Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

VLAD BÎRZANU (Actor): „Mi-e teamă că o să mă transform într-un vampir singuratic și trist”

– Se pregătește să îl interpreteze pe Nicolae Ceaușescu, într-un portret al dictatorului la tinerețe. Despre proiecte artistice, dar și despre pandemia noastră cotidiană, l-am antrenat într-un dialog pe Vlad Bîrzanu –

Deși foarte tânăr, Vlad Bîrzanu este un actor cu experiență. Și-a făcut debutul în­că din primele clase de liceu în spectacole regizate de Victor Ioan Frunză, la Teatrul Municipal din Baia Mare, iar după facultatea făcută la Cluj și după masteratul încheiat la București, a fost angajat la Teatrul Odeon, unde joacă în spectacole semnate de mari regizori, ca Radu Afrim, Vlad Massaci și alții. Dar dacă în teatru joacă, în special, personaje de-a dreptul angelice (Alexei Karamazov, de exem­plu), cinematograful îi dă șansa să treacă la un cu totul alt gen de caracter.

„Părea că vine războiul”

– Vlad, cum ți-ai petrecut pandemia?

– În prima perioadă, cea de lock-down, am fugit acasă, la Baia Mare, m-am refugiat cu ai mei și cu pisicile. Părea că vine războiul. Și așa am simțit și pe drumul lung spre nord, că fug de un pericol. Mă simteam ca în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Deși nu vedeam panică în jur și, pe drum, oamenii își vedeau de viețile lor, căram spai­ma cu mine. Pericolul era invizibil, și încă e. A fost prima dată când am ajuns acasă și nu mi-am îmbrățișat părinții, iar asta pentru mine e ceva de genul SF. Primele săptămâni au fost extrem de bi­zare, stăteam și în casă departe de ai mei, am ieșit de două sau de trei ori, și când m-am dus în centru, era totul pustiu, parcă era 1 ianuarie dimineața. De multe ori aveam senzația aia pe care o ai când ați­pești și visezi puțin, când știi că visezi și tot ce se întâmplă în vis ți se întâmplă ție, dar în același timp mai există un tu care se uită la toată povestea asta. Am alunecat des în starea asta, în prima parte a pandemiei, dar fără să ațipesc. În rest, am gătit mult, îmi place oricum să gă­tesc, dar n-am mai gătit atât de mult în viața mea.

– Ai reușit la un moment dat să te relaxezi, să te împaci cu situația?

– Relaxarea a apărut greu, nici nu știu dacă o pot numi relaxare. Senzația că poți lua virusul de oriunde și de la oricine era permanentă, de fapt este, nu știu de ce tot vorbesc la trecut. După starea de urgență, m-am întors în București și am început să-mi reiau activitățile normale. Dar nu ca înainte. Am încercat să mimez revenirea la normal. E ciudat să-ți vezi prie­tenii, dar să ai grijă să nu fim prea mulți, să nu stăm prea a­proa­pe, să nu dăm mâna, să nu ne îmbrățișăm… Am reușit să fug la mare în vară, dar luând toate măsurile posibile. Din fe­ricire, am găsit un loc pe plajă unde se permitea accesul limitat al persoanelor, dar cei care lucrau acolo purtau mască în permanență, pe plajă, în soare, dezinfectau mereu saltelele șez­lon­gurilor, deci, jos pălăria! Chiar și la terase, me­se­le erau mai puține, chelnerii purtau măști și mă­nuși și dezinfectau mesele după fiecare client. Dar mă tem că eu am găsit excepțiile.

– Cum vezi virusul? Dacă ar fi să îi dai o față, cum ar arăta?

– Pentru mine, coronavirusul seamănă cu rău­fă­că­torul din desenele animate vechi, tipul ăla cu tră­să­turi ascuțite, cu mustăți lungi, negre, încovoiate, care își freacă mereu palmele și plănuiește ceva necu­rat. E foarte parșiv virusul ăsta și știe să profite de naivitatea umană. Ar fi un bun politician.

– Ce îți lipsește cel mai mult?

– Libertatea. Și nu zic asta pentru că simt că cineva îmi îngrădește libertatea, ci conștiința mea pune frâne, ea îmi spune să-mi limitez interacțiunea cu alții. Mi-e dor să ies din casă atunci când îmi vine, să dau o fugă undeva, să aștept să se elibereze un loc la o terasă aglomerată, în loc să spun mereu: „Mai bine nu. Mai bine stau acasă”.

„Pandemia va trece, dar mă tem că noi nu vom fi învățat nimic”

– Crezi că va dura mult până să ne întoarcem la o viață normală?

– Din păcate, cred că da. Spun din păcate, pentru că pandemia va trece, dar mă tem că nu vom fi în­vățat nimic. La începutul pandemiei, mulți spuneau că e un test, că e un moment în care avem timp să ne autoanalizăm și să devenim mai buni, că uma­nitatea va învăța ceva din asta. În schimb, eu văd că am devenit mai răi și mi se pare că toată perioada asta a accentuat trăsăturile mai puțin frumoase ale tuturor. Da, am văzut și multe gesturi de umanitate și de susținere, dar ne grăbim mult mai mult să-i judecăm pe alții decât o făceam înainte, și societatea, care oricum era scindată, acum s-a mai împărțit în alte două tabere: cei care cred și cei care nu cred în Covid. Eu sper doar să treacă cât mai repede, să fim cât mai mulți sănătoși, să ieșim cu bine din asta și pe urmă vedem noi ce facem cu normalitatea.

– Ai reușit să îți umpli timpul constructiv?

– Din fericire, noi, ac­torii, nu ne-am întrerupt complet activitatea, ne-am mutat în online, lu­cru oarecum nou pentru toată lumea, și ne-am adaptat cum am pu­tut. La Odeon s-au des­fășurat mai mul­te proiecte prin care am în­cercat să oferim în con­tinuare ceva publicului. Proiectul meu preferat din această perioadă se adresa elevilor de liceu, cărora le citeam din li­teratura pe care o stu­diau la clasă, iar profe­soarele lor le dădeau apoi teme de discuție. Mi s-a părut o metodă bună pentru elevi de a se apropia de opera unui autor. În ge­neral, se stu­diază la clasă o poezie sau un roman, și puțină lume mai citește și alt­ceva din opera au­toru­lui. Sper că a ajutat proiectul nostru. Din feed­­back-ul primit, pare că așa a fost. Am făcut și un proiect live, la finalul verii, un proiect care mi-a plă­cut mult. „Who am I? – a human robot per­for­mance”, un pro­iect produs de „Arrogant Films” și H3, în parteneriat cu Teatrul Odeon. Am fost 7 per­formeri, 6 oameni și KUKA, un braț robotic indus­trial de o tonă ju­mate, portocaliu și foarte simpatic. Am jucat 7 re­prezentanții în spațiul celor de la H3, care e și ca­sa lui KUKA, și a fost o experiență total nouă, foar­te in­teresantă, atât pentru noi, cât și pentru public. La mijlocul lui octombrie, ar fi trebuit să ne mutăm la Odeon, dar, din păcate, teatrele s-au re­închis.

– Ce a fost bine și ce a fost rău în perioada as­ta?

– Bine a fost că am văzut multe filme, pe care le-am tot amânat de prea mulți ani, filme pe care trebuie să le vezi, pentru că statul acasă a căpătat un alt sens, a devenit un mod de viață. Rău e că sunt zile în care nu ies din casă, multe zile, în care lumina naturală directă pur și simplu nu mă atinge. Și mi-e teamă că o să mă transform în vampir, nu că aș avea ceva cu vampirii, dar cred că devin Nosferatu, un vampir singuratic și trist, nu unul simpatic precum Lestat sau Louis, din „Interviu cu un vampir”.

„Mă scot din sărite ignoranța și meschinăria”

– Ce te supără cel mai tare la ce se întâmplă?

– Că lumea refuză cu încăpățânare să poarte mască și să respecte restul regulilor de protecție. Vezi peste tot cum oamenii, fie zic clar „nu vreau botniță” (aici aș insera emoticonul ăla care-și dă o palmă peste frunte), fie caută o metodă prin care să păcălească regulile și sistemul. Și uite așa am ajuns iar în situația de a ieși din casă cu declarațiiÖ Nu știu ce mă scoate din sărite mai tare: ignoranța aro­gan­tă sau meschinăria asta veșnică, prin care cetă­țeanul încearcă mereu să eludeze regulile.

– Care este primul lucru pe care îl vei face când vom scăpa de virus și se vor ridica toate restricțiile?

– O să-mi sun toți prietenii și o să le zic să ne ve­dem ca să ne îmbrățişăm. Și mi-e dor să călătoresc. Une­ori iau la rând poze din călătoriile făcute în alți ani. M-am uitat și la multe seriale, care nu erau grozave, dar erau filmate în niște locații superbe. Măcar cu mintea să călătoresc…

„E un moment în care problema culturii și a statutului artiștilor ar trebui discutată la nivelul guvernului”

– Cât de gravă este situația actuală pentru actori? Unii sunt angajați, alții, nu. Vă simțiți în pe­ricol?

În rolul lui Alexei Karamazov, în spectacolul ”Delirium”, Teatrul Odeon

– E destul de grav, mai ales financiar și mai ales pentru cei din sectorul independent. Statul dă o in­dem­nizație, dar dacă stai în chirie, jumătate din in­demnizație se duce pe asta și nu știu cum trăiești o lună din ce mai rămâne. E un moment în care pro­blema culturii și a statutului artiștilor ar trebui dis­cutată la nivelul guvernării, deși mă îndoiesc că după alegeri îi va mai păsa cuiva de noi. Pe lângă aspectul financiar, mai e și cel strict profesional: toate proiectele care erau în desfășurare au rămas în sus­pensie. Nu există o strategie culturală din partea Ministerului Culturii sau măcar o inițiativă a minis­terului de a crea o echipă formată din profesioniști, care să găsească soluții coerente pentru a gestiona perioada asta.

– Se mai poate vorbi de proiecte artistice acum? Mai există așa ceva?

– Din fericire, da. Urmează să încep filmările la un proiect și sunt foarte entuziasmat. Nu vreau (și nici nu știu dacă pot) să dau prea mult din casă, dar e un film de lungmetraj, produs de TVR, scris și regizat de Andy Lupu, numit „Dictator Junior”. Și e o bucurie uriașă, mai ales în perioada asta, să lu­crezi pe un scenariu atât de bun. Iar personajul pe ca­re îl joc eu (Nicolae Ceaușescu tânăr – n.r.) e o ma­re provocare, de aici și entuziasmul meu.

Foto: ADI BULBOACĂ, ANA MARIA MOLDOVAN

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian