Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Primul pustnic din istoria creștinătății – Sfântul Pavel Tebeul

Sfântul Pavel Tebeul

S-a născut în jurul anului 230 și a crescut în Tebaida de Jos, în sudul Egiptului. Încă din pruncie, casă i-a fost deșertul. I-a simțit arșița, vântul încărcat de praf, a stat nopțile întins pe nisipul încă fierbinte, sub bolta nesfârșită a cerului. Ziua, prin pustiu treceau caravane încărcate cu mirodenii, cu aur și multe alte bogății, strânse cu trudă de oameni, din binecuvântarea Nilului, lângă ale cărui ape își duraseră curțile și părinții lui, oameni bogați și binecuvântați de Dumnezeu. Creștinismul se răspândea cu repeziciune în neamul egiptean. Așa a crescut și Pavel în fața nemărginirii credinței și a deșertului, două necu­prinsuri care se potriveau unul în celă­lalt.

Prigoana

Marea lavră a Sfântului Pavel Tebeul, ridicată pe locul peșterii sale

Niciodată nu fuseseră iubiți în Egipt. Frații lor de același neam nu puteau pricepe de ce se lepădau de cinstirea pe care, din moși strămoși, egiptenii le-o aduseseră marilor zei Isis, Osiris sau Maat. Nu doar că în felul acesta își ne­cinsteau înaintașii, dar aduceau asupra țării mânia lumii de dincolo. Înconjurat de dragostea părinților săi, Pavel sim­țise de mic disprețul celorlalți. Știa că a fi creștin e o cale strâmtă și îngustă. Dar nu avea de unde să știe că, la doar douăzeci de ani, Pronia îl va încerca. Părinții i-au murit pe când era adoles­cent, lăsându-l moștenitor, împreună cu sora sa, al unei mari averi. Durerea despărțirii îl apropiase și mai mult de rugăciune și îl însingurase, într-un fel, de lume. Ar fi vrut să se scufunde în credință, doar că vremurile aveau să se schimbe neașteptat. În anul 249, pe tronul Romei s-a urcat Decius. Cult, bogat, militar priceput, proclamat ca împărat chiar de legiunile sale, Decius era roman din moși-strămoși, urmaș al unei familii de patricieni, așa că și-a dorit ca imperiul să revină la vechile datini. Drept urmare, a hotărât ca toți supușii, de oriunde ar fi fost ei, din Cetatea Eternă și până în cele mai îndepărtate colțuri ale marelui imperiu, să vină și să jertfească zeilor, așa cum o făcuseră toți străbunii săi. Cei care se împo­triveau aveau să fie siliți prin cazne să se schim­be, iar dacă se încăpățânau, urmau să fie dați pe mâna gâdelui. Când edictul a venit de la Roma, egiptenii păgâni au jubilat. Credința lor stră­veche avea să strălucească din nou. Venise clipa să se răfuiască până la moarte cu creștinii. Pavel îl iubea pe Hristos din toată inima, dar iubea și traiul pe care îl avea, în pace, rugăciune și post, și nu ar fi schimbat pentru nimic această rân­duială. Pus în fața caznelor, nu știa dacă ar fi găsit în el puterea să le îndure. Se temea, așadar, nu atât pentru viața sa, cât pentru slăbiciunea sa. Auzise, din bătrâni, de creștinii apostați, care, de frică, în fața sau în mijlocul torturilor, se lepă­daseră de Iisus. Nu ar fi vrut nici în ruptul capu­lui să ajungă asemenea lor. Așa că, atunci când a primit vestea prigoanei, și-a pregătit din timp câteva lucrușoare și puține merinde, și a plecat. A lăsat ușa casei deschisă. În spatele lui nu mai era drum de întors.

Pustiul

Sf. Pavel și Sf. Antonie primesc pâinea de la un corb

Înainta, încet, prin deșert. Ațipea ziua, în plină arșiță, pitit pe după stâncile fierbinți, și mergea doar în zori și la apus, când vipia se domolea, iar vântul începea să adie, purtând cu el miresmele de piatră arsă și ierburi uscate. Nu a întâlnit nicio față de om. Caravanele care mergeau spre Sinai urmau țărmul Mediteranei. Nădăjduia să găsească adăpost în munții care se ridicau la orizont. Doar el și Hristos, așa ca în anii copilăriei, când își petrecea nopțile în deșert. Pavel a luat la rând culmile roșii de piatră, căutând o peșteră în care să se aciue­ze. Într-o dimineață, a văzut un bolo­van prăvălit peste o gură neagră. L-a răs­turnat și dedesubt a descoperit un sălaș în care se zărea o geană de lumină. Lui Pavel îi era greu să își creadă ochilor – borta se desfăcea într-un tunel care dădea spre o sală descoperită. Sus, pe cerul albastru, se vedeau frunzele unui palmier. Dintr-o par­te a stâncii țâșnea un izvor care se pierdea apoi printre pietre. Pacea din inimă îi spu­nea că ajunsese la adevărata lui casă.

Singur

Peștera Sfântului Pavel Tebeul

Încet, ca o pânză de păianjen destră­mată, viața lui trecută, de om bogat, se topea. Nu-i ducea defel dorul. În găvanele de piatră ale muntelui își putea începe marea călătorie spre adâncul inimii. Acolo, înlăuntru, învățase să își aducă rugăciunile și să caute fața Domnului. Nu-i păsa că avea drept așternut o mână de ierburi usca­te, că foamea, care îl rosese cumplit la în­ceput, se astâmpăra doar cu câteva curma­le căzute din pom, și nici că în locul vinu­lui dulce își ostoia setea doar din apa izvorului peșterii. Dacă nu ar fi însemnat cu grijă pe un perete curgerea fiecărei săptămâni, le-ar fi pierdut iute șirul, pentru că fiecare zi era aidoma cu cealaltă. Își făcuse o rânduială simplă, în care nopțile era adâncit în rugăciuni, iar zilele și le petrecea lucrând împletituri din frunze de palmier, dereticându-și peștera și ațipind, uneori, mai puțin de un ceas. Dar nu se risipea prea mult în muncă, pentru ca mintea să nu caute prea mult spre pământ. Încet, liber ca păsările cerului, s-a desprins cu totul de pământ. Ochiul său lăuntric era acum în stare să contem­ple nu numai lumina dumnezeiască, ci să și scruteze împrejurimile, să afle de soarta oame­nilor, îmbrățișându-i în rugăciuni.

În căutarea sfântului

Fresce din peșteră

Am plecat în Egipt, spre peștera sfântului Pavel, în miez de vară, de la Mânăstirea Sfân­tului Antonie cel Mare. Odinioară erau trei zile de mers pe jos, astăzi, drumul de asfalt taie pus­tiul în două și te poartă iute până la poala muntelui în care marele sihastru a trăit vreme de aproape nouă­zeci de ani. Pe drum am spus în gând rugăciuni. Eram nerăbdător și plin de o așteptare duioasă. Tot­deauna i-am iubit pe si­haștri. Mi s-au părut mereu ca niște sfinți pământeni, veniți să ardă în trup de dorul lui Dumnezeu, să tră­iască pe pământ de par­că ar fi în ceruri. Iar Sfân­tul Pavel Tebeul e primul pustnic din toată lunga, minunata și frământata is­torie a creștinilor. În jurul peșterii sale e o pace ca la facerea lumii. Te-afunzi în ea, o simți la fel cum simți arșița uscată a deșertului. Soarele arde cumplit pe cer, o bucată de metal topit și strălucitor. Înaintez prin lumina care mă orbește. Pe locul peșterii a fost ridica­tă, din vremuri străvechi, o bisericuță, iar în jurul ei, câteva chilii. Intru în lăcaș pe o ușă strâmtă. Totul e simplu, smerit, numai lemn, piatră și frescă bă­trână. De pe pereți mă ur­măresc ochii imenși ai sfinților din icoanele cop­te. Cobor câteva trepte, peștera e în adânc. Izvorul din care sfântul a băut toa­tă viața încă mai curge. Îmi torn pe creștet apa binecuvântată de rugăciunile sale. O bucurie sfântă îmi inundă inima. Mă simt, oricât de straniu ar părea, acasă, deși sunt într-o peșteră, în pământ, în adâncul deșertului egip­tean, la mii de kilometri de țara mea. Sunt acasă, pentru că în inima mea e liniște. Sunt acasă la Dumnezeu. Rugăciu­nile nu pier niciodată. Iar aici, în peștera Sfân­tului Pavel Tebeul, ele sunt peste tot. Pășesc cu frică, strecurându-mă printre ele.

Antonie

Sf. Pavel Tebeul, primul sihastru creștin

Dacă nu ar fi fost Antonie cel Mare, pă­rintele tuturor călugă­rilor creștini, Sfântul Pa­vel ar fi murit liniștit în peștera lui, fără ca noi să fi aflat vreodată de viața sa. Dar Pronia l-a purtat pe Antonie, în ultimii ani de viață, în muntele din deșertul dintre Nil și Marea cea Roșie, la doar câteva zile de mers pe jos de peș­tera în care trăia Pavel cel sihăs­trit. Antonie do­rea să își sfârșească anii de nevoință în singură­tate adâncă și rugăciune. Și pentru că își simțea sfârșitul aproape, și-a sporit nevoințele, până când i s-a înfiripat în minte un gând: oare să mai existe un monah în acest pustiu, unul care să trăiască mai singur ca mine? Din ispita aceasta l-a scos Hristos. Cinci ani. Atât s-a rugat Antonie să-i descopere Domnul dacă mai există un alt călugăr sihastru ca el. Și în nevoințele lui s-a strecurat Mântuitorul și i-a spus: „Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai desăvârşit decât tine, care a trăit aici înainte de venirea ta. Îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Scoală-te degrabă și mergi la dânsul, mai înainte de a se duce el către Dom­nul.” Antonie era trecut de 90 de ani. În fața lui, deșertul se întindea ca o mare de nesfârșite cărări. Unde să îl afle pe pustnic? Și-a luat toiagul de finic și a ple­cat. Două zile și două nopți a mers prin pustiu, până când s-a rătăcit. Sleit de oboseală și sete, s-a oprit și s-a rugat neîncetat. Rugăciune de sfânt. Când s-a luminat de ziuă, un leu i-a ieșit în cale, apoi, de parcă ar fi vrut să îi arate ceva, a luat-o la goană pe un povârniș al muntelui. Marele Antonie s-a gân­dit că e un semn de Sus. L-a urmat. Leul s-a oprit în fața unei stânci. Ajunsese, simțea asta în adâncul inimii.

Sf. Antonie (st.) și Sf. Pavel Tebeul

De dimineața și până la prânz a stat Sfântul Antonie în rugă­ciune în fața stâncii. Știa că ajun­sese la țintă. Trebuia să îl vadă pe Pavel Tebeul, care nu mai văzuse chip de om de aproape nouăzeci de ani. Într-un târziu, ușa peșterii s-a deschis. Un chip brăzdat de ani, un trup subțire, mai mult duh decât carne, l-a îmbrățișat pe Antonie. Au stat așa, uniți de dra­gostea lui Hristos, a celor care se cunosc fără a se fi întâlnit niciodată. Apoi Pavel și-a poftit oaspetele în peșteră, l-a rugat să se așeze și a început să-și depene viața. Anii copilăriei, moartea părinților, prigoana și fuga în pustiu. Soarele a apus, peste deșert s-a lăsat o noapte adâncă, și bătrânii pustnici s-au oprit din vorbit când prima geană a zorilor a luminat peș­tera. „De mult mi-a arătat Dumnezeu mie, frate Antonie, că trăiești prin părţile acestea… Aș fi vrut ca împreună să slujim Mântuitorului nostru, dar vremea ador­mirii mele a venit, o vreme pe care totdeauna am aşteptat-o, pentru că vreau să fiu cu Hristos. De aceea te-a trimis Domnul la mine – ca să îngropi smeritul meu trup şi să-l dai pământului.” Cuvintele lui Pavel i-au căzut lui Antonie ca un plumb în inimă. Tocmai îl întâlnise pe cel mai curat om de pe pământ, iar acesta îi spunea că trebuie să se despartă pentru totdeauna. „Ia-mă cu tine la cer, părinte!”, a zis. Pavel l-a privit cu blândețe și i-a răspuns : „Tu trebuie să mai rămâi pe pământ, ca să îi povățuiești pe cei­lalți monahi. Mergi în peștera ta și adu mantia călugărească pe care ți-a dăruit-o episcopul Atha­nasie. Cu ea să îmi învelești trupul când îl vei pogorî în mor­mânt.” Antonie a ascultat. I-a săru­tat mâinile și a plecat înapoi la peștera sa, cale de trei zile de mers. Când s-a întors, pe drum, a avut o vedenie: sufletul lui Pavel urca la cer, plin de lumină, înconjurat de îngeri. Ajuns la peșteră, așa l-a și aflat: în genunchi, cu mâinile ridicate la cer. A crezut că încă se roagă și a îngenuncheat lângă el. Dar Pavel murise. Împietrise în moarte, așa cum trăise întreaga viață, asemenea unui sfânt. Doi lei din pustiu, pe care Pavel îi iubise ca pe niște frați, au venit și i-au lins mâinile, apoi au săpat o groapă mare, în podeaua peșterii. Acolo a fost așezat cel mai mare pustnic din istoria crești­nătății. Avea 113 ani, din care 87 petrecuți în pustiu. Noaptea urmă­toare, Anto­nie și-a petre­cut-o numai în rugăciune. Când a ple­cat, a luat man­tia din frun­ze de palmier împletită de Sfântul Pavel. Ucenicii spuneau că atât de mult o prețuia, încât se îmbrăca cu ea de două ori în an – la Paște și la Ru­salii.

(Fotografiile autorului)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian