Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

În voia străzilor, prin vechea Craiovă

Prefectura Dolj – moștenire interbelică

Boierii olteni, târgoveții și meseriașii sosiți de pe Olt și Jiu, dar și veneticii Balcanilor și ai Europei Centrale, au construit la granița dintre coline și șes un oraș faimos, cu clădiri somptuoase, cu străzi negus­torești, care a ajuns repede reședință a întregii provincii. Structura politică numită „Bănie” a rivalizat cu Bucureștiul multă vreme. Banii Ol­teniei și marile familii boierești de peste Olt s-au bucurat de o anumită autonomie în relația cu capitala Țării Românești, ajungând, uneori, la conflicte armate, dar și să ocupe scaunul dom­nesc. Olteniei i s-a mai spus și „Valahia Mică”, iar Craiova, cetatea banilor, a fost și a rămas ne­stemata urbană a provinciei, fapt dovedit și de numeroasele clădiri de epocă, unele veritabile palate, care mai stau și astăzi în picioare.

Ocru melancolic

E o după-amiază de iulie călduroasă, tolănită pe acoperișurile de tablă cu rugină ale vechilor case oltenești. Sunt un simplu vizitator și mă las în voia străzilor, prin centrul istoric, privind cu ad­mirație clădirile de epocă, nu mai prejos decât cele din București. Descopăr o casă masivă, cons­truită cel mai probabil pe la sfârșitul secolului XIX, când grânele din Câmpia Dunării, de la Ca­lafat până la Brăila, aveau căutare pe piața eu­ropeană. Latifundiarii olteni au făcut atunci averi impresionante. Dar și negustorii și-au tras partea lor de câștig. Edificiul de pe bulevardul N. Titu­lescu zace în decrepitudine, zugrăvit într-un ocru spălăcit și melancolic, înveselit, un strop, de ver­dele sticlei care protejează scările de la intrarea principală, acolo unde opreau trăsurile, ca să urce stăpânii și musafirii lor. Nu știu ce familie a locuit aici odinioară, fiindcă municipalitatea nu a fixat pe zid nicio placă lămuritoare, dar îmi pot în­chipui o doamnă urcând în trăsură cu odraslele ei și întrebând-o pe servitoare, la perfectul simplu (marca gramaticală a provinciei), ”Marițo, uita­răm ceva?”. Iar stăpânul, rămas acasă, în biroul lui, mai făcea niște socoteli, fiindcă luxul are, dintotdeauna, o aritmetică proprie, care nu trebuie să acumuleze prea multe minusuri.

Destinul lui Titulescu

În apropiere, o reședință impunătoare bene­ficiază – nu de una, ci chiar de două plăcuțe cu informații: una ne spune că locuința a aparținut familiei Băileșteanu, cu siguranță o familie bo­ierească din șesul Olteniei, cealaltă ne asigură că aici s-a născut, în 4 martie 1882, Nicolae Titu­les­cu, marele diplomat român, o somitate în dome­niul relațiilor internaționale în perioada interbe­lică. Tatăl lui Nicolae se trăgea din satul Titulești, din județul Olt, și a fost prefect al județului Dolj și președinte al Curții de Apel din Craiova. Ca fiu al unei personalități a vieții publice craiovene, Nicolae a urmat, firește, cursurile celui mai titrat liceu din oraș, „Carol I”, apoi a studiat Dreptul la Paris. Nu s-a mai întors în orașul natal: după un scurt ocol pe la Iași, s-a stabilit la București, unde a urcat în ierarhia publică, ajungând ministru al Afa­cerilor Ex­ter­ne. Spirit pa­cifist, s-a opus as­censiunii na­zis­mului în Eu­ropa. În timpul dic­taturii car­lis­te, și-a pierdut funcțiile publice și s-a exilat, mai întâi în Franța, apoi în Elveția, continuând să avertizeze public asu­pra pericolului unui război devastator pe con­tinent. A murit în 1941, în Elveția, când statele eu­ropene erau deja prinse în marele conflict pe care îl prorocise. Osemintele lui au fost repatriate în Șcheii Brașovului, după 1990. În amintirea fostului lor concitadin ajuns faimos, craiovenii i-au dat numele său bulevardului care trece prin fața casei unde a văzut lumina zilei.

Aurul Olteniei

Lipscanii Craiovei

Intru pe strada Unirii. De o parte și de alta apar clădiri vechi, dar renovate. Înaintez și, pe mâna stân­gă, descopăr uluit un palat maiestuos, de par­că aș fi la Viena sau la Paris. Pereții sunt albi, iri­zează în soarele de iulie, iar acoperișul e albas­tru marin. La intrare, pe un panou, sunt oferite câ­te­va informații despre clădire. Aflu că a aparținut lui Constantin Mihail și că arhitect a fost celebrul Paul Gauttereau, care a conceput planurile arhi­tec­turale și pentru imobile cunoscute din Bucu­rești: Palatul CEC, Palatul Cotroceni și Biblioteca Centrală Universitară. Proprietarul, Dinu Mihail, a fost fiul unui Nicholachi Mihail, sosit în Bănie din Magarova, o localitate de lângă Bitolia Ma­ce­doniei. Din arendarea pământului fertil al Ol­teniei, a reușit să strângă avere, pe care urmașul său, Dinu, a sporit-o, devenind unul dintre cei mai bo­gați oameni din România. Ca să-i lase pe cra­ioveni cu gura căscată, a construit un palat ca în țările Apusului. Lucrările au fost începute în 1898 și finalizate în 1907. Inaugurarea a fost făcută de Jean Mihail, fiul lui Dinu. A rămas de pomină solicitarea proprietarilor către regele Carol I să le permită să acopere palatul cu monede de aur. Regele s-ar fi declarat de acord, cu condiția ca monedele să fie puse în dungă. N-au avut atâta bănet, așa că au renunțat la această extravaganță. Jean Mihail a murit în 1936, fără să aibă urmași. Uriașa avere a donat-o statului român. În 1940, aici a fost semnat tratatul prin care România a cedat Bulgariei Cadrilaterul. Acum, imobilul este sediul „Muzeului de Artă”.

Minunea blondă

Peste stradă, pe o bucată de zid, văd portretul realizat în grafitti al celebrului fotbalist Ilie Balaci, celebrul jucător al echipei Uni­versitatea Craiova în perioada de glorie a acesteia, când a a­juns în semifinalele Cupei UEFA (sezonul 1982-1983), o pre­mie­ră pentru fotbalul românesc. Jucătorii Craiovei Maxima au fost adevărați eroi populari ai întregii Românii, având fani în toate colțurile țării. După apogeul din pri­măvara anului 1983, Balaci s-a accidentat grav, suferind o ruptură de menisc, iar în 1984, într-un meci din campionatul intern, s-a accidentat din nou și a ratat partici­parea cu echipa națională la turneul final al Cam­pionatului European. Steaua lui a început să apu­nă încet, dar publicul l-a prețuit mereu pentru bucu­riile aduse pe stadioane sau pe ecranele televizoarelor alb-negru, într-o Românie comu­nis­tă tot mai cenușie. Fotbalistul a murit la Cra­iova, în 2018. Fotbalul craiovean a fost multă vreme considerat un exemplu de performanță cinstită într-un sistem care se perfecționase în a truca totul, meciuri de fotbal și întreaga realitate deo­potrivă. Studenții din Bănie jucau fără prop­tele de la centru, bazându-se numai pe munca și pe inspirația lor. Grafitti-ul acesta simplu, realizat pe un perete din centrul Craiovei, echivalează cu un elogiu adus nu numai lui Ilie Balaci, „Minunea blondă”, cum era supranumit, ci întregii echipe Craiova Maxima.

Lipscanii Craiovei

Ajung în piața centrală, în inima Băniei. Designul exterior al mall-ului în care a fost trans­format vechiul centru comercial Mercur contras­tează strident cu arhitectura neoromânească a Pre­fecturii, situată pe partea cealaltă a pieței. Oco­lesc prefectura și intru pe strada Theodor Aman, apoi pe Lipscanii Craiovei, parcă deloc diferiți de Lipscanii Bucureștiului. Aceleași case negustorești, cu un etaj sau două, aceeași stradă îngustă, pe care odinioară curgea șuvoiul de muș­terii, iar acum trec clienții teraselor, ademeniți de vremea însorită, fără să pară descurajați sau îngrijorați de pandemia Covid – 19. Stau cior­chi­ne pe la mese, cu pahare cu suc și halbe cu bere în față, ca în vremurile bune. Se lasă seara peste cetatea Băniei, iar eu nu am apucat să văd decât o părticică din oraș. În jur sunt numeroase alte clădiri, fiecare cu istoria și cu enigmele proprii. Percepția vizuală, directă, din mers, poate fi completată cu informații culese din diferite surse, chiar și dintr-un site accesat imediat pe internet. Desigur, Craiova este un oraș polimorf, ca toate marile orașe: în jurul centrului vechi au fost cons­truite cartiere muncitorești, au mai supra­viețuit pe ici, pe colo și vestigii ale maghernițelor de altădată sau mai spre periferie au răsărit palate cu turnulețe îmbrăcate în tablă și vile înconjurate de grădini. Ba chiar și blocuri rezidențiale, do­va­dă că orașul e viu și continuă să atragă noi locuitori.

Foto: Lucian Udriște

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian