Extemporal pascal – Lucruri mai puțin știute despre Paște

De unde vine numele de Paște?

Primii au vorbit despre Paști („Pesah”) evreii, pentru care această sărbătoare comemorează eli­berarea lor din robia egipteană, urmată de cei 40 de ani de peregrinări prin deșert, eveni­mente descrise în detaliu în Vechiul Testa­ment. Termenul ebraic de Paști a fost apoi preluat în vocabularul creștin, pentru că patimile, moartea și Învierea Domnului au coincis cu Paștele evreilor din anul 33. Dar nu toți creș­tinii au dat acestei sărbători un nume care să facă trimitere la „Pesah”.

Misterul numelor germane și englezești ale Paștilor

Germanii și englezii numesc sărbătorile pascale „Ostern” și, respectiv, „Easter”, fără vreo legătură etimologică cu „Pesah”. Dar de ce au ales aceste nume și la ce fac ele trimitere? Adevărul a fost greu de stabilit cu exactitate. Când vorbesc pe această temă, mai toți istoricii încep prin a face referire la Beda Ve­nerabilul, un călugăr benedictin care a trăit în Anglia, între anii 672 și 735. Venerat ca sfânt și considerat unul dintre cei mai învățați oameni din Europa acelei epoci, el a scris într-una dintre lu­crările sale că lui aprilie i se spunea odinioară „Eosturmonath”, după numele zeiței Eostre, căreia îi erau dedicate, în aprilie, niște sărbători. Odată cu venirea creștinismului, acestea ar fi fost înlocuite cu sărbătorile pascale. Unii cercetători au respins ipoteza, considerând că zeița Eostra nu a fost altceva decât o simplă invenție a lui Beda Venerabilul. Dar alții l-au crezut pe călugăr și chiar i-au dus mai departe unele dintre explicații. Printre ei s-a numărat însuși scriitorul german Jacob Grimm. Departe de a se ocupa doar de cărțile cu povești care l-au făcut cunoscut în întreaga lume, el a fost și un mare lingvist. Într-un studiu publicat în 1835, a emis ipoteza potrivit căreia Eostre trebuie să fi fost versiunea locală a unei zeițe de o mai largă răspân­dire, căreia germanii îi spuneau Ostara și care a dat și numele ger­man al sărbătorilor pascale, și anume „Ostern”. Drept argument, el a amintit între altele că, la fel cum anglo-saxonii denumeau luna aprilie „Eos­tur­monath”, adică „luna Eostrei”, ger­manii îi spuneau „Ostermonat”, „luna Os­tarei”. Jacob Grimm mai spune că, proba­bil, credința în această zeiță nu­mită Ostara era atât de adânc înră­dă­cinată printre germanici, încât reprezen­tanții Bisericii au decis să-i tolereze numele și să-l aplice celei mai im­por­tante sărbători creștine a primăverii. Grimm a speculat până și cu privire la natura acestei divinități păgâne. El credea că Osta­ra era zeița zorilor încărcați de strălucire, un spectacol al naturii menit să ne aducă bucurie și binecuvântare în inimi. Fiind o divinitate a lumi­nii trandafirii a dimineții, care triumfă asupra întunericului nopții, sim­bolistica sărbătorii de­dicate Ostarei ar fi fost, așadar, compati­bilă cu cea a Paștelui creștin.

În ciuda argumentelor prezentate de Grimm, chestiunea a fost tranșată abia după ce lingviștii au reconstituit numele pro­to-indo-eu­ropean al zei­ței zorilor (h2éwsôs), din care, cu ajutorul unor inscripții descoperite în 1958, s-a putut dovedi că descind atât numele de Ostara, cât și cel de Eostre. Zeița zorilor a fost, de altfel, adorată și de greci, sub numele de Eos, ori de romani, care îi spuneau Aurora, iar Estul, unul dintre cele patru puncte cardinale, este un alt ter­men înrudit din punct de vedere etimologic cu același cuvânt pro­to-indo-european, care o desemna pe zeița zorilor.

Oamenii decorează ouă de 60.000 de ani

Practica decorării cojilor de ou este fenomenal de veche. Cerce­tătorii de la Universitățile din Cam­­bridge și Toronto au desco­perit, de pildă, în Africa, frag­mentul unui ou de struț decorat, vechi de nu mai puțin de 60.000 de ani. Cojile acestor ouă, pe cât de mari, pe atât de rezis­tente, nu erau folosite inițial la vreun ritual religios, ci doar în scop practic, ele fiind numai bune pentru trans­portarea apei. În Egiptul Predinastic (înainte de 3.200 î.H.) și în culturile timpurii ale Mesopotamiei și Cretei, ouăle au început însă să fie asociate atât cu regalitatea, cât și cu ideea de moarte și renaștere. Asta explică de ce numeroase ouă de struț bogat decorate s-au găsit în mormintele sumerienilor și egiptenilor, datând de acum 5.000 de ani. Ouăle au căpătat o relevanță deosebită și la evrei, care le servesc, de Pesah, fierte pe un platou, alături de alte spe­cia­lități. Ouăle albe servite de ei simbolizează viața și renașterea. Se crede că obiceiul ouălor de Paște a fost preluat de la evrei, de primii creștini, cu tot cu simbolistica lui. Dar, spre deosebire de evrei, creștinii au început să și vopsească ouăle. Potrivit uneia dintre legendele creștine, Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat lângă cruce un coș cu ouă, acestea înroșindu-se de la sângele care picura din rănile lui Iisus.

Vânătoarea de ouă: un joc pe placul celor mici

La unii creștini, precum protestanții, se obișnuiește ca ouăle să fie nu numai colo­rate, ci și ascunse prin casă ori grădină, unde sunt apoi căutate cu râvnă de cei mici. În mod tradițional, fiecare dintre copii își adună ouăle găsite, într-un coș. Când vânătoarea s-a sfârșit, micuții pot fi premiați pentru diverse succese repurtate în ca­drul jocului: ba pentru cel mai mare număr de ouă descoperite, ba pentru cel mai mare sau, dim­potrivă, cel mai mic dintre ouăle găsite, ori pentru recuperarea celui mai mare număr de ouă de o anumită culoare. Unii părinți pitesc prin grădină ouă umplute cu confetti, iar la finalul vânătorii, copiii încep să le arunce unii în alții, ca pe bulgării de zăpadă, provocând în jurul lor un adevărat viscol de hârtie colorată.

Dar de unde a apărut obiceiul ascun­derii ouălor? Unii îl pun tot pe seama unor tradiții precreștine, afirmând că, în ve­chime, germanii își dăruiau reciproc ouă, pentru a o onora astfel pe Ostara, în cali­tatea ei de zeiță asociată primăverii. Bisericii nu i-ar fi fost pe plac acest obi­cei, dar cum oamenii erau învățați să-l practice, au continuat totuși să o facă. Pe ascuns. Adică dosind ouăle prin te miri ce cotloane ale casei și grădinii, în speranța că vor fi găsite și consumate ulterior. Dovezi că lucrurile au decurs într-adevăr așa nu există, însă, cel puțin deocamdată.

Ouăle și primăvara

Mulți susțin că obiceiul de a mânca primăvara ouă fierte s-a născut și din motive pur practice. În primul rând, primăvara ouăle există din belșug, iar fierberea lor repre­zintă o modalitate bună de păstrare – mai ales pentru o perioadă în care frigiderele încă nu existau. În al doilea rând, postul creștin era mult mai dificil de ținut odinioară, când nu existau supermarket-uri pline cu produse spe­ciale, care imită astăzi la perfecție până și gus­tul de brânză sau carne. Cu atât mai mult sim­țeau oamenii nevoia să mănânce la finalul postu­lui produse cât mai bogate în proteine, precum ouăle, considerate până în zilele noastre un ali­ment perfect, întrucât conține mai toate substan­țele necesare organismului.

„Câte bordeie, atâtea obiceie!”

Nu toată lumea ciocnește ouăle de Paște, așa cum o facem noi. În Bulgaria, de pildă, după Liturghia de Înviere, creștinii sparg câte un ou roşu de zidurile bisericii, iar acest prim ou spart trebuie să fie şi primul mâncat. În nordul Angliei, se organizează o adevărată competiție a ciocni­tului de ouă, câștigător fiind considerat ultimul care și-a păstrat oul intact. La creolii din Loui­siana, unde se desfășoară un joc asemănător, cine câștigă concursul mănâncă, după fiecare rundă, ouăle celor care au pierdut.

Un alt joc cu ouă de Paște este concursul de rostogolire a acestora, în josul unei pante, un obicei cu care se distrau copiii din Anglia și Germania, și care făcea trimitere la piatra ce s-a prăvălit de la gura mormântului unde a fost îngropat Iisus. La francezi, ouăle rostogolite erau crude și marcate, pentru a identifica pro­prietarul, cel care rezista fiind declarat „oul vic­toriei”. Tradiția a ajuns treptat și în Statele Unite ale Americii, unde ea se desfă­șoară anual, inclusiv pe gazonul din fața Casei Albe – ouăle folosite fiind fierte.

Un alt joc tradițional de Paște, care a apărut în Germania și a fost preluat apoi și de britanici, este așa-numitul dans al ouălor. Ouăle sunt așezate pe pământ sau pe podea, obiectivul jucătorilor fiind acela de a dansa agili printre ele, fără să le lovească.

O poveste care a prins: iepurașul de Paște

Cei care se întreabă ce legătură există între Paște și iepurașul pufos care ascunde ouă co­lorate prin grădină, spre deliciul copiilor nerăb­dători să le dibuiască printre tufe și flori, trebuie să știe că această ciudată problemă le-a dat până și cercetătorilor bătăi de cap, dintre cele mai mari. Și, până nu cu mult timp în urmă, ei păreau să aibă variante de răspuns extrase din mitologie. Cum ar fi legenda po­trivit căreia zeița Ostara a găsit într-o zi o pasăre cu aripile înghețate și, pentru a-i putea salva viața, a transformat-o într-un iepure. Pe cât de frumoasă, pe atât de înduioșătoare, această poveste nu pare să aibă, totuși, la bază prea mult adevăr. O demonstrație în acest sens a fost făcută de folcloristul Stephen Winick. Dorind să dezlege misterul problemei, el a căutat sursa primară a tuturor acestor povești, găsind-o într-o scriere din 1874 a filologului german Adolf Holtzmann. „Iepurașul de Paște este inexplicabil pentru mine, dar probabil că iepurele era animalul sacru al Ostarei”, afirmă acesta. Ideea a fost rapid preluată și dezvoltată de diferiți autori, dintre care unii nu erau niște oarecare, ci făceau parte din mediul academic. Și iată cum se face că povestea iepu­rașului Ostarei, izvorâtă doar din câteva ipoteze lansate de un filolog, a ajuns să fie pre­zentată drept fapt incon­tes­tabil, atestat de mituri atât de vechi, încât se pierd în negura istoriei.

Există însă și alte posi­bile explicații pentru naște­rea iepurașului de Paște. Una dintre ele este legată de motivul des întâlnit al celor trei iepuri, simbol utilizat, uneori, ca decor arhitectural al unor clădiri cu destinație religioasă. Cei trei iepuri se urmăresc unul pe altul, alergând în cerc. Sem­nificația sa exactă nu este cunoscută, dar e posibil să fi fost asociată cu ferti­litatea și ciclul lunar. A­tunci când a fost folosit pentru decorarea biseri­ci­lor creștine, motivul a slujit probabil drept sim­bol al Sfintei Treimi. El a fost, de altfel, reprezen­tat și pe unele ouă de Paște tim­purii, deci asocierea între acestea și iepure pare să fi fost destul de veche. De altfel, iepurele a fost con­siderat încă din vechime un simbol al primăverii și, dacă e să ne luăm după Sfântul Ambrozie (secolul al IV-lea), chiar și al renaș­terii.

Copiii din Finlanda se costumează în vrăjitoare și descântă pe la porți

Într-un top al celor mai interesante tradiții de Paște din întreaga lume, pe un loc frun­taș se află, cu siguranță, Finlanda. Aici oamenii sărbătoresc, pe lângă Învierea lui Iisus, și sosirea primăverii, atât de mult așteptată, după friguroasele și mohorâtele luni ale iernii. În cinstea acestui eveniment, copiii se costu­mează în vrăjitoare și ies pe străzi cu fețele pictate, purtând în mâini crengi de salcie împodobite cu pene colorate. Mergând din poartă în poartă, ei ros­tesc un soi de descântec, prin care le urează oamenilor un an plin de să­nătate: „Virvon, varvon, tuoreeks terveeks, tulevaks vuodeks; vitsa sulle, palkka mulle”. La final, copiii primesc de la gazde mici recompense – câteva ouă de Paște, ciocolată sau niște bă­nuți.

Austriecii aprind de Paște ruguri cât casa

Obiceiul de a aprinde focuri de Paște a cunos­cut de-a lungul istoriei o largă răspândire, dar în unele regiuni din Austria și Germania nu numai că s-a păstrat până în zilele noastre, ci a și căpătat proporții de-a dreptul impresionante. Deja cu mult timp înainte de noaptea de Înviere, sătenii de pe lângă Salzburg cutreieră versanții Munților Alpi, în căutarea unor bușteni cât mai buni. În­trea­ga comunitate se implică pentru a construi apoi din ei, cu multă răbdare și efort, un rug uriaș, uneori cât casele sau chiar mai mare, undeva în natură, unde focul să nu riște să pricinuiască vreo pagubă. Unele ruguri sunt spiralate, iar altele pot imita chiar și forma complicată a unei inimi. În vârf se pune de regulă o cruce. În noaptea de În­viere, membrii comunității merg la biserică să asculte slujba, și după încheierea acesteia, se reu­nesc în jurul rugului, fără a mai trece pe acasă. Apoi se încinge o petrecere de zile mari, la care participă întreaga comunitate, bând și mâncând pe săturate și dănțuind cu veselie în lumina caldă și vioaie a flăcărilor.