Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ALEXANDRA UNGUREANU: „Muzica va fi mereu firul roșu al vieții mele”

„Eu sunt chiar pasionată de modă”

Imagine din videoclipul „Cărămida”

– Draga noastră Alexandra, acum doi ani, când am vorbit ultima dată, băteai munţii şi câmpiile patriei după inspiraţii fol­clorice pentru muzica ta. Azi, pe unde te poartă pașii?

– Proiectul de folclor este pus puţin pe pauză, pentru că nu am pu­tut merge prin ţară, aşa cum o fă­ceam în trecut. Dar, în ciuda restric­țiilor impuse de pandemie, nu stau degeaba, îmi păstrez hărnicia. Pe lângă micile concerte din vara a­ceas­ta, prezenţa cea mai constantă o am într-un proiect TV, o emisiune la care nu m-am gândit niciodată că aş putea participa. Este vorba de „Bra­vo, ai stil!”, de la Kanal D, ediţia dedicată celebrităţilor. Propuneri pentru prezenţa mea în diferite formate TV au mai fost, dar fie nu s-au concretizat, fie am considerat că nu mi se potrivesc. De data asta, am acceptat, pentru că îmi place profilul emisiunii: la ea participă oameni inteligenți, spontani, puși pe glume! Eu sunt în continuare o persoană destul de timidă, dar țelul emisiunii fiind moda, m-a ajutat. Eu am fost tot timpul preocupată să am un stil vestimentar special, sunt chiar pasionată de modă. Și când ies până la magazinul din colţ, nu mă abţin ca, pe lângă jeanşi şi un tricou alb, să nu asortez şi un accesoriu mai fistichiu. Dar cred că amănuntul hotărâtor care m-a convins să particip la „Bravo, ai stil!” a fost următorul: să mă fac pen­tru prima dată cunoscută oamenilor şi prin felul în care sunt eu, ca persoană. De ani şi ani sunt obiş­nuită să mă exprim prin muzică, să-mi trăiesc cu plenitudine emoțiile și să le și transmit, fără alt fel de expunere publică. Între timp, însă, am ajuns o mare consumatoare de biografii, de documentare despre vieţile artiştilor. Aşa mi-am dat seama că poate și cei care îmi ascultă muzica cu plăcere ar vrea să ştie mai multe despre mine, direct de la mine: care-mi sunt gusturile, ce citesc, ce mă face să plâng, să surâd, cum înţeleg societatea… Aşa s-a întâmplat să accept invitaţia celor de la Kanal D, deși i-am ţinut cam mult pe jar, dar acum sunt foarte bucuroasă. Filmările au început înainte de pandemie, apoi s-a făcut pauză totală. Acum se transmit reluări, iar de câteva săptămâni, fil­măm din nou, pentru ca pe 22 august să lansăm noua serie. Îmi place foarte mult, mă duc ca la un loc de joacă, dar unul care presupune enorm de multă muncă din partea întregii echipe, a invitaţilor. O muncă foarte plă­cută, variată, surprinzătoare. Am legat prietenii, re­laţii de admiraţie şi respect pentru munca tuturor celor implicaţi, care este una enormă, neştiută de privitori. Eu însămi recunosc că deseori am ju­decat superficial anumite produc­ţii TV, până am realizat câtă mun­că stă în spatele lor, o muncă ne­făcută la întâmplare.

„Da, sunt cel mai bine cu mine din toată viața mea!”

Foto: Kanal D

– Cred și eu că ţi potriveşte emisiunea, judecând după felul în care arăţi: în mare formă şi debordând de o cochetărie ine­dită…

– Mulţumesc, aşa şi mă simt: mulţumită şi extrem de bine în pielea mea. A durat ceva, dar acum pot spune eu însămi despre mine că sunt o femeie frumoasă. Pâ­nă să primesc complimente precum al tău, am crezut că o fi doar în capul meu. Ha! Ha! Dar chiar să fi fost doar în mintea mea, tot bine ar fi fost, pentru că lucrul cel mai important este să te simţi bine cu tine. Degeaba îţi spune lumea că eşti frumoasă, dacă tu nu te simţi aşa. Da, sunt cel mai bine cu mine din toată viaţa mea! Mă simt în plină formă şi feminitate. Aş regreta dacă cineva ar considera ceva superficial faptul că pun preţ pe aspectul meu. Eu cred, dim­po­trivă, că mai ales în contextul actual, pe­si­mist și plin de ame­nințări, este un ade­vărat medicament să te simţi mulțumit de tine și de aspectul tău. Fac și sport. Mergeam la sală și înainte, iar a­cum fac gimnastică aca­să. Am mai ieşit la alergat, dar, Doamne, ce ciudat a fost im­pactul străzilor com­plet pustii din primele săptămâni ale izolării. Parcă era un film bizar, iar tu, personajul principal, faci ceva ilegal că alergi pe stradă. Ciudat este şi să-ţi auzi propriii paşi când alergi în Bucureşti, altfel, un oraş cu un zgomot infernal. Să nu mai spun de cât de curat era aerul. În momentul în care s-au relaxat restric­ţiile, zici că brusc a fost aruncat un sac gigantic de cenușă peste Capitală.

„Mă gândesc la o reinventare, fie ea și temporară”

„Mă cred frumoasă”

– Alexandra, în condiţiile în care concertele vor fi mult timp o raritate, crezi că televiziunea ar putea să devină o reorientare a carierei tale, fie şi una temporară?

– Cred că acum suntem cu toţii în acea etapă în care ne reconfigurăm, pur şi simplu, traseul vieţii, precum un GPS care îţi cere să resetezi tot itinerariul pe care-l stabiliseşi la un moment dat. Dar, spre deosebire de un sistem de navigare care îţi dă şi soluţii pe unde ar fi traseul convenabil, realitatea de azi nu ne oferă acest lux. Trebuie, deci, să reconfigurăm singuri traseele, să cântărim bine, pas cu pas, să fim grijulii, responsabili, şi aşa vom găsi fiecare destinaţiile care ni se potri­vesc în prezent. Până atunci, însă, ne cam plân­gem. Cu fiecare om cu care vorbesc, fiecare pri­eten, cunoştinţă, ăsta e primul lucru pe care ni-l spunem: „Vai, e greu!”. Apoi urmează şirul de lucruri care sunt grele: frica, sănătatea, timpul, masca, banii, grija, nesăbuinţa, viitorul… Iar con­cluziile sunt diferite pentru fiecare domeniu în parte, deși în mod cert, zona artistică este extrem de afectată. Atât la noi, cât şi pretutindeni în lume. Mai rău este că nici anul următor nu se anunţă mai bun, deja trebuie să ne gândim serios că marile concerte nu vor avea loc nici în 2021. Eu, când toată ţara s-a închis, m-am conformat imediat. Pri­mul lucru pe care l-am făcut a fost să mă odih­nesc, am dormit cât am putut. Apoi, ca toată lu­mea, am gospodărit, am sortat haine, am aranjat casa, chiar şi de necunoscuta bucătărie m-am apropiat timid. Am cântat pentru admiratorii mei pe Internet, am fost bucuroasă să pot cânta country sau alte genuri nepromovate deloc la noi. E re­con­fortant să cânţi liber, să nu fii încorsetat în reţete. Toate bune şi frumoase, până când simţi cum per­fid, uşor, uşor, te cuprinde un val de nelinişte. Ce voi face, cum voi trăi, cum îmi voi câştiga exis­tenţa? Sunt puţini cei vizionari, care intuiesc per­fect ce domeniu va funcţiona în viitor, care sunt capabili să facă bani când toată lumea îi pierde. Aceia sunt oamenii care se descurcă oricând şi re­cu­nosc că de multe ori îi invidiez pentru versa­tilitatea asta extraordinară. Pe lângă ei suntem şi noi, ăștia mai mici și mai nepricepuți. Şi acum vine răspunsul la întrebarea ta: merită încercată orice idee, nu ştii de unde sare iepurele! Merită şi pentru că în felul acesta, nu vei mai fi deprimat şi copleşit de momentele grele prin care trecem. Mie, prezentul mi-a amintit că, totuşi, am o diplo­mă în studii economice şi, la nevoie, nu mă tem să o folosesc. Ha! Ha! Mă gândesc serios și la un traseu de radio sau TV, dar din culise, de această dată. Cred că am acumulat suficientă experienţă ca să pot fi de folos și în spatele scenei, să particip la proiecte, poate chiar să contribui cu propuneri la Ministerul Culturii, de ce nu?! Fiecare om afec­tat în meseria lui de această pandemie ar tre­bui să se gândească la o reconfigurare de traseu. Asta nu înseamnă că nu voi mai cânta. Muzica va fi mereu prezentă în viaţa mea, dar în acest moment de criză mondială, îmi evaluez cu atenţie potenţialul, cunoştinţele, toate atuurile pe care le am pentru o reinventare, fie ea şi temporară.

„Sunt un artist de modă veche. Online-ul nu e de mine”

Farmecul Bucureştiului pustiu

– Am văzut totuşi un clip nou şi interesant de-al tău, chiar şi ceva afişe de concerte…

– Este exact ce spuneam: muzica va fi mereu firul roşu şi fierbinte al vieţii mele. Am filmat de curând un clip pentru „Cărămida”, o melodie inspirată de acel descântec din folclorul copiilor, incantaţia pe care o făceam cu toţii, în joacă, pentru a aduce ploaia. Este fil­mat alb-negru, în condiţiile ac­tuale de distanţare fizică, cu o echipă restrânsă. Nu e ceva co­mercial, ba chiar puţin bizar, asta pentru că şi melodia trans­formă tema amintită mai înainte într-un soi de blestem din dra­goste, o poveste de iubire pla­sată la finalul ei mai puţin fe­ricit. N-aş putea spune că am rupt Internetul în două cu aceas­tă piesă, dar ştiu sigur că şi-a găsit publicul, iar testul suprem au fost concertele. Am de ceva vreme apariţii pe scenă în for­mulă acustică, iar melodia asta prinde grozav de bine. Ador acest fel de concerte, mă simt în largul meu pe scenă – simplu, direct, curat. Îmi place atât de mult, încât chiar sunt bucuroasă că situaţia actuală mă obligă nu­mai la astfel de manifestări ar­tistice. Eu ştiu clar despre mine că sunt un artist de modă veche. Îmi place să mă exprim într-un anumit limbaj, îmi place con­tactul cu lumea, de aceea simt că online-ul nu e de mine. Am pro­gramate concerte până la toamnă, în marea lor majoritate în Bucureşti. Şi acest aspect îmi convine, pentru că am timp şi de filmări la emisiune. E mai odih­nitor aşa: îţi iei chitara în spinare, mergi la un club micuţ, cu terasă, un scaun şi atât. Parcă m-aş întoarce la începutul carierei mele, când totul era simplu şi pur. Conectarea asta directă cu publicul, filtrul dintre mine şi el este atât de subţire, încât simt imediat dacă-i place sau nu ce cânt. Deşi am jonglat cu tot felul de muzici de-a lungul carierei mele, me­reu m-am considerat un artist de nişă, la limita co­mercia­lului, iar astăzi, în ciu­da tu­turor greutăţilor, mă bucur din plin de locul meu în muzică.

„Suntem mai mici decât credeam”



Încredere în tine însăţi

– Ai un optimism sincer şi curat, care ar trebui să ins­pire multă lume. Griji n-ai?

– Azi, sănătatea este grija mea principală, şi cred că ar trebui să fie grija tuturor – pen­tru noi, pentru dragii noş­tri, pentru toată lumea. Se pare că va trebui să trăim cu acest intrus, numit Covid, în vieţile noastre. Poate cel mai mare şoc este să observăm că progresul la care au ajuns ştiinţa şi medicina nu poate rezolva problema unui virus. O bună parte din teoriile cons­piraţioniste de aici vin: din refuzul de a ne vedea nepu­tin­cioşi în faţa unui inamic invizibil. Poate că ar trebui să ne recalculăm locul pe care îl avem în faţa naturii şi a lui Dum­nezeu. Poate că îngâm­farea şi impresia de cuceritor absolut pe care le-a dobândit omul modern sunt exact cele pe care virusul acesta le curmă. Suntem mai mici decât cre­deam. Să ne revenim la dimensiunile normale, aş zice, să fim umili, atenţi, precauţi, cu dragoste pentru cei din jur şi pentru natură. Măşti prin toate buzu­narele, genţile, maşinile, doi metri depărtare de cel cu care vor­beşti, sacoşele lăsate la uşă, spălat bine, dezinfectat, cam aşa trebuie să arate rutina zilnică azi, iar dacă ea chiar devine o rutină, vom scăpa mai uşor. Aşadar, grija mea este să nu uit nicio clipă că traversăm o pandemie şi să mă îngrijesc în conformitate cu ea. O alta este să nu mă pierd ca om, să nu-mi neglijez valorile în care cred, bunătatea, empatia, tocmai pentru că grija zilei de mâine poate fi un demon destul de periculos. Când totul s-a închis, am crezut şi eu că lumea se va schimba radical, în sensul cel mai bun. Am simţit că va­lorile adevărate vor fi iar recunos­cute, că natura îşi va recăpăta su­premaţia, că vom fi, esenţial şi profund, mai buni. Și, ce să vezi?! Nu e deloc aşa! Îmi dau seama că proiectam o imagine cu totul şi cu totul romanţată a umanităţii. Sau poate speram la ea. Sau poate era un sistem de autoapărare împotriva fricii de necunoscut. Indiferent care au fost motivele, nu se întâmplă ceea ce speram eu, poate doar la începutul pandemiei a încercat omenirea puţin scenariul bunătăţii. Suntem cons­tru­iţi să uităm, să ne readaptăm, să tra­gem linii şi să o luăm de la capăt. Ob­serv însă că mulţi dintre noi o facem cu mai multă răutate şi încrân­cenare, mai violent decât înainte. Da, sunt conştientă de acest pericol, e în grija mea şi mă feresc de el!

Optimismul e soluţia!

Alexandra și mama ei, în videoclipul „Mămuca”

– Cutezi la planuri de vacanţă?

– La jumătatea lui august voi avea o vacanţă în ţară, de data aceasta. Voi merge împreună cu unul dintre cei mai buni prieteni pe care-i am, care are mare succes ca vlogger pe turism. Se cheamă Sebastian Secan, iar proiectul său se numește: „Călător în bascheţi”. Mă las pe mâna lui, să mă conducă în cele mai ascunse locuri din România, trasee inedite, pe care nu am mai mers niciodată. Cărări noi pentru timpuri noi. Abia aştept.

„Îmi place să ard, să iubesc”

– Dar la iubire mai cutezi?

– Eu da, ea îmi cam dă de furcă. Poveştile mele de iubire nu se dezmint de a fi dramatice: ard spectaculos şi se sting la fel. Poate aşa sunt eu construită, poate căsnicia nu e de mine, nu ştiu… Cert este că eu continuu să ard, am mereu curajul să iubesc, îmi place să fiu îndrăgostită, îmi place să mă las pradă acestui sentiment, în ciuda faptului că el nu vrea să dureze o veşnicie. Dacă aş putea să o liniştesc şi pe mama, să o conving, cumva, că poate măritişul nu e pentru oricine, ar fi grozav…

„Ar fi o greșeală să credem că totul va fi ca înainte de pandemie. S-a sărit de pe șine binișor”

Simplu şi elegant

– „Tot înainte!”. Cam acesta pare să fie în­dem­nul tău final…

– Optimismul este soluţia, asta îmi este clar. Să fim deschiși la schimbare! Uite, un exemplu banal, poate. La mine la bloc, în lunile acestea grele, s-au vopsit scările, s-a curăţat totul, s-au pus flori, tot aspectul trist al blocului este îmbunătăţit. Atât de bine mi-a făcut, încât, deşi eram convinsă că mă voi muta de acolo, acum mă mai gândesc. Cât de mult schimbă starea omului puţină culoare, puţină varietate! Ar fi o greşeală să credem că to­tul va fi ca înainte de pandemie. S-a sărit de pe şi­ne binişor! Cred că trebuie să ne reinventăm, să ne adaptăm, să fim extrem de atenţi la semnalele din jurul nostru. Da, cred că se vor descoperi vac­ci­­nuri, tratamente, dar viaţa nu se va re­lua de unde s-a rupt, tot de azi înspre vi­i­tor este prezentul nostru. Învăţăm, ne adap­tăm şi mergem cu curaj mai departe.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian