Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

În vârful muntelui, cu Formula AS: „De ce necazuri ați vrea să vă scape Crăciunul?”

Cornelia Tecșa, 71 de ani

„Să gată satul de munte. Ăsta-i baiul”

(O lumină de femeie. Vocea ei blândă risipește ceața de pe culmi.)

„Tare puțini am mai rămas, rogu-te Doamne! Trei case aici, trei case dincolo și gata-i sa­tul! Și noi încă, aici, în Tecșești, sun­tem din cei norocoși, că-n Marinești, mai e un singur om, în tot satul! În Iliești și-n Popești or mai fi vreo trei… Se gată satul de munte, ăsta-i baiu’ mare! Că și copiii noștri, când s-or făcut mari, tot în jos or luat-o, spre oraș! Acolo-i viața mai puțin aspră, ai un loc de muncă, un salar, ți-e mai ușor să duci copilul la școală, la un doctor… Că aici, drăguții de copilași câți nămeți de zăpadă or răzbit să ajun­gă la școala din comună, hăăăi! Ș-apăi, că după ce înveți carte, ce să faci cu ea pe dealurile noastre? Că, la noi, nu de cărți e nevoie, da’ de brațe zdravene și de sănătate, ca să poți să lucri! Mno, faci școală multă, parcă-i păcat să rămâi la sapă! Și pleci la oraș, dacă ești tânăr… Apăi, dacă ești bătrân și singur, nu mai cobori deloc. Numa’ de urcat îți rămâne, când ți-o veni sorocul! Uite, acolo, vezi dealul cela?! Acolo! Eeh, acolo, sus, îi locul de veci, unde se odihnesc toți care or rămas! Unii o iau în jos, alții în sus, puțini sun­tem cei care mai stăm la mijloc! Eu nu mă plâng, da’ parcă mi-i dor și mie să mai văd cum se înalță o casă cu acoperiș de paie! Apăi, când eram copilă, așa erau casele în toate satele! Hăăi, cum mai ieșeam cu toții la secerat grâu’ de primăvară! Cu mâna, cum altfel, c-așa luai paiul tot de lung! Ș-apăi, după, când ri­dicai ’coperișu, tot satul se strân­gea să ajute! Trei­zeci de oameni lucrau la el, care cu furcile, care cu cleoambele, care la împletit lețuri… Bucuria era mun­ca, Doamne, dă-i iară! Ș-apăi, sara, când se găta, mai era loc și de joc și de voie bună! Care cu cetera, care cu vocea, uite așa se încingea bucuria după muncă! Și cum ju­cam, Maică Sfântă, până ră­săreau stelele! D-apăi acu’, cine să mai joace, dacă nu mai îs oameni? Noi între noi, bătrânii?! Că jocul nu-i făcut pentru noi! Îi pentru flăcăi și fete. Iar pe ăștia ia-i de unde nu-s! Hai, că flăcăi s-or mai găsi doi-trei, că n-or ple­cat chiar toți, da’ cum să joace de unii singuri, fără fete?! Uite, d-asta mi-i dor mie acu’ cel mai tare, să mai văd satul cum se strânge și joacă! Și io, numa’ să stau de o parte, bătrână cum sunt, să mă uit la ei și să mă bucur!”

Valerica Marian, 48 de ani

„Parc-aș vrea să văd că n-am fost uitați de tot”

(A ieșit din grădina casei, mirată să afle că ci­neva a îndrăznit să urce până în cer, în satul Dealul Geoagiului.)

„Mulțumim la Dumnezeu Sfântul! Dacă avem sănătate, putem munci, dacă muncim, n-avem de ce ne plânge! Dar am băgat de seamă ceva: pe la oraș, pe acolo, se vaită oamenii de zici că-n fiecare zi e sfârșitul lumii. Măi, să fie… Nu vreți voi să ve­niți la noi în sat, să vedeți ce înseamnă muncă ade­vărată?! Că la noi banii-s buni doar să aprinzi focul cu ei! Mai dă-i grijii de bani! Du-te cu bani să hră­nești vaca și o să vezi ce o să zică! La noi, în mun­te, cât ești în putere și lucri, îi bine! No, uite cât pă­mânt ne așteaptă să-l grijim! Să mă plâng de asta?! Doamne feri! Noi suntem învățați cu singurătatea. Că așa-i la noi: tot sânguri ne-am învățat a trăi. Și, de o vreme încoace, parcă tot mai sânguri suntem. Fuge lumea de pământ, că la asfalt îi mai ușor. Mie, una, nu de singurătate mi-i ciudă. Am soțul, am copiii, am gospodăria, animale de hrănit, îi bine. Da’ parcă aș vrea să văd că mai știe cineva de noi, că n-am fost uitați de tot. Că mai e și năcazul cu laptele. Uite: vezi văcuțele de peste deal? Îs toate ale noastre! Da’ nu mi-i de folos atâta lapte! Ia, acolo, pentru noi, pentru caș, pentru vițăi și tot ră­mâne să umplu un tău cu el! Păi, noi am ajuns să hrănim porcul cu lapte, de mult ce avem! Ăsta nu mai e porc de rând, e porc regal! Nu-i păcat să ai atâta lapte, de să-ți pri­sosească, și la oraș să beie oa­menii d-ăla fals, de conservă?! Îi păcat! Ar fi fost bună o făbricuță aici, la poale, să ne cumpere laptele de prisos… Da’ ai cu cine? N-ai! D-aia zic că parcă prea am fost uitați de tot.”

Viorel Marian, 51 de ani

„Mama lor de mistreți! M-or bolânzât de cap”

(Viorel este soțul Valericăi. Vor­bește iute, răs­picat, fără să uite să zâmbească la răstimpuri. Nu în fiecare zi apar străini să te întrebe ce necazuri ai…)

„Ăăăăi, tuleoi, mamă, ca să nu zic mai rău! Am nă­caz, cum să n-am! Mama lor de mistreți, că m-or bo­lânzât de cap! Nu-i noapte să nu-ți sape pă­mântu’! Prăpăd fac în jur, ară mai rău ca plugu’ cu boi! Nu știu ce s-o întâmplat de câțiva ani în­coa­ce, da’ s-or înmulțât, de te și sperii! Și n-ai cu cine te în­țelege de ajutor. Pe vremea lu’ bu­nă-meu era simplu: luai pușca din cui și pac!, scăpai de problemă! Da’ acu’ nu mai e voie: trebuie hârtii, trebuie comisie, trebuie mă-sa pe gheață! Mă, oameni, nu vedeți că nu mai a­vem loc de ei?! Praf mi-au făcut car­tofii! Pun eu sârmă d-aia electrică, da’ cât mumii să pui?! Și așa e cu tot satul. Și pe urmă vine comisia de la APIA și zic că nu ți-ai grijit pă­mân­tul… Păi, am eu cum să păzesc pă­șunea de atâta mistrețăraie? Că uite cât pământ e la noi, aici! Mis­trețul nu-i prost: simte jirul de la doi kilo­metri unde-i pus în pământ, d-apăi omu’! C-o dat Dumnezeu și or trimes vânători să mai puște din ei, da’ cât or stat ei de pază două zile, pi­cior de mis­treț n-o apărut! Cum or plecat vânătorii, cum s-or întors mistreții! Nu-i prost mistrețu’! Noi sun­tem proști, că nu-l putem răzbi!”

Ion Avram, 64 de ani

„S-o paradit ceva la natură, că nu mai e cum era înainte!”

(Râsul lui umple cerul. Un om plin de viață, care își varsă bucuria spre tine, chiar și atunci când își spune oful.)

„Năcaz? Ieee, îi! Bag sama că s-o paradit ceva la natură, că nu mai e cum era înainte! Vara, în toiul mun­cii, îi acum o căldură de-ți plesnește capu’! Am și eu o vârstă și tot lucru, de când mi-s mic. Da’ ca în ultimii ani de cald, n-o fost niciodată! Să mă trăsnească Dumnezeu dacă mint! Cuptor îi, nu alta! Și-i greu tare, când trudești la pământ. Te sle­iești de putere, nu mai poți duce ritmul ăla, tre să te hodini mai des, să te tragi la umbră, să golești fân­tâna de sete, ce să mai, bai mare! Și iernile as­tea, mno! Ia, aici, câte o fleoașcă de zăpadă și aia-i tot! Păi, când eram copil erau nămeții cât casa, prin­deai iepurii de urechi cu mâna, de ce zăpadă era! No, unde-i iarna aia? Ce s-o întâmplat cu ea? Că și ea avea rostul ei de la Dumnezeu, chit că ne era greu să răzbim prin ea! Eu așa zic, s-o stricat ceva la natură de simțim și noi aici, în vârf de munte!”.

Sabina Petric, 68 de ani

„De când nu mai ține lumea oi, nici lupi n-am mai văzut în sat”

(Am întâlnit-o pe poteca abruptă, ce urcă din mijlocul comunei Întregalde spre satul Modolești. Abia am putut să țin pasul alături de ea.)

„Care-i baiul meu?! Că doar o mânuță de oi mai am! Și-s singură și nici nu le mai pot avea în grijă, să le duc până sus, în munte! Apăi, cât eram tânără, tare mult mi-o plăcut să fiu băciță! Tot de la tata și de la tata tată-meu m-am deprins cu oile! Păi, când îți place ceva, știi că-ți place, simți pe dinăuntru fur­nicătură, te cheamă inima, și de drag tot umbli! Eu așa simțeam, pe cuvânt! Nu mi-o fost mie că-i grea viața la stână, că-i somnu’ puțin și umblătura multă! Neee! Apăi, că și animalu’ te simte când ți-e drag de el și mai tare te ascultă! Se mirau ciobanii bătrâni cum se țin oile după mine… Cum se țin câinii după om, așa erau oile cu mine! Nici de lupi nu-mi era teamă, nu-mi era teamă de nimic! Lumea zice că oile-s proaste: se uită la turmă și crede că toate-s la fel. Da’ nu-i așa! Una-i mai jucăușă, alta mai deșteaptă, una mai moale, alta mai nebună… Nu tot așa suntem și noi?! Diferiți? Așa-s și ele: fiecare în felul ei! Da’ tră să în­țelegi, să pătrunzi cu mintea până la ele. Și eu le-am înțeles… D-asta mă doare sufletul acum, când văd cum s-or împuținat. Și nu de răi sau leneși nu mai țin oa­meni oi. De greutate! Că oaia nu-i ca vaca, să pască unde o pui! Tră să umbli după ea, s-o duci unde are nevoie, s-o urci în mun­te! Tare sensibiloasă e! Ș-apăi, dacă pe noi nu ne-or întinerit anii, să mai avem putere, și copiii ne-or tot plecat, cine să se mai țină după ele?! E grea meseria de cio­ban, grea tare! Îți trebuie che­mare, nu e pentru oricine! Iar co­piii de azi fug de muncă, ăsta-i ade­vărul! Puține stâne or rămas, și alea-s afaceri mari, nu stâne de familie, cum erau odată. Și dacă nu mai ai la cine da oile-n munte, cum să le mai ții? Și uite așa, de unde nu era om în satele noastre să n-aibă oi, acu’ abia dacă-i mai numeri pe degete. Apăi, că și eu, oile astea pe care le am, le am de drag, de bucurie să le văd, nu de tre­buință. Dacă ar fi doar de tre­buință, cum îs și vă­duvă de 12 ani, nu le-aș mai ține. Ia, o văcuță, do­uă, ca toată lumea. Cu ce mai ai prin ogra­dă, n-ai cum te plânge de foame! Se duc obi­ceiurile, se duc ei, oa­menii. Se duc și animalele. Că de când nu mai ține lumea oi, nici lupi n-am mai văzut la noi în sat.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian