Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Plăcinte cu amintiri

Rețete de când e lumea

Magazinele în care se vând produse de patiserie au împânzit orașele țării. Aparent pierzătoare în lupta lor cu fast-food-urile, micile afaceri de familie încep încet-încet să câștige teren. Când ai mâini pri­cepute să-nvârtă coca, rețete moștenite din gene­rații întregi, și te mai și împinge nevoia din spate, reușita este obligatorie. La fel ca în povestea Ma­riei Puica din Simeria și a plă­cin­telor sale, pline de miresme și amin­tiri.

Făină de la moară, legume de la țărani

Maria Puica are 64 de ani. E din Sâmboieni, un sătuc din ju­dețul Cluj, mijlocia într-o familie cu cinci copii. A venit la Simeria, la școala profe­sională, s-a măritat și a locuit o vreme în Valea Jiului. A lu­crat o viață în comerț și ali­mentație publică. Asta a și îm­bolnăvit-o, are probleme cu inima și cu co­loana. S-a întors în Simeria, și după ce soțul i-a murit, s-a decis să-nceapă o mică afacere pe cont propriu. Adunase deja prea multă oboseală pentru alții. Acum, chiar dacă încă o mai resimte, e altfel, căci muncește pentru ea și știe că se poate opri oricând. “Pensia e mică și m-am gândit să fac ceva la care mă pricep”, spune Maria. Plăcinte-a în­vățat să facă de mică, încă din anii copilăriei, și nici acum n-a schimbat nimic din știința deprinsă atunci. Re­cunoaște că la început nu și-a pus mari speranțe în plăcintărie, dar acum e mulțumită că lucrurile merg bine.

Încăperea e mică și caldă. Miroase a sărbători care nu mai pleacă. Pentru că aici se plămădesc, în fiecare zi, plăcinte împărătești, de pe care ultimii stropi de ulei n-apucă să se scurgă, de repede ce se vând. În cuptor, alte plăcinte, pântecoase și ro­tunde, se coc la foc domol. În castronașe aliniate pe o măsuță, umpluturi îmbietoare așteaptă să fie învelite în coca frământată de cu noapte: brânză, varză, lobodă, ceapă, cartofi… Mâinile Mariei nu stau o clipă. Pune langoșii în ulei și-i întoarce cu o furculiță lungă, apoi verifică tăvile cu plăcinte din cuptor. ” “Să știți că tot ce folosesc la plăcinte e de cea mai bună calitate. Făina o cumpăr de la moară, iar legumele doar de la țărani. Am deja oamenii mei, de la care știu că pot cumpăra fără grijă tot ce îmi trebuieî. Cea mai solicitată um­plutură rămâne însă brânza sărată, presărată cu câteva fire de mărar proaspăt. “În timp, am în­cercat să fac plăcinte cu tot felul de umpluturi, dar am renunțat la cele care nu aveau trecere. Cred că Dumnezeu m-a ajutat să nu dau greș, să le placă oamenilor ceea ce fac. Poate de aceea am și avut succes, că oamenii au văzut că la mine tot ce mănâncă e proaspăt, bun, de calitate. Acesta e “secretul” datorită căruia am supra­viețuit până acum, muncă și cinste. Dacă-aș fi trișat la ingrediente, la gramaj sau la prospețime, dădeam faliment în primul an. În plus, înainte de ora închiderii, dau plăcintele rămase unor oameni săraci, care altfel nu și le-ar putea cum­păra”, afirmă Maria Puica.

Sunt aproape trei ani de când a deschis mica plăcintărie de lângă Piața Agroalimentară din Simeria. La început a fost singură, dar, în foarte scurt timp, pentru că erau clienți tot mai mulți, nu mai reușea să facă plăcintele și să le și vândă. I-a sărit în ajutor fiica ei, și acum lucrează amândouă. “Ziua mea de lucru începe la patru dimineața. Eu pregătesc totul: frământ aluatul, îl pun la dospit, călesc umpluturile, întind plăcintele și le pun la copt. Fiica mea vine înainte să deschidem, la ora șase dimineața, dar ea se ocupă doar de vândut”. Fiica Mariei n-a dorit nici măcar să apară în fotografii, căci, spune, meritul pentru succesul de care se bucură plăcintele îi aparține, în întregime, mamei sale.

Gustul din anii copilăriei

Proaspăt scoase din cuptor

De aproape un an, la nici 50 de metri de plăcintăria Mariei, s-a deschis un magazin cu produse de patiserie, o franciză dintr-acelea care au împânzit țara. Mare, puternic luminat, cu vitrine în care se lăfăie bunătăți… mincinoase. Pe lângă el, plăcintăria Mariei pare Cenușăreasa înainte de-a pleca la bal. O-ntreb pe Maria Puica dacă ve­cinătatea aceasta nu i-a creat neplăceri. “Poate vi se va părea ciudat, dar nu. Vecinii aceștia mi-au adus și mai mulți clienți, pentru că cine a luat de la ei a făcut imediat diferența, și-a dat seama ce e fals și ce este adevărat, simt diferența de gust și de ingrediente. Clienții mei sunt cei care caută un anume gust, de care-și mai aduc aminte din copilărie sau din anii tinereții, cei care vor să mănânce sănătos și care nu cad așa ușor în plasa aluaturilor frământate industrial și ținute la con­ge­lator cine știe cât timp”, afirmă Maria.

Cantitatea de făină pe care Maria o trans­formă în aluat, apoi în plăcinte dolo­fane, diferă de la o zi la alta, în funcție de comenzi. “Nu-i zi ca zi. Într-o zi frământ din patru kilograme de făină, în altă zi din 12. Mi se solicită foarte mult gogoșile, în cantități mari, atunci când oamenilor le moare cineva și au nevoie de ceva să-i ser­vească pe cei care vin la priveghi. Cantități mai mari de plăcinte făceam și pen­tru restaurante, pentru mese orga­nizate, la care clienții vroiau să fie serviți cu ceva tradițional. Acum, de când cu pandemia asta, nu prea mai o fost voie, dar, totuși, am mai avut și astfel de solicitări”.

În mica plăcintărie a Mariei abia dacă încăpeau doi clienți. Asta, înainte de anul groaznic al pan­demiei. Au avut închis cât a fost starea de urgență, apoi s-au întors la muncă și la clienții care abia așteptau să se bucure iar de bunătățile de pe vre­mea bunicii. Acum servirea se face la geam, res­pectându-se restricțiile impuse. Mai ales la pri­mele ore ale dimineții, în drum spre serviciu, mulți simerieni stau liniștiți la coadă, să-și ia, pentru pauza de masă, o plăcintă caldă și bună.

Gustul care unește

Maria Puica și plăcintele dolofane

Înainte ca activitatea să le fie limitată, mulți proprietari de restaurante din zonă au venit să-i propună Mariei Puica angajarea ca bucătar, cu oferte dintre cele mai tentante. I-a refuzat pe toți. Ni­căieri bucuria n-ar fi mai mare ca lângă cup­torul ei. Stă lângă el, zi de zi, inclusiv sâmbăta, cu mult înainte de a se crăpa de zori. “Pentru mine, a ajuns să fie cam mult și ceea ce fac aici. Sâm­bătă la prânz, când închid, sunt terminată. Dar nu mă plâng. Duc cu mine acasă bucuria oa­me­nilor care mușcă din plăcinta fierbinte, chemând în minte cine știe ce amintiri. Tradiția are mare pu­tere asupra noastră, chiar și când e vorba de mân­cat. Ați pomenit Crăciun fără sarmale și câr­nați afumați ? Așa e și cu plăcintele mele. La noi, în Ardeal, ele țineau loc de pîine ! Am crescut cu ele, învelite cu un ștergar, pe cup­tor. Un domn mi-a zis într-o zi că eu unesc oa­menii cu plăcintele mele. Că îi întorc de unde au plecat. M-am or­ganizat mereu în așa fel încât să pot termina la timp orice comandă. Dacă am pro­mis, fac tot ce pot și-mi respect promisiunea, ca să fie clienții mulțumiți. Mulțumirea lor e și a mea, e și bucuria mea”.

Că o plăcintă fierbinte are în rețetă și bucurie pot să depun mărturie și eu. Odată terminat inter­viul, am plecat de la doamna Maria Puica înar­mată cu o plăcintă cu varză. A fost destul să mușc o singură dată din cocătura fierbinte, și pe obrazul meu, care cunoaște mai mult tristețea decât bucu­ria, a înflorit zâmbetul.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian