Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O dimineață cu un mare maestru al pianului DAN GRIGORE: „Viața mea s-a transformat într-o lungă convorbire telefonică”

– Când nu se ascunde de pandemie în grădina lui din Munții Buzăului și nici nu bate împrejurimile Bucureștiului la volan, Dan Grigore bea cafea și visează la ziua când își va putea reîntâlni prietenii. De vorbă, în aburii dimineții, cu un artist al pianului, care s-a retras din fața încercărilor pan­demiei, la umbra cărților –

„Sunt un om cu o mare nevoie de prieteni”

– Bună dimineața, Maestre! Ce faceți, unde sun­teți?

Printre cei mai mari pianiști ai lumii

– Bună dimineața, Dia, și bună dimineața cititorilor voștri, de la mine de acasă, din București. Sunt bine, mulțumesc, stau și mă uit la iarna asta care se așază încet peste noi. Astăzi ninge, e drept, nu din cale-afară.

– Vă binedispune nin­soa­rea?

– M-ar binedispune, dacă ar fi vorba doar de copilul din mine. Dar nu mai sunt la vârsta la care, când ninge, sare inima din piept și o ia la goană pe scări, vârsta la care îmi lipesc nasul de geam și visez cazemate de zăpadă. Mai e și orășeanul, bucureș­teanul din mine, cu vârsta ma­tusalemică de acum, pe ca­re îl năpădesc grijile în le­gătură cu acareturile, pe un­de ninge, ce trebuie acoperit, pe unde trebuie făcută urmă, ce copaci trebuie scuturați să nu se rupă sub greutatea ză­pezii. Și așa mai departe.

– De când nu ne-am văzut, a venit peste noi pan­demia. Cum ați trăit anul ăsta, pe care tocmai l-am încheiat?

– A fost un an care m-a afectat enorm, pe multe planuri. Dincolo de riscu­rile pe care le-a adus pentru sănătate, m-a izolat de lume extraordinar de tare, mi-a răpit bucuria de a mă vedea cu prietenii și m-a enclavizat în strictul apropiat: eu și familia mea. Sunt un om cu o mare nevoie de prieteni. Pe mine, întâlnirile cu ei mă încărcau, îmi făceau foarte mult bine. Acum, nu mai pot să-i văd decât pe zoom sau pe skype.

Paradisul din Munții Buzăului

– Cu ce ați înlocuit întâlnirile astea? Ați găsit vreo rețetă de supraviețuire?

– Vorbesc mult la telefon. Viața mea s-a trans­format într-o lungă convorbire telefonică sau online. (râde) Am devenit un devorator atroce de filme, văd și revăd filme în draci. Pe de altă parte, m-am îndepărtat un pic de citit, exact când mă rea­pucasem de niște cărți ale copilăriei mele: „Contele de Monte-Cristo”, „Aventurile lui Tom Sawyer” și „Aventurile lui Huckleberry Finn”. Mark Twain tradus de Frida Papadache e un deliciu absolut, o bucurie a lecturii. Iar când Bucureștiul începe să ne sufoce și dacă vremea e prietenoasă, fugim pen­tru câteva zile sau săptămâni, la cabana de la țară, în Munții Buzăului, unde e un adevărat paradis.

– Cum arată paradisul aici, pe pământ, Ma­estre ?

– Imaginați-vă un loc cu de toate, cu livadă, cu copaci care țin vara umbră, cu flori care miros îmbătător, am acolo florile copilăriei, stânjenei și tot soiul de trandafiri, cu apă captată din izvor de munte, care nu seacă niciodată. Am ridicat chiar niște troițe, pentru sătenii care se aprovizioneză cu apă din izvorul nostru. În fața casei e foișorul, unde acum, iarna, mă așez, fumez câte o ți­gară cu tutun negru și pri­vesc nucul bătrân acoperit de promoroacă. Îmi plac copacii! Îi simt ca pe niște prieteni, ca pe niște strămoși încă în viață, pe care îi pot îmbrățișa și săruta. Mi-e foarte drag lemnul viu. Stârnește în mine vibra­ții atavice, așa cum stâr­nește un instrument.

– Acum unde sun­teți așezat, Maestre?

– Sunt la etajul casei din București, în cămă­ruța de unde pot vedea de la fereastră brazii din curte și teii din fața ca­sei. În copilărie, aveam în curte un tei plantat la nașterea mea, care s-a îmbolnăvit odată cu mi­ne. Când am început să sufăr de depresie, s-a us­cat. Iar când m-am făcut bine, și-a revenit. În amin­tirea lui, am plantat și noi trei tei tineri în fața casei, pentru fiecare dintre noi. Ei sunt umbrele noastre pe timp de vară.

– Ce mai face băiatul dvs.? Mai e plecat la doc­torat în SUA?

– A terminat o etapă, și-a luat diploma de Doc­tor în Biologia Cancerului și acum e în vacanță. Pan­demia ne-a reîntregit familia, iar acum ne re­aco­modăm. Suntem parcă puțin prea aproape față de cum ne-am obișnuit și mai ies și scântei între noi. (râde)

„Nu aplauzele îmi lipsesc, ci schimbul de energie cu publicul”

Cu Cella Delavrancea, la concertul centenar

– Mai cântați la pian, Maestre? Sau vremurile astea au compromis și pofta de muzică?

– Nu cânt deocamdată, fiindcă am avut recent și o operație, după care m-am refăcut cu greu. Nu era neapărat ceva foarte grav, pe de altă parte, dacă nu o făceam, lucrurile riscau să se complice. Acum, sunt încă în refacere, dar o să mă reapuc de studiu. Nu cânt și pentru că nu-mi prea plac invitațiile care mi se fac, fără public, doar cu transmisie online.

– E greu să ții un concert fără public?

– E groaznic! Îmi spun colegii mei de la Filar­monică. E foarte neplăcut să cânți pentru o sală goa­lă. Celibidache făcea până și repetițiile cu pu­blic. Nu doar pentru că avea nevoie să simtă vibra­ția publicului, ci și pentru că avea în el vâna asta educațională, voia să arate oamenilor cum ajungi să faci să sune orchestra la cel mai înalt nivel. Iar publicul gusta asta din plin. La Munchen, sala era arhiplină și la repetiții. Și pe mine mă stimulează. O singură persoană dacă e în sală și deja mă simt altfel. Nu aplauzele îmi lipsesc, ci schimbul ăla de energie cu publicul, fără de care rămâi ca un copil izolat de jucăriile cu care nu se mai poate juca.

– Mă gândeam că poate ați compensat cu concerte la pianul de acasă.

– Am făcut la un moment dat un ciclu de haiku-uri muzicale, pe care le-am înregistrat și postat pe facebook. Dar după o vreme, stereotipul ăsta m-a plictisit.

„Visez la o agapă cu prietenii, cu vin bun, palavre și multe râsete”

– Cum arată diminețile dvs., Maestre?

– După ce ne cafelim și ne luăm micul dejun (care e din ce în ce mai mic, fiindcă mă ține Marga, soția mea, la dietă), plecăm în mici excursii de unii singuri, prin București și împrejurimi. Am fost în plimbare la Domeniul Știrbey, am fost la Potlogi, la Comana, la Mânăstirea Căldărușani. Uneori, când e soare, ne aventurăm până mai departe, de pil­dă, la Drumul Șirnei, unde stăm „la Gheor­ghi­ță”, la un popas și ne uităm cum se desenează pe cer creasta Pietrei Craiului. Ieșiri care se sfârșesc spre seară, când ne întoarcem de unde-am plecat. Nu există ceva care să înlocuiască în totalitate bucu­ria de a fi în lume, cu prietenii, dar excursiile astea ne fac bine.

– Până la urmă, pandemia a mai adus și lu­cruri bune?

– Ce mi-a adus mie e conștientizarea și mai abitir a valorii pe care o au prietenii în viața mea. A fost, cred, suferința celor mai mulți oameni anul trecut: neputința asta de a-ți manifesta bucuria față de cei pe care îi iubești, apreciezi, pe care îi vrei aproape. Abia aștept să treacă pandemia, să mai apuc din vremurile normale, pe care nu știam să le prețuim îndeajuns. Visez la o agapă cu prietenii, cu vin bun, palavre și multe râsete. Cu îmbrățișări strânse, fără distanțare.

– Și cu muzică! Maestre, ce coloană sonoră ați alege pentru dimineața asta de iarnă?

– Un intermezzo de Brahms în Si Bemol, poate chiar intermezzo-ul pe care l-am cântat la cente­narul Cellei Delavrancea. Era tonalitatea ei prefe­rată. Cella era născută iarna, zăpada asta mă duce cu gândul la ea. Iar intermezzo-ul acela redă perfect austeritatea acestei dimineți, în care avem obrajii roșii de frig, dar bucuria în inimi.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian