Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

RALUCA IGNAT (Psiholog clinician şi psihoterapeut): „Partea bună a pandemiei este că învățăm să ne reinventăm”

Reproduceri după Sorin Ilfoveanu

Fiecare dintre noi a trecut în acest an prin emoţii diverse, emoţii care pentru unii s-au dovedit a fi intense şi copleşitoare. Pandemia ne-a împărţit vieţile în înainte şi după, iar aceasta este dovada clară că vorbim despre o traumă ale cărei efecte le vom resimţi pro­ba­bil mult timp de acum înainte. Da­că în cel mai optimist scenariu se va renunţa la un moment dat la măşti şi distan­ţare, reticenţa oame­nilor de a se apropia de ceilalţi se va păstra. Relaţiile sociale s-au răcit. Frica i-a făcut pe mulţi să facă pași înapoi şi să intre într-o stare de alertă. Despre cum putem depăși criza psihologică a coronavirusului am vorbit cu un psiholog care se confruntă în direct cu ea.

„Rata despărțirilor a crescut”

– Doamnă Raluca Ignat, a trecut un an de când ne zbatem să ieșim din criza provocată de coro­navirus, și urmările nu țin numai de sănătate, ci și de starea noastră de spirit. Cum percepeţi, din cabinetul dvs., efectele la nivel psihic pe care le resimt oamenii?

Raluca Ignat

– Efectele psihologice şi-au făcut simţită apariţia în funcţie de capacitatea de adaptare a fiecăruia. Am observat o creştere constantă a numărului de per­soane care se confruntă cu anxietate generalizată, tulburări de panică, depresie, tulburări alimentare, insomnie, mergând până la simptome de stres post-traumatic – persoane care îmi spun că au coşmaruri repetate, în care se văd infectate cu covid, în secţii de terapie intensivă, prezintă dificultăţi de concen­trare, evită în mod frecvent să iasă din casă, se raportează la perioada pandemiei ca la o traumă care le-a împărţit viaţa în două părţi: înainte şi după. Din păcate, aceste tulburări au apărut şi la copii şi ado­lescenţi.

– A afectat pandemia și zona sentimentală?

– Cuplurile şi familiile au fost afectate, de asemenea, în această perioadă. Timpul îndelungat pe­trecut sub acelaşi acoperiş, de multe ori într-un spaţiu restrâns, care nu permite ca fiecare persoană sa aibă intimitatea necesară, a dus la probleme de comunicare, furie și agresivitate. Rata despărţirilor a crescut în ultimul an, așa cum ne arată statisticile, nu doar în România, ci în întreaga lume. Apoi, foar­te multe persoane au probleme în a-şi menţine gre­utatea corporală în limite sănătoase din cauza mân­catului compulsiv şi a lipsei de mişcare. Petre­cerea timpului preponderent în casă, în faţa televi­zo­rului, lipsa obiectivelor şi a unui plan pentru fie­care zi duc la scăderea stimei de sine şi pot merge până la apariţia unor simptome sugestive pentru depre­sie, necesitând evaluare şi intervenţie spe­cializată. Vă mai pot spune că am întâlnit persoane care au început să somatizeze în această perioadă. Uitân­du-se la ştiri în mod frecvent, auzind detalii despre cum şi în ce fel se manifestă boala, au în­ceput „să simtă” că au și ei acele simptome. Aceşti oameni au ajuns la mine în urma unor controale medicale repetate, neînţelegând ce li se întamplă, convinşi fiind iniţial că au o boală gravă.

– Aveți și pacienți care au trecut prin infecția cu Covid? Care e starea lor sufletească?

– Mulţi dintre clienţii mei au avut diverse forme de Covid. S-au simţit neajutoraţi şi s-au temut pentru vieţile lor. În acele perioade de carantină am ţinut permanent legătura prin telefon. Pe lângă lupta cu boala fizică, mi-au povestit că cea mai dură luptă pe care au dus-o a fost cu mintea lor. Unii mi-au spus că la auzul veştii că sunt pozitivi, primul gând a fost dacă vor scăpa cu viaţă. Am subliniat de multe ori şi vreau să o fac şi acum: în lupta cu virusul, nu ne ajută deloc modul catastrofic de a prezenta situaţia, ci, mai degrabă o abordare canalizată pe soluţii eficiente, pe prevenţie, pe tratament, pe numărul de vindecări. Mintea noastră are nevoie să vadă soluţiile în perspectivă, ca să iasă din impas, să existe o finalitate fericită. Trebuie să subliniez aici şi să vă felicit pentru felul în care revista dvs. a abordat subiectul pandemiei, cu totul şi cu totul diferit de celelalte medii de comunicare. Cu opti­mism, cu umanitate, centrat nu pe ameninţări, ci pe ce anume putem învăţa din această experienţă grea, pe soluţii încurajatoare. Felicitări!

„Copiii mor dacă nu sunt ținuți în brațe”

– Există presiuni psihologice specifice pande­miei?

– Se pot decanta două presiuni asupra psihi­cului uman, apărute în situaţia pandemiei: lipsa contac­tului uman şi restrângerea spaţiului per­sonal. Relaţia umană directă reprezintă prima for­mă de contact a omului cu lumea. Avem nevoie de acest tip de contact cu cei dragi, bazat pe afec­ţiune, îmbră­ţişări, mângâieri, pentru a funcționa la nivel optim. Copiii mor sau nu se dezvoltă armonios dacă nu sunt ţinuţi în braţe, dacă nu comunică afectiv cu altă fiinţă umană, aşa cum o demonstrează „experi­men­tele” nedorite din unele orfelinate. Dar ce se întâmplă și cu noi, oamenii maturi de peste tot, dacă ne lipseşte în mod constant, o perioadă înde­lungată, afecţiunea şi comuni­carea directă? Cred că răs­pun­sul îl ştim toţi.

Timpul a trecut greu în perioada pandemiei, mai ales pentru cei care locuiesc singuri, pentru per­soanele vârstnice, deoarece omul este o fiinţă so­cială şi are nevoie să trăiască în societate, încon­jurat de alţi oameni, pentru a se simţi util şi valoros. Privarea de compania altor oameni, mai ales în ca­zul persoanelor vulnerabile din punct de vedere al sănătăţii, nedeplasabile, a venit la pachet cu tris­teţe, pesimism și lipsă de sens.

„Violența domestică explodează”

– Contactul personal nu e întotdeauna idilic, mai ales în condiții de pandemie…

– Nevoia de contact personal ţine, trebuie subliniat, mai ales de calitatea acestuia. Nu întâm­plător, în acest an de pandemie, violenţa domestică a crescut acolo unde mai multe persoane au îm­părţit un spaţiu restrâns pentru o perioadă lungă de timp. Avem nevoie atât de contact direct, cât şi de spaţiu pentru propriile nevoi, libertate, hobby-uri. Ca să ne menţinem sănătoşi, este important să stabilim limite clare între serviciu şi viaţa perso­nală, ceea ce a fost mai greu de realizat când uneori toată familia, părinţi şi copii, a trebuit să-şi ducă activităţile de acasă, de pe laptop. În aceste situaţii, sunt recomandate trasarea limitelor, definirea ro­lurilor în familie şi a activităţilor pe ca­re fiecare mem­bru le are de în­de­plinit, îm­părţirea echi­ta­bilă a sar­ci­nilor, men­ţi­ne­rea u­nui spaţiu personal pen­tru fiecare, timp de calitate petrecut atât cu ceilalţi, cât şi în intimitate, atât cât este posibil, men­ţi­nerea unor hobby-uri, petrecerea tim­pu­lui liber în natură.

„Contactul uman nu poate fi înlocuit de tehnologie”

– Pandemia a favorizat tehnologia, telefoanele și internetul, care ne-au ajutat să păstrăm le­gătura cu cei dragi, să muncim şi să învăţăm de la distanţă. Există și un efect negativ al acestui demers?

– Tehnologia este utilă, în sensul în care ne ajută şi ne uşurează munca, dar poate fi nocivă, dacă o folosim în exces. Contactul uman direct nu poate fi înlocuit de tehnologie, aceasta este o iluzie, omul a avut din toate timpurile şi are nevoie de atingere, să-l simtă pe cel de lângă el, să-i simtă emoţiile, căldura.

– V-ați confruntat direct cu efectele virtua­lizării excesive?

– Am avut de rezolvat situaţii în care, abia întorşi la şcoală după o lungă perioadă de ore în faţa calcu­latorului, copiii nu ştiau cum să mai relaţio­neze unii cu alţii, deveniseră timizi şi inhibaţi, se temeau unul de altul. S-au maturizat mult prea devreme pentru vârsta lor, ca urmare a faptului că au trăit prea mult în preajma adulţilor şi departe de jocurile copilăriei. Să vă dau un exemplu. Un copil de la clasa pregăti­toare, mergând la şcoală cu mască şi respectând măsurile de prevenţie în şcoală, mi-a povestit, cu o voce prin care răzbăteau emoţiile, întâmplarea următoare: „Astăzi, eu şi colega mea am mers în pauză pe hol, să vorbim. Ea mi-a povestit că i-a murit bunica de cancer. Ca să o încurajez, am luat-o de mână. I-am zis că şi bunicul meu are cancer, dar trăieşte. Ea a zis „Slavă Domnului!’’. Atunci ne-a chemat doamna şi ne-am dus ţinându-ne de mână în clasă. Ea ne-a spus imediat că nu avem voie să ne atingem. Dacă are unul din noi Covid… „. Am simţit în acea voce un copil maturizat prea devreme, speriat de boală, de virus, conştient că în lume există mulți oameni care suferă…

„Lăsaţi televizorul, nu câștigați nimic dacă aflaţi numărul zilnic de îmbolnăviri”

– Există căi de ieșire din panica psihologică?

– Acum, când lumea întreagă şi cercetători din toate ţările caută soluţii, când avem vaccinuri şi întrezărim capătul luminos al drumului, trebuie să fim optimiști. Eu, ca psiholog, i-am sfătuit pe clienții mei să lucreze cu mintea lor, cu gândurile pe care le au, pentru că acestea le influenţează emoţiile şi comportamentul. Să reducă statul la televizor, deoarece nu au niciun beneficiu aflând numărul zilnic de îmbolnăviri, nici să se supună tonului alarmist și inflamat pentru a capta audienţă, ci să se concentreze pe a fi aici şi acum, să se bucure de viaţă, aşa cum este ea în pandemie, să practice tehnici de respiraţie, de relaxare, meditaţie, să ducă o viaţă cât mai echilibrată. Să iasă mult în aer liber şi să caute liniştea şi dialogurile plăcute. Să evite controversele.

– Ca să încheiem în notă optimistă: ar putea avea şi consecinţe benefice această criză pentru psihicul nostru?

– Schimbarea face parte din viaţă, însă reticenţa cu care o întâmpinăm de multe ori, dificultatea de a gestiona consecinţele unei schimbări majore ne ţin captivi în zona de rezervă. Această criză a anu­lat, însă, rezerva, a forţat schimbarea în interiorul şi în exteriorul multor oameni. Dacă ar fi să privim partea bună din ceea ce se întamplă, atunci aş putea spune că aceasta este o perioadă în care învăţăm să ne reinventăm, să ne adaptăm lumii şi vieţii, aşa cum este ea în acest moment. Cu cât acceptăm mai uşor situaţia şi căutăm soluţii, cu atât mai repede vom reuşi să o depăşim.

Aici este munca noastră, a psihologilor, îm­preună cu clienţii noştri, „travaliul durerii psiho­lo­gice”, sedinţă cu şedinţă, ca omul să îşi recapete bucu­­ria de a trăi şi să vadă sensul vieţii, cu sau fără pan­demie. Căci viaţa merge mai departe, ea nu se opreşte în loc. Şi acum avem nevoie să ne conti­nuăm drumul, atât la nivel de individ, cât şi de so­cietate, în­vă­ţând şi adaptându-ne la schimbare.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian