Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Mistere străvechi ale frumuseții – Oglindă, oglinjoară…

– De când pământul și lumea, oamenii au visat tot­dea­una să fie frumoși și seducători. Arheologia își bazează în mare măsură descoperirile pe podoabe. Părul oxi­genat, unghiile vopsite și tocurile înalte, coboară în urmă cu mii de ani. Timpul trece, dar năravurile rămân –

Foto: Shutterstock – 3

Printre popoarele antice cele mai preo­cu­pate de aspectul părului s-au numărat egip­­tenii. Din motive de ordin practic, mulți dintre ei, femei și bărbați, se rădeau pe cap, dar ape­lau apoi la peruci extrem de bine realizate. Majo­ritatea lor preferau, însă, coafurile elegante, buclân­du-și părul ori împletindu-și în el mărgele, amulete sau podoabe din aur. Utilizau un întreg arsenal constând din piepteni, agrafe și bigudiuri. Și pentru ca frizura să fie cu a­de­­­vă­rat impe­ca­bi­lă, a­plicau pe păr și un gel lu­cios pe ba­ză de gră­simi. În plus, a­veau și rețete contra îm­bă­trânirii. Părul cărunt era ca­muflat cu sân­ge de animal sau cu henna, o plantă care îi dă­dea o ten­tă roșcată. Iar pier­derea păru­lui era com­­bătută cu di­verse re­me­dii, ca de pil­dă com­­presele de salată tocată sau unguentele reali­zate din grăsime de leu, crocodil, hipopotam, capră sau chiar de pisică.

Bărbații egipteni își purtau de obicei părul scurt, lăsându-și urechile la vedere. Femeile aveau coa­furi mai elaborate, care au variat de la o epocă la alta. Cele din Vechiul Regat, de exemplu, preferau tunsorile scurte, de tip „bob”, în vreme ce femeile din Noul Regat (1550–1070 î.H.) își purtau părul lung sau foloseau o perucă. Părul era împodobit cu diverse accesorii. Podoaba preferată pentru cap a fost, mult timp, o floare stilizată de lotus. I-au ur­mat coroane și diademe, realizate din mărgele con­fecționate din aur, turcoaz, granat și malachit, pre­cum cea descoperită pe o mumie datând din 3.200 î.H. Oamenii de condiție mai modestă se mul­țumeau cu ornamente mai simple și ieftine, sau cu împletituri pe care le foloseau pentru a-și ține părul prins la spate.

Preistorie cu peruci

Cele mai vechi peruci egiptene datează din jurul anului 3.000 î.H. Ele erau confecționate din fibre vegetale de in, dar și din lână de oaie, păr de ani­male sau păr u­man, și e­rau atât de bine rea­li­zate, încât multe dintre ele au rezistat pâ­nă în zilele noastre, fiind ex­puse prin diverse mu­zee și uni­ver­sități.

Dar nu doar egip­tenii se dădeau în vânt du­pă peruci, ci și lo­cui­torii Me­sopo­ta­mi­ei, Cre­tei, Per­siei și Gre­ciei. Mai târ­ziu, pe­ru­cile și-au fă­cut apariția și în Im­periul Roman, cele blonde fiind sem­ne de recu­noaștere pentru femeile de moravuri u­șoare. Perucile erau purtate mai ales la festivaluri, ban­chete și serbări populare, fiind etalate cu multă morgă în special de reprezentanții elitelor, care po­se­dau întregi colecții de peruci, dintre cele mai sofisti­cate.

Dar perucile din Antichitate nu semănau deloc cu cele din zilele noastre, care încearcă să imite firul de păr natural. Perucile egiptenilor semănau mai degrabă cu niște coifuri, fiind „fortificate” cu ajutorul cerii de albine. Une­le aveau nuanțe aprinse de ver­de, albastru sau roșu, și erau împodobite cu multe pietre și metale pre­țioase, devenind astfel ex­trem de grele.

Vopsitul părului, la greci, romani și celți

Atât femeile, cât și bărbații s-au apucat să-și vop­­sească părul încă de acum trei milenii. Vop­selele folosite erau naturale și simple, cu rețete care pu­teau include scorțișoară, praz, lipitori, ouă carbo­nizate, henna, praf de aur. Alteori, amestecurile pentru vop­seluri cu­prindeau și ingre­diente de-a dreptul pericu­loase, precum acidul sulfuric sau plumbul.

Vechii greci și romanii s-au stră­duit din greu să ob­țină o vopsea care să le colo­reze părul în negru. Pen­tru a-și menține aspectul tine­resc, mulți dintre romanii mai vârst­nici, al căror păr deve­nise că­runt, fo­loseau în acest sens vop­sele fă­cute din praz și coji ar­se de nuci. Unii dintre ei, ca­re încercau să prevină în­că­run­țirea, foloseau noaptea o pastă care le slujea drept mască de păr și care era făcută din râme și plante.

Grecilor le plăceau și nuanțele aurii sau roșcat-aurii ale părului, care le aminteau de frumoasa Afrodita, veșnic tânăra zeiță a iubirii. Cum este con­­semnat, prostituatele din Grecia și din Roma an­tică își vopseau părul blond.

Din câte se pare, practica vopsirii părului nu le era străină nici celților. Istoricul grec Diodor din Sicilia a descris în detaliu felul în care aceștia își vopseau părul blond. „Aspectul lor e terifiant… Ei sunt de statură foarte înaltă, cu mușchii încor­dân­du-li-se sub pielea albă, fără pată. Părul lor este blond, dar nu în mod natural: ei îl decolorează, până în ziua de azi, în mod artificial, spălându-l în var și pieptănându-l înapoi de pe frunte. Arată ca niște demoni din lemn, având părul des și neîn­grijit, precum coama unui cal. Unii dintre ei sunt bărbieriți complet, dar alții – în special cei de rang înalt, își rad obrajii, dar își lasă și o mustață care le acoperă întreaga gură”.

Pastă de dinți cu urină

Vechii romani acordau o mare atenție igienei dentare. Dinții neîngrijiți erau prilej de dispreț, motiv pentru care persoanele din înalta societate se străduiau din greu să-și mențină dantura la cele mai înalte standarde. Ei obișnuiau, la fel ca noi, să se spele zilnic pe dinți și să folosească și un soi de apă de gură. Unele dintre ingredientele folosite pentru fabri­ca­rea pastei de dinți erau de-a dreptul dez­gus­tătoare. Dar și mai dez­gustă­toare erau amestecurile folo­site în sco­pul al­bi­rii dinților și care cuprin­deau, între altele, urină veche. Potri­vit isto­ri­cului britanic Greg Jenner, Messa­lina, soția îm­pă­ra­tu­lui Claudiu, a dus lucrurile încă și mai de­parte, făcând „gargară cu urină uma­nă nediluată, de prefe­rință dintr-aceea extrem de puter­nică, expediată din Por­tugalia, unde se credea că urina conține un plus de amoniac”.

Vopsitul unghiilor: Nefertiti și Cleopatra

Originea tratamentelor destinate în­frumusețării unghiilor nu se cunoaște cu exactitate, istoricii bănuind că ele au apărut relativ simultan, în mai multe părți ale lumii. În Egipt, se pare că încă de prin anul 5.000 î.H., femeile, deopotrivă cu băr­bații, începuseră să-și vopsească unghiile cu henna, pen­tru a-și etala puterea de seducție, dar și rangul. Cine se număra printre oamenii de rând nu putea purta decât nuanțe pastel, cât mai neutre, în vreme ce elitelor le era per­mis să folosească culori mai pu­ternice și mai în­chise. Splendida regină Nefertiti își vopsea unghiile de la mâini și de la picioare cu un roșu rubiniu, în vreme ce faimoasa Cleopatra (69-30 î.H.) prefera să-și poarte unghiile lungi, vopsite cu henna de un roșu ruginiu, de culoarea teracotei.

Lacul de unghii – putere și bogăție

De prin anul 3.000 î.H., în China au devenit un simbol al puterii și bogăției unghiile date cu lac colorat, produs dintr-un amestec de ceară de albine, coloranți vegetali, albuș de ou și gumă arabică. Odată cu dinastiile, se schimbau și modele. Dacă prin anul 600 î.H., în timpul dinastiei Zhou, repre­zen­tanții curții imperiale preferau, de exemplu, culorile auriu și argintiu, ulterior s-au reorientat către roșu și negru, culori care simbolizau puterea și curajul. Reprezentanții dinastiei Ming (1368-1644) își purtau unghiile cât mai lungi, ca simbol al înțelepciunii. Unghiile puteau crește, însă, așa de mult, încât cei care le purtau deveneau incapabili să facă și cele mai simple lucruri fără ajutorul ser­vitorilor, de teamă să nu și le rupă. Pentru a evita ase­menea situații, aveau la dispoziție și niște apără­tori speciale pentru unghii, confecționate din aur și încrustate cu pietre prețioase.

La război, cu unghiile vopsite

Înainte de a pleca la război, bărbații babilonieni se pregăteau cu mare atenție. Dar nu îngrijirea echipamentului de luptă era cea care îi preocupa, ci felul în care arătau. Ei își ondulau părul cu mi­gală și își vopseau unghiile în culori. Negrul le era rezervat celor din eșaloanele superioare, în vreme ce războinicii de rând se mulțumeau cu culoarea verde. Buzele luptătorilor erau și ele vopsite în negru și verde, ca să se asorteze cu unghiile.

Când unghiile prezic viitorul

Vechii greci preferau să-și păstreze unghiile naturale. Unul dintre motivele pentru care și le ți­neau nevopsite era credința conform căreia semi­luna unghiei unei persoane putea sluji atât la pre­zi­cerea viitorului ei, cât și a sorții pe care urma să-l aibă sufletul acesteia. În cele din urmă, obiceiul vop­sirii unghiilor a apărut și în Grecia antică, dar abia prin secolul al 5-lea î.H., când a fost adoptat mai ales de prostituate. Grecoaicele își vopseau unghiile folosind un amestec făcut din polen și petale galbene de flori.

Manichiura în parlament

Se crede că obiceiul vopsirii unghiilor a dispărut în Europa odată cu căderea Imperiului Roman. El a reapărut în epoca Renașterii, când s-au întețit con­tactele comerciale cu Orientul Mijlociu și India, și aris­tocrația europeană s-a simțit deosebit de atrasă de acest mijloc de înfrumusețare. N-a trecut mult și unghiile îngrijite au devenit un semn al bogăției și distincției, manichiura fiind la o tot mai mare căutare. Până în secolul al 19-lea, vopsirea un­ghii­lor se generalizase și în rândul cetățenilor de rând din Franța, Anglia, Italia și Statele Unite. Fenome­nul n-a fost însă pe placul tuturor. În 1877, parla­men­tul britanic a încercat să impună o lege care ce­rea ca femeile, indiferent de vârstă sau rang, să fie pedepsite dacă folosesc metode amăgitoare precum „par­fumurile, vopsirea unghiilor, (…) dinți artifi­ciali sau păr fals”, în scopul de a seduce bărbații. Dar legea nu putut fi impusă, și vopsirea unghiilor a rămas până în zilele noastre unul dintre cele mai îndrăgite mijloace de înfrumusețare.

O mie de ani pe tocuri

Prima dovadă a folosirii tocurilor provine din Persia secolului al X-lea. Ima­gini pictate pe ma­nuscri­­se și fresce murale atestă că unii bărbați, pre­cum cei care fă­ceau parte din ca­va­lerie, pur­tau un soi de ciz­me cu tocuri, pentru a se asi­gura că pi­cioa­­rele nu le alunecă din etri­ere, atunci când că­lăreau și ca­ii se aflau în galop. Dar, cum a avea cai era un semn de bo­gă­ție, n-a trecut mult și to­curile au devenit, îna­inte de toate, un simbol al bunăs­tării.

Pantofii cu tălpi de o jumătate de metru

În epoca medievală, a apă­rut obiceiul ca atât femeile, cât și bărbații, să poarte pan­tofi cu tălpi-platformă. La ori­gine, menirea lor era cât se poate de practică: străzile erau pline de noroaie, excremente și alte mizerii, iar acești pan­tofi înălțați le permiteau oa­me­nilor să se murdă­reas­că mai puțin. În scurt timp s-a ajuns însă la exa­gerări de-a dreptul spectacu­loase. Așa-numiții pan­tofi Chopine, purtați în Ve­neția pe la 1400, ajun­seseră la înălțimi periculoase, putând depăși chiar și 50 de centimetri! Zadarnic au încercat legiuitorii venețieni să intervină, li­mitând înălțimea plat­formelor la 3 inci ( 7,62 cm), noua reglementare a fost pur și simplu ignorată de locuitorii orașului. Aristocratele și curtezanele venețiene au continuat să se împleticească pe pan­tofii lor ciudați încă a­proa­pe 300 de ani. Deplasarea le era atât de dificilă, încât uneori apelau la câte doi servitori, nu doar ca să le încalțe, ci și să le sprijine, atunci când umblau, ajutându-le să-și mențină echilibrul. Există însă și relatări despre femei care se descurcau de minune cu biza­rele încălțări, reu­șind nu numai să pășească, ci chiar și să danseze. De multe ori, pantofii Chopine nu se vedeau, ei fiind acoperiți de rochii lungi. Alteori, nu doar că se aflau la vedere, dar erau și confecționați în așa fel încât să sară în ochi nu doar prin înălțimea platformelor, ci și prin mo­dul extravagant în care erau decorați. Platformele, confecționate din lemn sau plută, erau acoperite cu metal, brocarturi sau catifea brodată cu bijuterii.

Moda pantofilor Chopine n-a făcut valuri doar în Veneția, ci s-a și răspândit prin lumea largă, ajun­gând, în secolul al 15-lea, și în Spania, unde încăl­țările cu platformă exagerată s-au bucurat de un succes răsunător.

Tocurile moderne, promovate în Europa de regi și de aristocrați

Regele ”Soare”

Tonul în promovarea tocurilor l-au dat în primul rând regii, ca de pildă Ludovic al XIV-lea, supra­nu­mit Regele Soare, care a condus Franța timp de 72 de ani. Ne­dorind să se lase mai pre­jos, aristo­crații s-au lansat și ei într-un soi de concurs de înăl­țime, pur­tând tocuri tot mai înalte, pentru a se dis­tin­ge de clasele inferioare ale societății. S-a ajuns până acolo încât auto­ri­tățile au început să reglementeze înălțimea tocurilor, în funcție de poziția socială ocupată de posesorul acestora. Oamenii de rând aveau voie să poarte tocuri de o jumătate de inch (1,27 cm), burghezii – tocuri de un inch (2,54 cm), cavalerii – tocuri de un inch și jumătate (3,81 cm), nobilii – tocuri de doi inch (5,08 cm) și prinții – tocuri de doi inch și jumătate (6,35 cm)…

Cum a ajuns tocul să fie cui

Pe măsură ce bărbații s-au orientat către tocurile late, femeile au optat pentru cele subțiri. Odată cu idealurile iluminismului, bărbații au început însă să renunțe la tocuri. După Revoluția Franceză, în mentalitatea colectivă a început să se contureze asocierea între tocuri și feminitate. Un alt punct de cotitură din istoria tocurilor a fost marcat de cel de-al Doilea Război Mondial, când au devenit tot mai popu­lare posterele cu femei atrăgătoare și zâm­bi­toare, care le aduceau o oarecare alinare bărbaților aflați pe front. Mai toate aceste fotografii înfățișau tinere purtând tocuri înalte, ceea ce a condus la per­cepția că între acestea din urmă și noțiunea de se­xualitate feminină există o strânsă legătură. În 1950 a fost creat și tocul cui, considerat astăzi un clasic al pantofilor femeiești, fără de care viața ar fi, pentru multe dintre frumoasele zilelor noastre, aproa­pe de neimaginat.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian