Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Vacanță în ograda mare: În Argeș, pe Valea Vâlsanului

Un fuior de vise

Casa cu coloane

De câteva săptămâni trăiesc înconjurat de o livadă nesfârșită de meri și de o mare uriașă de iarbă verde. În mijlocul ei se află o casă. O casă albă, cu coloanele ră­su­cite, ce pare că stă să-și ia zborul spre cer. O lume binecu­vân­tată de liniște și de har. Gâze și flori ce răsar în constelații de sute și sute de mi­resme și culori. Lo­cul acesta în care mă aflu se găsește în Argeș, într-un sat de pe Valea Vâl­sa­nului. Un sat închis și el în liniștea și umbra unor dealuri pline de păduri bătrâne. Casa albă, cu coloanele ră­sucite, are în fața ei un scut de brazi mari și um­broși. Alături, un fânar uriaș ca un corp de cetate, rămas, și el, mărturie a unor timpuri prospere și demne. Iar în față, în­tre meri, stă o fân­tână veche de piatră, care îmi aprinde visele în­truna și le face fuior. Și peste toată curtea tronează un câine ciobănesc carpatin. Nu­mele lui e în răs­părul staturii lui im­pozante. Îl chea­mă Rostogol. I-a rămas de pe când era pui și, nepu­tând coborî treptele casei, se ros­to­golea. Azi, uriaș și înțelept, Rostogol ve­ghea­ză liniștea locului.

De pe-un deal, o biserică veche de două sute de ani măsoară, cu sunet de clopote, timpul care aici a încetinit. În fiecare vacanță, îmi place să urc la biserică, mai ales în amurg. Lângă ea, este ci­mi­tirul satului. Frumos și straniu. Cu crucile lui drep­te, înșirate pe coasta abruptă de deal, pare că morții sunt înhămați la o nevăzută ga­leră. Dealul bi­sericii este potopit, și el, de iarba verde, care creș­te prin tot satul, la fel ca în livada mea. Un verde atât de intens, încât lucește și în întu­neric, asemenea unui far de iarbă, lumi­nând pașii… Acesta e lo­cul în care îmi fac va­canța, departe de pan­demiile și pan­da­liile Bucureștiului. Vin aici an de an. Locul mă atrage ca un mag­net. Acolo, pe insula verde a livezii, între luncă și dealuri, mă simt ca un Robinson. Singur, încon­jurat de liniște, de pace și de magie. Până când alte și alte minuni îmi bat la fereastră și mă cheamă să le desco­păr, ca pe niște comori.

Căprioarele

Livada aceasta scăldată în lumină, în care îmi petrec vacanța de vară, este așa de întinsă, încât până și căprioarele trag la ea. Prima oară le-am văzut într-o dimi­nea­ță, când aburul începutului de zi încă plu­tea peste iarbă: două căprioare stăteau ne­mișcate și mă priveau. N-am înțeles, la în­ceput, cum de putuseră ciutele alea să apa­ră în­tre meri, că doar livada era înconjurată de un gard. Pe urmă, am înțeles. Făcuseră, cu ca­pul și cu copitele, un tunel prin hățișul de spini, ca să ajungă la bunătățile livezii. Câi­nele cio­bănesc le lăsa în pace. Erau o pereche, un că­prior și o căprioară. Ea – unduioasă ca un arcuș de vioară, el, roib, înalt și puternic. Di­minețile și în amurg, căprioarele veneau la iarba verde și proaspătă din livadă, la lucerna apetisantă de lângă fânar, dar și la merele care dăduseră-n pârg. Mare delicatesă pentru ele. În­cet, încet, tot văzându-mă între coloanele ră­sucite ale casei, cele două animale aproape că ajunseseră să nu se mai teamă de mine. Iar eu de abia așteptam să apară, ca să le pot privi. Le și botezasem: Diana și Apolo. Cu botu­rile lor umede, aplecate prin iarbă, mă fă­ceau să văd viața, dintr-odată, mai clară în înțelesul ei.

Ei, bine, când a venit ziua Schim­bării la Față, din 6 august, am trăit o întâmplare aparte cu ciutele mele. Totul a por­nit de la o credință ve­che de prin satele de pe Valea Vâl­sa­nului. Anu­me, că atunci când vine Schim­barea la Față, cerbii și că­­­prioarele intră în râu și se scaldă, și apa Vâlsanului se ră­ceș­te. Și odată cu râul, se schim­bă vremea și totul începe să mi­roasă a toam­nă. Și mai cred să­tenii de pe Va­lea Vâlsanului în ceva: că de Schimbarea la Față, în­suși Iisus se ivește, câteo­da­tă, plu­tind pes­te dealuri și peste păduri. Îl pot zări doar cei cu suflet curat. Is­pitit de povești, ardeam de nerăb­da­re să văd și eu, cu ochii mei, mis­terioasa scaldă a că­prioarelor, căci de apa­riții mira­cu­loase nu mă sim­țeam învred­ni­cit. Așa că în zorii zilei Schim­bării la Față, în­crezător în eresuri, m-am pus la pândă într-un zăvoi din lun­ca Vâlsanului. În lu­mina subțire din zorii zilei, râul curgea iute, prin­­tre arini, cu stră­luciri de aur curat. Nu după mult timp, au apărut și căprioarele mele, cu pa­sul lor neauzit. Apolo își purta mândru grea­bănul roib, iar în urma lui venea, sfioasă, Diana, cu pași delicați și extatici, de balerină. Apoi, am­be­le animale s-au aruncat brusc într-un vad mai adânc al râului. Și s-au scăldat îndelung, în liniștea necuprinsă a dimineții, care curgea, și ea, pe râu în jos. Apoi căprioarele au ieșit din apă la fel de ne­auzite, și au plecat. Povestea Schimbării la Față se împlinise în fața mea. Iar clipa aceea nu a fost oarecare. Am simțit că vara ajunsese la apo­geu. Un punct fix, de la care începe, apoi, să des­crească. O clipă magică, după care și natura, și vara, și verdele ierbii încep să pălească ușor.

Când motanul se spală cu laba stângă

Motăneii meteorolog

După scalda căprioarelor din ziua Schimbării la Față, am început să înțeleg că pe insula verde din livada de meri, viața are, uneori, o logică neobișnuită, ascunsă în niște fărâme de Universuri ori în tradiții la care doar țăranii bătrâni ai locului par să mai aibă acces. Foarte repede, „colecția” mea de întâmplări stranii s-a îm­bogățit. Am aflat, de pildă, că atunci când motanul se spală cu laba stângă, vremea se strică. Așa se spune, și chiar așa se întâmplă!… Acum câteva zile, de pildă, l-am văzut pe unul dintre motanii care dorm toată ziua în livadă cum s-a spălat cu laba stângă pe cap. După câteva ore, nori groși au în­ceput să se strângă pe cer din nimic. Și a început o sfântă și scurtă ploiță. Care a umplut și livada, și toată lunca Vâl­sanului, cu un covor de apă curată, ca de cleștar. Ca să nu mai zic că dacă se întâmplă ca motanul să se spele cu laba dreaptă, atunci vre­mea e musai să se îndrepte și ea, spun sătenii. Într-o zi, m-am uitat cu uimire la cele două pisici din livada mea, naturalizate aici de curând. Tocmai începuseră să se spele amândouă deodată. Una, cu lăbuța stângă, al­ta, cu cea dreaptă… Ce s-o mai fi alegând de buletinele meteo? O aporie greu de descâlcit.

Noaptea, la râu

Paznicul fântânii

Dar nu doar cu căprioarele și cele două pisici-meteorolog mă dis­­trez și mă minunez în satul ăsta argeșean. Și râul mă cheamă la în­tâlnirea cu el. Îmi place la nebunie să mă scald în Vâlsan. Rostogol mă însoțește și înoată, și el, nu departe de mine. Mă scald și noaptea, uneori, mai ales în nopțile înstelate, de vară, când apa râului e prie­tenoasă, luminoasă și caldă. Seara, la râu, totul pare mai aproape de stele. Ori de câte ori mă bag în apa lui, mi se pare că mă scald în Carul Mare.

De Schimbarea la Față, în lunca sa­tului, tinerii fac focuri de bușteni, care aruncă umbre mari peste arini. Nemișcat, în punctul meu de observație din livada cu meri, privesc flăcările, și o fascinație imparabilă mă cuprinde. Focul buștenilor arde cu o forță nețărmurită în noaptea binecuvântată de vară. Arde și împrăștie prin aer scântei care aprind o bucurie la fel de scăpărătoare și în mine. Simt cum mi se curăță sufletul. În vremea asta, lu­minat de focul buștenilor, râul Vâlsan se preface într-un șuvoi de purpură. Clenii și bibanii sar din apă, la flăcări… Nu de­parte, livada uriașă își arată și ea lucirea verde. Vara se preface în toamnă.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian