Cum-necum, după negocieri accelerate, mai mult de nerăbdarea ocupării posturilor, decât de acorduri ferme la nivel de principii, zona de centru-dreapta a ajuns la putere. S-a lăsat cu frustrări și cu cedări discutabile. Echilibrul, și așa precar, al arcului guvernamental, a fost încă dintru început minat de luptele din interiorul principalelor formațiuni, astfel că nici PNL, nici USR-PLUS nu au scos rezultatele scontate, învinse de un PSD ce părea istorie și aproape prinse din urmă de un partid înființat de un an, AUR. În arhitectura noii puteri, fiecare lider a încercat să se „acopere” cu o poziție care să-i permită să nu-și piardă, în primul rând, influența în propriul partid. „Harta” rezultată a coaliției seamănă, astfel, cu o hidră: fiecare cap încearcă să își lungească gâtul și să iasă în față cât de mult, în vreme ce, din spate, se găsesc destui care să tragă în jos orice creștet mai răsărit.
Ludovic Orban a pierdut fotoliul de premier și a obținut, cu un preț considerat prea mare în partid, scaunul înalt de la Camera Deputaților. Vizând același scaun, Dan Barna a trebuit să-și inventeze un post de vicepremier, la egalitate cu Kelemen Hunor. Aflat la Bruxelles, unde conduce un important grup europarlamentar, Dacian Cioloș e nevoit să joace de pe margine, dar și-a trimis la Sănătate – domeniu-cheie în pandemie – singurul coleg cu vizibilitate din fostul PLUS, pe Vlad Voiculescu. Aflați și ei pe funcții la care se renunță cu greu, nume grele precum Rareș Bogdan, Emil Boc sau Ilie Bolojan au influența lor.
În tot acest context complex, având în față un an care nu se anunță prea ușor, României îi lipsește un lider puternic, care să impună respect și partenerilor, și opoziției, și publicului larg. Uzat după lupta dură dusă din postura de președinte-jucător, împotriva PSD, dar și de criza sanitară, președintele Klaus Iohannis pare să fi făcut un pas în spate în ultima vreme, așteptând, poate, o „carte” bună, care să îl ajute să reintre în joc. Și atunci, cine să fie acel lider de care avem nevoie? S-a făcut multă tevatură când numele generalului în rezervă Nicolae Ciucă a fost propus pentru funcția de premier. „Cum să ne conducă un fost militar abia retras din armată, doar nu suntem un stat sud-american militarizat?!”. De acolo, am ajuns ca toată comunicarea procesului de vaccinare, subiectul zilei, să fie lăsată în seama unui tânăr medic militar, Valeriu Gheorghiță, care ar trebui să fie cel mult executant în acest complicat proces. În ce-l privește pe Vlad Voiculescu, după ce a tras cu dinții de postul de ministru al Sănătății, a dispărut complet din peisaj. În fine, premierul Cîțu, care joacă el însuși o carte mare în acest moment, e prins în calculele noului buget și ratează momente importante pentru a se impune ca adevăratul lider al noii guvernări. România are nevoie ca de aer de un lider serios și implicat, care să își asume riscurile guvernării și care să vină cu rezultate concrete în intervalele promise. Dacă guvernarea de centru-dreapta nu va reuși să impună acel lider (urmează prezidențiale, iar Iohannis nu mai poate candida) coaliția de azi riscă să ne arunce în brațele unui „lider providențial”, inventat peste noapte, în laborator. După mai bine de 30 de ani de luptă cu rămășițele comunismului, parcă România europeană ar merita, totuși, mai mult.