TEODOR BACONSCHI (Diplomat cu grad de ambasador, fost Ministru al Afacerilor Externe): „America va rămâne un imperiu al democrației și al libertății”

Donald Trump este, fără îndoială, un fe­nomen. Fie că îți place, fie că îl detești, un lucru e sigur – nu-l poți ignora. De aceea, alegerile din Statele Unite ale Americii par un soi de referendum pro și anti-Trump. Proiecțiile presei arată că Joe Biden a câștigat aceste alegeri (are deja 290 de electori și avea nevoie de doar 270). Există și voci, mai puțin mediatizate, care cred că meciul încă nu s-a terminat și că justiția ar putea întoarce rezultatele, mai ales că Joe Biden conduce în „statele-cheie” (celebrele swing-states) cu doar câteva zeci de mii de voturi, majoritatea venite prin corespondență. Vom vedea până în decembrie dacă alegerile americane ne vor oferi un final ca în filmele de la Hollywood. Până atunci este nimerit să aflăm – ce îi poate aduce României victoria, foarte probabilă, a lui Joe Biden? În ce măsură schimbarea președintelui în America poate încălzi sau răci relațiile noastre cu SUA? L-am rugat să ne răspundă la întrebări pe domnul Teodor Baconschi, specialist în probleme externe.

„Nu prevăd o schimbare radicală de politică externă”

– În mandatul lui Donald Trump, România a avut relații bune cu SUA. Flancul estic al NATO a fost consolidat, avem o prezență notabilă în economie a investițiilor americane, președintele Klaus Iohannis a fost primit la Casa Albă. Este de așteptat ca această relație strânsă să continue și sub noul președinte? Și dacă da, în ce forme?

– Relația dintre România și SUA s-a construit după comunism (chiar dacă un președinte american a vizitat, cândva, și România comunistă). Numai după ’89 putem însă vorbi despre o apropiere reală, bazată pe asumarea unei comunități de valori, pre­cum economia de piață, democrația și statul de drept. Despărțirea treptată de comunism, implozia URSS și dizolvarea Pactului de la Varșovia au fost elemente-cheie care au permis, în final, asumarea unui parteneriat strategic, intrarea țării noastre în NATO (ca precondiție a primirii sale în UE) și adân­cirea relației bilaterale în toate domeniile, de la cooperarea strategică, politico-militară, la mari in­vestiții, precum companiile Ford, Oracle, Micro­soft, IBM și multe altele. În mandatul lui Donald Trump, acest proces istoric, etalat pe trei decenii, a continuat prin modernizarea forțelor noastre ar­ma­­te, acceptul responsabil al României de a aloca Apă­rării 2% din PIB și dezvoltarea infrastructurii militare americane (Kogălniceanu, Cincu, Deve­selu). Presa americană, dar și majoritatea aliaților occidentali l-au felicitat pe Joe Biden ca „preșe­din­te ales” al SUA, dar echipa de avocați a lui Trump (și el însuși) nu recunosc, deocamdată, victoria candi­datului democrat. Ea va fi validată în Colegiul Elec­torilor și apoi în Senat și Congres, urmând ca litigiul apărut să poată fi tranșat la Curtea Supremă (dominată de republicani). Așadar, tot procesul de tran­ziție se va încheia cel târziu pe 21 ianuarie 2021, data constituțională la care noul președinte va depune jurământul. Oricum, de îndată ce noua administrație se va instala, nu prevăd o schimbare ra­dicală de politică externă, ceea ce nu exclude di­verse modificări punctuale. E de prevăzut o rea­bi­litare a multilateralismului, prin revenirea SUA în Acordurile de la Paris privind schimbările clima­tice, reluarea negocierilor cu Iranul (care va alerta Israelul), relansarea discuțiilor pentru un Acord comercial cuprinzător între SUA și UE.

„România nu a făcut greșeala de a opune UE și NATO”

– Uniunea Europeană nu a fost în cele mai bu­ne relații cu Donald Trump. În presa occiden­ta­lă se vorbește chiar de înființarea unei armate pro­prii a UE. În caz că este adevărat, cum ar trebui să se poziționeze România față de această inițiativă? Vom fi nevoiți, la un moment dat, să alegem între NATO și UE?

– Joe Biden e un veteran al politicii americane, inclusiv ca fost vicepreședinte în echipa lui Barack Obama. E cunoscut pentru linia dură față de Mos­cova. Va fi un partener mult mai „prizat” pentru eu­ropeni, începând cu Germania și Franța, iar Marea Britanie rămâne legată de SUA prin tradiționala ei „relație specială”. Cred că Joe Biden va revitaliza NATO printr-un dialog transatlantic mai viguros, scutit totodată de asperitățile din mandatul lui Trump. În ce privește „armata europeană”, ea nu există decât ca proiect. Actualele batalioane mixte sau forțele alocate FRONTEX sunt schematice. Și chiar dacă ar exista – ca semn de maturitate strate­gică – ea n-ar putea funcționa decât ca pilon euro­pean al NATO. Ce-i drept, unele noi state membre (Vișegrad) au rămas vocal și consistent pro-ame­ricane, practicând simultan un discurs eurosceptic. România nu a făcut greșeala de a opune UE și NATO: prima e condiția dezvoltării noastre econo­mice, în democrație funcțională, așa cum Alianța e singura noastră umbrelă de securitate colectivă. Există toate datele pentru ca această linie realistă și echilibrată să rămână în vigoare la București și după proximul rând de alegeri interne. Interesul nostru e să fim stabili și predictibili în interiorul ambelor organizații. Nu ne obligă nimeni – și nici nu avem ponderea necesară – pentru a tranșa în amon­te dilemele strategice legate de relația Occi­den­tului cu China și Rusia, principalii săi com­pe­ti­tori în secolul 21.

„Dacă progresiștii continuă să-i eticheteze pe conservatori drept „fasciști” și conservatorii îi taxează, în continuare, pe progresiști drept „neo-marxiști”, se va ajunge într-o fundătură antidemocratică”

– Statele Unite ale Americii au fost pentru români un far. În anii comunismului, bunicii noștri i-au așteptat pe americani să vină să ne sal­veze de ruși, iar generația noastră a crescut cu cărți, muzică și filme americane. Astăzi, SUA, pa­tria libertății și a fraternității, pare grav scindată, unele voci profețesc chiar iminența unui război civil. De unde a apărut toată această diviziune în­verșunată și cum credeți că ar putea fi aplanată?

– SUA sunt guvernate alternativ de două mari partide, chiar dacă formal există și altele, care nu prea contează. În Războiul rece, aceste forțe – republicanii și democrații – au ajuns ușor la un consens bipartizan anticomunist. Existau doar mici oscilații între izolaționism și angajarea SUA în restul lumii. După prăbușirea comunismului, doc­trina neoliberală părea să fie câștigătoarea globală a jocului în America și chiar a fost, până prin 2000. Asta a dus la accelerarea delocalizării industriilor occidentale în Asia, cu urmarea că – pe acel con­tinent – peste două miliarde de oameni au ieșit din sărăcia lucie în care se aflau. Dar China s-a întărit spectaculos și nu mai acceptă statutul de „atelier de producție” pentru Occident. Are deja zeci de mii de milionari, iar liderii marilor companii tehno­lo­gice au devenit multimiliardari. În schimb, dezin­dus­trializarea SUA și, parțial, a Europei occiden­tale, a produs înghețarea veniturilor reale ale clasei de mijloc. Noile generații dețin o putere de cum­părare mai mică și obțin mai greu autonomie eco­nomică individuală. Pe urma uzinelor mutate în Asia, au rămas milioane de americani șomeri sau nesatisfăcător reciclați, care l-au votat pe Donald Trump, sperând că el va face America din nou măreață („Make America great again”), printr-un protecționism economico-financiar agresiv. De par­tea lor, noile generații – educate și conectate, so­fisticate și hedoniste, dar și deprimate și an­xioa­se – visează o „revoluție” a justiției sociale, adi­că redistribuirea mai echitabilă a resurselor. Pen­tru un tânăr absolvent universitar de azi din America e absurd să nu-și mai permită o locuință proprie înainte de 50 de ani, ca să dau un simplu exemplu… Cred, deci, că aplanarea acestei di­viziuni – trans­for­mată în război cultural și, se tem destui, în con­flict civil – ține de câțiva factori: să fie aduse acasă in­dustrii sau să fie reindustrializate de la zero anu­mite sectoare, să fie spart monopolul giganților teh­nologici (care, chiar bazați ca sediu social în SUA, au doar interese globale). Să se în­curajeze re­distribuirea resurselor, fără să se inhibe com­pe­ti­ția de pe piața liberă (de pildă, prin taxare pro­gre­sivă, până și Warren Buffet cere asta). În fine, să se investească masiv în educație & cerce­tare, pen­tru a menține avansul relativ al blocului occidental în aceste domenii esențiale. Altfel spus, trebuie reinventată și sprijinită clasa de mijloc. Așa cum e cazul să fie redescoperită și virtutea mode­rației. Dacă progresiștii continuă să-i eticheteze pe con­servatori drept „fasciști” și conservatorii îi taxează, în continuare, pe progresiști drept „neo-marxiști” (care pregătesc o revoluție comunistă), se va ajun­ge într-o fundătură antidemocratică.

– La final aș vrea să vă întreb ce se va în­tâmpla, în varianta, improbabilă, în care Donald Trump va avea câștig de cauză în justiție, iar Joe Biden va pierde alegerile?

– Ce să se întâmple? Dincolo de „bulele” de pe re­­țelele sociale, de polarizarea mediatică și de mă­ce­lul demagogic al diverselor focare de propa­gan­dă, SUA au o Constituție și un regim demo­cratic, dar și instituții federale puternice. Așa cum vă spu­neam la începutul conversației noastre, chiar dacă există acum un litigiu, Justiția, Congresul, Se­natul și Colegiul Electorilor vor stabili rezultatul fi­nal al acestor alegeri. Sunt convins că atât învin­gă­torul prezumat – care va deveni președinte pe de­plin – cât și cel care a pierdut alegerile vor ac­cepta acest ver­dict, așa cum au făcut-o toți cei aflați până acum în­­tr-o situație similară. America va rămâne un im­periu al democrației și al libertății, adi­că puterea al că­rei „destin ma­ni­fest” reprezintă garanția de su­pra­vie­­țuire a modului nostru de viață. Lu­mea euro-ame­ricană se confruntă cu prea multe pro­bleme reale și presante, pen­tru a-și per­mite lu­xul de a se bloca în con­ton­dențe re­torice și încleș­tări ideo­logice ra­dicalizate.