– Vă solicităm ajutorul, ca om cu mare experiență în politicile internaționale, pentru a înțelege un demers care privește și România. Fondurile de relansare economică acordate de Uniunea Europeană sunt condiționate de respectarea „statului de drept”. În ce constă el? Există un cod de prevederi în sensul acesta, sau fiecare țară interpretează recomandarea după bunul plac?
– Statul de drept este una dintre „valorile europene” înscrise în articolul 2 al Tratatului Uniunii Europene, alături de libertate, egalitate, democrație și respectul demnității și al drepturilor omului. Ne referim aici la o valoare centrală, fundamentală, care nu suportă negocieri, diminuări sau interpretări de substanță. În esență, „statul de drept” e un ansamblu de proceduri și norme care garantează independența sistemului judiciar din fiecare stat-membru al Uniunii Europene. Dacă independența Justiției e limitată prin imixtiuni legislative sau executive, atunci principiul separației puterilor (care e formulat încă de pe vremea gânditorului politic francez Montesquieu) e periclitat, odată cu democrația însăși. Dacă oricare dintre valorile europene de care aminteam la început e afectată, UE face apel la articolul 7 din tratatul de la Amsterdam (1997) care cuprinde două mecanisme: unul e preventiv, deci privește riscul unei violări a valorilor europene de către un stat-membru, iar altul e un mecanism de sancțiune, dacă violarea acelor valori s-a produs. Mecanismul preventiv e activat prin votul a patru cincimi dintre statele-membre în Consiliul European, care poate fi cerut de Parlamentul european. Cel de sancțiune e activat dacă șefii de stat și de guvern constată, în unanimitate, existența unei violări grave a valorilor enunțate în articolul 2. Evident, statul vizat nu ia parte la niciunul dintre voturile respective. În cazul sancțiunii, după votul din Consiliu, intră din nou în joc Parlamentul European, care trebuie să voteze, cu o majoritate absolută a deputaților și cu două treimi dintre deputații care participă la vot. Practic, însă, aceste condiții sunt foarte greu de îndeplinit. Și, oricum, sancțiunea maximă dă Consiliului dreptul de a suspenda anumite drepturi inerente calității de stat-membru UE, de pildă, dreptul de vot în Consiliul UE și în Consiliul european (care sunt adesea confundate). Suspendare, nu anulare…
– De ce a fost condiționată acordarea fondurilor europene de respectarea statului de drept? Nu seamănă a șantaj? („Poartă-se copiii bine, dacă nu, îi bag în sac”)
– Condiționarea la care vă referiți e principial pedagogică și are rolul unui avertisment, mai mult decât o pârghie de presiune asupra unui stat-membru. Autorii Tratatului au plecat de la premisa – poate prea optimistă – că fiecare stat-membru al UE e deja o democrație consolidată. Nu se pune însă, oricum, problema unui „șantaj”. Nu există „șantaj” pentru o cauză bună, care apără drepturile umane și democrația. Efectul imediat e mai curând la nivelul imaginii, căci statul-membru care intră în aceste proceduri e privit, cumva, ca „oaie neagră” a UE, ceea ce antrenează efecte colaterale greu de cuantificat, dar deloc neglijabile.
„Personal, cred că idealizarea «Grupului Vișegrad» nu e tactica de care România are nevoie”
– Nu este un secret pentru nimeni că țările vizate, în primul rând, de această condiționare a fondurilor europene, sunt Ungaria și Polonia. În ce constă păcatele lor?
– N-am să fiu naiv, ca să nu văd fondul întrebării dvs: dacă Polonia și Ungaria au guverne naționalist-conservatoare și parțial euro-sceptice (dar și foarte pro-americane, cel puțin în cazul Poloniei), s-ar spune că UE (dominată, chipurile, de o ideologie liberal-progresistă) sancționează această linie politică internă, iar nu niște derapaje reale: ar însemna că UE, din motive doctrinar-ideologice, sancționează de fapt „ieșirea din front” a unor state „recalcitrante”. E drept, UE are o viziune liberal-progresistă, multiculturalistă, care va fi provocat, de pildă, Brexit-ul. Dar asta nu înseamnă că joacă unanim din considerente de „corectitudine politică”, și nici că în statele vizate nu s-au produs imixtiuni ale executivului și majorității parlamentare în independența justiției. Cred că, oricât am fi de critici, în deplină libertate, cu anumite politici comunitare, nu putem acuza toate instituțiile comunitare de dublă măsură sau partizanat ideologic „represiv”.
– România cum stă la acest capitol? Ne putem teme pe viitor?
– Deocamdată, stăm „binișor”. Totuși, în ultimii ani, au existat tentative de îngrădire a independenței sistemului judiciar. Societatea civilă, o parte din partidele politice și liderii noștri de moment au oprit însă la timp aceste derapaje. Evident, aceasta e o bătălie de fiecare zi, pentru că democrația nu e statică și nici perfectă: e perfectibilă și trebuie apărată atât cu argumente de principiu, cât și printr-un civism nestânjenit. Personal, cred că idealizarea „Grupului Vișegrad” nu e tactica de care România are nevoie. Cred, de asemenea, că simplificăm tabloul (mult mai complex) dacă opunem nucleul fondatorilor (ultra-liberal) și cel al noilor membri (care, alături de președintele Putin, apără „Europa creștină”). Să evităm deopotrivă caricaturile de acest gen și conformismul: avem o voce și un vot, dacă vrem ca UE să funcționeze altfel (mergând până la o posibilă revizuire a Tratatelor), ne putem exprima la Bruxelles și Strasbourg.
„Trebuie spus că noi ne cam punem cenușă în cap, proiectând o imagine despre noi, ca români, care e adesea prea neagră”
– Viktor Orban l-a acuzat pe premierul olandez că „detestă Ungaria” și de aceea vrea să o „pedepsească financiar”. Să nu uităm că Olanda se opune și intrării României în spațiul Schengen. Ce substrat are această aroganță a unor state UE, care împart Europa în două – vestul prosper și civilizat, versus estul sărac și barbar?
– Mi-e teamă că acestea sunt doar forme de „balet diplomatic” (mai contondent), dar de uz intern. Cum spuneam, așa cum arată mecanismul prevăzut în articolul 7, nimeni nu va avea de suferit prea mult… Altfel, trebuie spus că noi ne cam punem cenușă în cap dintr-un complex al „elevului silitor”, care face exces de zel. Atunci, și alții ne vor privi așa cum ne proiectăm noi, în afară, imaginea despre noi, ca români, care e adesea prea neagră. Cât despre „aroganța” fondatorilor față de nou-veniții în club, ea exista (bazată pe inerția clișeelor din Războiul rece și pe superioritatea lor culturală și economică), însă se tot diminuează, pe măsură ce se implementează politicile de convergență. Uitați-vă la progresul obiectiv al României după 1 ianuarie 2007: am crescut la toți indicatorii, ne apropiem de media comunitară (chit că această ambiție va mai cere măcar un deceniu de eforturi). Când noii membri vor fi în medie sau peste ea (pe anumite sectoare de nișă), orice „aroganță” a „vechii Europe” față de „noua Europă” își va pierde temeiul. Mai mult, aș spune că țările Vișegrad (Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria) au devenit mai vocale tocmai pentru că s-au apropiat de media europeană…
– Nu aș putea încheia acest interviu fără a mă referi la pandemia care ne bântuie țările și economia. Credeți că va rezista unitatea europeană în fața problemelor ridicate de coronavirus?
– Confruntată cu o criză sanitară plină de necunoscute și de variabile, UE a reacționat la început doar la nivel național, însă solidaritatea europeană s-a concretizat în final prin pachetul de relansare, care prevede și aproape 80 de miliarde de euro pentru România. S-au flexibilizat și regulile de accesare a acestor fonduri (fie ele rambursabile sau nu). Important acum e să creștem rata de absorbție, să producem proiecte fezabile – mai ales în infrastructură, agricultură, educație și cercetare – și să fim capabili să nu îngropăm aceste mari proiecte în hățișul unor clientele politice incompetente și lacome, sau prin auto-goluri birocratice. Mingea e în terenul nostru. Contează enorm ca următoarele echipe guvernamentale – de după alegerile generale din toamnă – să fie compuse din oameni pregătiți și capabili să nu rateze această nouă șansă istorică.
