În căutarea unui lider

Cum-necum, după negocieri accelerate, mai mult de nerăbdarea ocupării posturilor, decât de acorduri ferme la nivel de principii, zona de centru-dreapta a ajuns la putere. S-a lăsat cu frustrări și cu cedări dis­cu­tabile. Echilibrul, și așa precar, al arcului guvernamental, a fost încă dintru început minat de luptele din interiorul principalelor formațiuni, astfel că nici PNL, nici USR-PLUS nu au scos rezultatele scontate, învinse de un PSD ce părea istorie și aproape prinse din urmă de un partid înființat de un an, AUR. În arhi­tec­tura noii puteri, fiecare lider a încercat să se „acopere” cu o poziție care să-i permită să nu-și piardă, în primul rând, influența în pro­priul partid. „Harta” rezultată a coaliției sea­mă­nă, astfel, cu o hidră: fiecare cap încearcă să își lungească gâtul și să iasă în față cât de mult, în vreme ce, din spate, se găsesc destui care să tragă în jos orice creștet mai răsărit.

Ludovic Orban a pierdut fotoliul de pre­mier și a obținut, cu un preț considerat prea ma­re în partid, scaunul înalt de la Camera Depu­taților. Vizând același scaun, Dan Barna a trebuit să-și inventeze un post de vice­pre­mier, la egalitate cu Kelemen Hunor. Aflat la Bruxelles, unde conduce un important grup europarlamentar, Dacian Cioloș e nevoit să joace de pe margine, dar și-a trimis la Să­nă­tate – domeniu-cheie în pandemie – singurul coleg cu vizibilitate din fostul PLUS, pe Vlad Voiculescu. Aflați și ei pe funcții la care se renunță cu greu, nume grele precum Rareș Bog­dan, Emil Boc sau Ilie Bolojan au influ­ența lor.

În tot acest context complex, având în fa­ță un an care nu se anunță prea ușor, Ro­mâ­niei îi lipsește un lider puternic, care să im­pu­nă respect și partenerilor, și opoziției, și publicului larg. Uzat după lupta dură dusă din postura de președinte-jucător, împotriva PSD, dar și de criza sanitară, președintele Klaus Iohannis pare să fi făcut un pas în spa­te în ultima vreme, așteptând, poate, o „car­te” bună, care să îl ajute să reintre în joc. Și atunci, cine să fie acel lider de care avem ne­voie? S-a făcut multă tevatură când numele generalului în rezervă Nicolae Ciucă a fost propus pentru funcția de premier. „Cum să ne conducă un fost militar abia retras din ar­mată, doar nu suntem un stat sud-american militarizat?!”. De acolo, am ajuns ca toată comunicarea procesului de vaccinare, su­biec­tul zilei, să fie lăsată în seama unui tânăr medic militar, Valeriu Gheorghiță, care ar trebui să fie cel mult executant în acest com­plicat proces. În ce-l privește pe Vlad Voicu­lescu, după ce a tras cu dinții de postul de ministru al Sănătății, a dispărut complet din peisaj. În fine, premierul Cîțu, care joacă el în­suși o carte mare în acest moment, e prins în calculele noului buget și ratează momente im­portante pentru a se impune ca adevăratul lider al noii guvernări. România are nevoie ca de aer de un lider serios și implicat, care să își asume riscurile guvernării și care să vină cu rezultate concrete în intervalele pro­mi­se. Da­că guvernarea de centru-dreapta nu va re­uși să impună acel lider (urmează pre­zi­den­ția­le, iar Iohannis nu mai poate can­dida) coa­liția de azi riscă să ne arunce în bra­țele unui „lider providențial”, inventat peste noapte, în la­borator. După mai bine de 30 de ani de lup­tă cu rămășițele comunis­mu­lui, parcă Româ­nia europeană ar merita, totuși, mai mult.