles nimic, că se auzea muzica de la o terasă și unde mai pui că erau și mulți țânțari”. Dar eu zic: bine că e și așa. Să nu ne așteptăm la mari performanțe artistice în condi­țiile astea, că nu vor fi, dar cel puțin vom supra­viețui. Sper. Cineva spunea că după pandemia asta, de fapt după experiența asta traumatizantă, teatrul nu va mai fi ce a fost. Oare?

„Măreția teatrului rus a apus”

– Ați avut, de curând, o premieră la Moscova. Despre ce e vorba?

– La Teatrul „Luna”, un teatru înființat în anii ‘90, după căderea URSS, s-a jucat piesa mea „Zgo­mo­tarul”, regizată de Alexandr Rihlov. În rolul prin­­cipal, celebrul actor rus Oleg Marusev. „Zgo­motari” erau numiți sonorizatorii din vremurile apuse ale teatrului acela frumos, când toate sunetele din spectacole se făceau live. Eu am apucat să văd într-o magazie instalațiile acelea ciudate, tobe uria­șe umplute cu pietricele, „copite din lemn”, table late, de zinc, roți gigantice, căzi umplute cu apă, scân­dură pentru împușcături, instalații pentru vânt, valurile mării, ploaie, tunete… Aceste mașini infer­nale, mânuite cu iscusință de Zgomotari, creau o coloană sonoră divină spectacolelor de altădată. Piesa mea este povestea unui astfel de Zgomotar, ajuns la bătrânețe, singur și uitat de toți, care vine într-un studio ultramodern de înregistrări și dorește să înregistreze un spectacol despre viața sa, po­ves­tită doar prin zgomote făcute de el. Și în final, încearcă să se sinucidă în direct. Piesa, spune presa rusă, a avut succes, a și fost nominalizată la premii­le de teatru „Steaua teatrală – 2020”. Așteptăm re­zultatul. Eu n-am fost la premieră, din motive de Covid.

– Sunteți rodul școlii de teatru ruse. Care e diferența dintre teatrul rus și cel românesc?

– Nu pot să spun prea multe despre diferența dintre aceste două teatre, pentru că în ultimul timp, am văzut destul de mult teatru românesc și foarte puțin teatru rusesc. Mă mai documentez pe net, uitându-mă la spectacole rusești, care sunt urcate destul de târziu după premieră pe platformele de specialitate. Cu excepția câtorva spectacole ale lui Eimuntas Nekrosius (Dumnezeu să-l odihnească!), Rimas Tuminas, Lev Dodin, Dmitrii Crimov, Iurii Bu­tusov, restul de reprezentații teatrale sunt nein­teresante, se văd cu ochiul liber strădaniile (citește „scremetele”) zadarnice ale regizorilor de a epata cu orice preț. Montări fastuoase, nudism gratuit, actorie mediocră… Cam ca în teatrul românesc de azi. Dacă e să vorbim de diferența conceptuală, nu trebuie să uităm că marele teatru rusesc se sprijinea pe curentul literar al realismului critic practicat de marii scriitori ruși și pe celebrul sistem al lui Cons­tantin Stanislavski care îi dă posibilitatea actorului să creeze personaje credibile. Aici este temelia măreției teatrului rus care, din păcate, a apus de mult. Teatrul româ­nesc are o plămadă puțin dife­ri­tă de cea rusească. Cred că tea­trul românesc a fost mai deschis curentelor și formu­lelor teatrale moderne. Uneori au fost preluate creativ, alteori su­per­ficial.

– Spuneți-ne o poveste din timpul studenției, dar și din timpul lucrului cu artiștii ruși…

– Eram în anul 4, la clasa de actorie, la Institutul de Ci­ne­­ma­tografie din Moscova, VGIK. Am început să jucăm spectaco­lele de licență ale clasei de actori din Republica Moldova. Trebuie să spun că Institutul de Cine­matografie are propriul studio de filme, „Kinostudia VGIK”, care func­ționează ca o struc­tură puțin in­dependentă de facultate. Tar­kovski, Shukshin, Koncealovski și alți mari cineaști și-au dat licența la acest studio. Tot în cadrul lui, pe o scenă dotată exemplar, se jucau spec­ta­colele de licență ale secției de ac­torie. În primăvara anului 1989, într-o zi de vineri din martie, am jucat în pre­mieră „Steaua fără nume”, cu un succes teribil, ținând cont de faptul că jucam în limba română. Eram fericiți și mândri nevoie mare. Apoi, eu­forici după succesul premierei, ne apro­vi­zio­năm de la magazinul „Vino-Vodka’’ cu cele trebuin­cioa­se, venim la cămin și îi ar­dem o beție din aia, apocalip­tică. Ne-am trezit abia luni dimineață.

Cât despre actorii ruși, ei nu se deosebesc prea tare de cei români. Nu învață textul la timp, nu le place să facă figurație, vor numai roluri mari, bârfesc cu voluptate, întârzie la re­pe­tiții, citesc puțin, nu-și închid telefoa­ne­le, e o zbârnâială continuă la re­pe­tiții, sunt disperați după co­laborări la tv sau în film, și aici îi înțeleg foarte bi­ne… Dar sunt momente de grație în repetiții, când ac­torii ruși ating cote amețitoare de măiestrie, lucru pe care îl întâlnesc cam rar în teatrul nostru românesc.

„Actorul Sapdaru nu are voie să se întâlnească cu regizorul Sapdaru”

– Sunteți un actor preferat de mulți regizori mari. De ce ați simțit nevoia să faceți și dvs. regie?

În filmul „Berliner”

– Nu sunt preferat de chiar foarte mulți regizori mari. Este adevărat că la Teatrul Național din Iași am lucrat cu câțiva regizori importanți din Româ­nia, dar momentele acestea au fost rare și neînsem­nate. În ultimii cincisprezece ani, am refuzat să joc în teatru din motive de sănătate, dar și pentru că regizorii mari care veneau să monteze la noi ori aveau niște proiecte abracadabrante, în care nu mă regăseam ca actor, ori timpul de montare al spec­tacolului era atât de scurt, că nu prea înțelegeam când am fi reușit să facem un spectacol ca lumea. Vă imaginați o tragedie de Shakespeare făcută în 18 repetiții? A fost un timp-re­cord de repetiții și o pe­rioa­dă tot record, cât a durat spec­tacolul: patru reprezentații! Am văzut că regizorii colabo­ratori își cam fac vacanța la Iași. Oraș frumos, trupă do­cilă, remunerație zdra­vă­nă, risc minim. Iar în cronici, în cele mai dese cazuri, oalele se spărgeau în capetele actorilor. Și atunci m-am decis să fac regie, să răspund eu în totalitate de spec­tacolul creat.

– Regizorul Ion Sapdaru cum se împacă cu actorul cu același nume?

– Greu. Paradoxul e că aceste două meserii sunt antagonice. Încerc pe cât e posibil ca actorul Sapdaru să nu se întâlnească nicăieri cu regizorul Sapdaru. Că ies scântei.

– Ați reînceput lucrul? Unde și în ce condiții?

– Teatrul nostru a în­ceput lucrul. Au fost mutate câteva spectacole în curtea teatrului, s-au pus bănci la distanță. Spectatorii vin la spectacole, dar mai mult din curiozitate. Am căutat și eu, pentru spectacolele mele, câteva locații prin Iași, dar nu am găsit, din păcate. La teatru se repetă câteva piese, eu îmi aștept rândul. Ur­mează să finalizez un proiect la Botoșani, apoi unul la Oradea. Dar, deocamdată, așteptăm să treacă epidemia.

– În ce spectacole vă poate vedea publicul și ce creații ale dumneavoastră se joacă și unde?

– La Teatrul Gruzin din Batumi, la Riga și Re­zekne în Letonia, în Lituania, la Moscova, Kiev, Chișinău, Galați, Iași, Botoșani, Constanța, Tul­cea. E vorba de spectacole pe care le-am montat, dar și de piese scrise de mine și puse în scenă de alți regizori. Se vor juca atunci când va trece pan­demia, evident. Doamne ajută!

– Ce proiecte cinematografice aveți ?

– Sunt două filme în care am jucat și care nu au fost lansate încă din cauza pandemiei. „Ber­liner” – o comedie regizată de ardeleanul meu iu­bit, Marian Crișan, în care eu joc un fost ministru al Agriculturii ce își dorește să se facă europar­lamentar. Este un film pe care l-am filmat integral la Salonta, „patria” lui Marian, un oraș cu oameni fas­cinanți. Al doilea film blocat este „Mireasa mortului”, făcut de Corneliu Gheorghiță, un re­gizor francez de origine băcăuană, excelent pro­fesor de regie, la școala de film din Toulouse. În acest film am rolul unui românaș ticălos de la țară. Tipic pentru paleta mea de personaje cinema­to­grafice. Am dat un casting pentru un mini-serial englezesc în care trebuia să joc rolul președintelui Moldovei, un personaj fictiv, desigur. Filmările, din păcate, s-au suspendat din aceleași motive. Am mai primit câteva scenarii, dar erau despre pandemie și le-am refuzat.

– De ce vă temeți atât de tare de ea?

– Când e vorba de pandemie, nu-mi mai arde de glume. Nepotul meu s-a zbătut între viață și moar­te, la propriu, trei săptămâni în spital. A ră­mas cu sechele. Fiul unei colege a venit de la fa­cul­tate din Amsterdam cu covid și s-a chinuit o lună intubat. Am cunoscut pe cineva căruia nu i s-a permis să-și înmormânteze mama care s-a pră­pădit din cauza virusului. Sunt foarte supărat pe această idee idioată promovată pe Facebook, pre­cum că virusul nu există. Există și e mortal!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian