13 – 18: Nebănuita poveste a numerelor magice

– În epoca modernă, numerele 13 şi 18 au o importanţă deosebită, chiar şi pentru oamenii care nu se consideră a fi superstiţioşi. E vorba, de fapt, de influenţa psihologică a unei tradiţii transmise din generaţie în generaţie, vreme nu de sute de ani, ci de milenii! –

13

Astăzi, în toată lumea, numărul 13 este asociat cu ghinionul, iar dacă se întâmplă ca ziua a 13-a a lunii să cadă într-o vineri… oamenii se aşteaptă ca nenorocirile să se ţină lanţ! Să mai spunem că mulţi constructori sar cu numărătoarea peste etajul al 13-lea al imobilelor şi că nimeni nu vrea să fie al 13-lea invitat la cină, de teamă ca nu cumva să moară înainte de încheierea anu­lui?! Toate aceste superstiţii îşi au originea în situaţii sau evenimente cu conotaţie ne­gativă: Iuda Iscariotul a fost al 13-lea conviv la „Cina cea de taină”, iar el a fost cel care l-a trădat pe Iisus; în mod similar, în tradiţia nor­dică, zeul Loki a fost al 13-lea invitat sosit la o agapă din Valhalla, în cursul căreia l-a pă­călit pe un con­viv, determinându-l să-l ucidă pe zeul Bal­dur; pe 13 octombrie 1307, într-o zi de vineri, re­gele Filip al IV-lea al Fran­ţei a ordonat ares­tarea tu­turor Cavalerilor Tem­plieri, majo­ri­tatea dintre aceştia, in­clusiv ultimul Mare Maestru, Jacques de Molay, murind în chinuri groaz­nice, după ce fuseseră torturaţi cu sălbăticie. Ace­laşi 13 desemnează și cartea morţii din pachetul de Tarot, a cărui istorie coboară pe firul timpului, până în epoca Egiptului antic, dar în ciuda aparențelor, această carte NU este una cu semnificaţie nega­tivă, ci indică o schimbare majoră în viaţa persoanei în beneficiul că­reia se face etalarea. „Este rarisim ca această car­te să indice moartea fizică a cuiva. În mod normal, ea vor­beşte despre sfârşitul unei re­laţii, indiferent de na­tura ei, sau al unui interes particular şi, deci, potenţarea con­ştien­tizării personale”, după cum a explicat Eden Gray în volumul „Ghidul complet al Tarotului”.

Numerologii au, însă, o părere bună despre 13. Este o cifră karmică, asociată cu divinul, şi se con­sideră că aduce şansă şi prosperitate celor care o îmbrăţişează ca port-bonheur. De exemplu, Taylor Swift, una dintre cele mai de succes cântăreţe ale momentului, consideră că 13 este numărul ei no­rocos: „M-am născut în ziua de 13. Am împlinit 13 ani într-o zi de vineri, 13. Primul meu album a atins nivelul de vânzări «Gold», după 13 săptămâni de la lansare. Prima mea piesă care a ajuns pe locul în­tâi în topurile muzicale avea un paragraf ins­tru­mental de introducere, cu o durată de 13 se­cunde”, a declarat Swift, într-un interviu acordat postului MTV.

Ideea că 13 este o cifră norocoasă, simbolizând un început, este prezentă şi în iudaism. Copiii evrei devin adulţi la vârsta de 13 ani, fiind obligaţi din acel moment să respecte legile iudaice (mitzvoh). La crearea statului Israel, în 1948, primul guvern provizoriu a avut 13 membri, căci, aşa cum au explicat fondatorii, „Avem nevoie de tot norocul pe care putem să-l atragem”.

Simbolul lui Osiris

Şi acum să ne întoarcem în Egiptul antic, acolo unde, din nou, semnificaţia lui 13 era una pozitivă: „Egiptenii antici considerau că viaţa era o călă­torie spirituală desfăşurată pe parcursul mai multor etape. Primele 12 se petreceau în tim­pul exis­tenţei pământene, în vreme ce ultima, a 13-a, re­pre­zenta fericita ascen­siune în eterna viaţă de apoi. Aşadar, pentru vechii egipteni, 13 reprezenta moartea, dar nu moartea asociată cu degradarea şi cu frica, ci moartea ca trecere în glo­rioa­sa viaţă eternă de dincolo”, a arătat egiptologul Kathy Padden.

În mitologia e­gip­­teană, sufletul ce se desprindea de trup trebuia să trea­că prin 12 porţi, ca să ajungă „pe cel de-al 13-lea tărâm” sau „regatul lui Osi­ris”, zeul Vieţii de Apoi şi primul fa­raon al Egip­tului. Aici, su­fletul era judecat de Osiris şi de alţi 42 de zei, iar inima, care „în­re­gistrase” toate fap­tele bune şi rele ale decedatului, era pu­să în balanţă, pe celălalt taler aflându-se „pa­na adevărului” sau „pana lui Ma’at”, zeiţa Adevărului şi a Dreptăţii. Inima ce rămânea în echilibru cu „pana adevă­rului” se considera că aparţinea unui suflet pur, iar „su­fletele inocente (…) primeau viaţa eternă şi ac­cesul în Paradis, unde continuau să existe laolaltă cu zeii, pe un tărâm unde câmpiile cunoşteau abun­denţa veşnică” (Mark Oliver). Aşadar, pentru vechii egipteni, 13 era simbolul lui Osiris şi semnifica reînvierea morţilor, de unde şi conexiunea străveche cu cartea morţii din pachetul de Tarot.

18

În tradiţia ezoterică iudaică, 18 este un număr deosebit de no­rocos. De ce? Deoarece cuvântul ebraic chai, care înseamnă viaţă, are valoarea nu­merică 18 (toate cuvintele din vo­cabularul ebraic au un echivalent nu­meric!). Aşadar, din dorinţa de a atrage o viaţă fericită, prosperă şi lun­gă, evreii fac cadouri, în special de bani, având valoarea 18 sau a unor multiplii de 18: 36, 72 etc.

De asemenea, principala ru­gă­ciune din liturghia evreiască se nu­meşte She­mo­neh Esrei, care se tra­duce efectiv prin „Optsprezece”. Ea este spusă de credin­cioşi de trei ori pe zi, iar asta, de cel puţin două mii de ani încoace! Practic, este vorba des­pre 18 rugăminţi pe care omul i le adre­sează lui Dumnezeu: să fie iertat, să fie scăpat de durere şi amărăciune, să fie vin­decat, să-i fie luminată mintea etc. În epoca mo­dernă, a mai fost adăugată şi o a 19-a rugăminte – ca Dumnezeu să le dea oamenilor pace, bunătate, compasiune şi binecuvântări –, însă valoarea lui 18, pentru evreii credincioşi, a rămas nealterată.

Dar care este povestea cuvântului chai? Probabil că nu veţi mai fi surprinşi să aflaţi că el derivă din ve­chiul cuvânt egiptean hai, care însemna „bucu­rie”. De exemplu, celebrul faraon Amenhotep al III-lea şi-a construit pe malul stâng al Nilului, la Teba, un palat (azi parţial excavat), pe care l-a botezat Per Hai, deci „Casa Bucuriei”. Fiul lui, faraonul Akhe­naton, faimos pentru că a înlocuit religia politeistă egipteană cu un sistem monoteist, avându-l în centru pe zeul Soare, Aten, şi-a construit mai târziu propriul Per Hai, la Akhet-Aten (Amarna).

Numărul 18 era important pentru vechii egipteni întrucât reprezenta victoria eternă a faraonilor „asupra celor 18 duşmani ai poporului”. De exem­plu, în mormântul lui Tutankhamon, printre co­mo­rile fabuloase ale tânărului rege, depo­zitate acolo pentru a-l însoţi în viaţa eternă, a fost găsită şi o pereche de sandale din piele (expusă azi în Muzeul Egiptean din Cairo), piesele fiind decorate minuţios cu gravuri aurite. Fiecare sanda are desenate câte opt arcuri, iar bentiţa de prindere îl re­pre­zintă pe cel de-al nouălea: avem aşadar, în to­tal, 18 arcuri, simbolizându-i pe cei „18 duş­mani ai poporului”. Mai mult, pe talpa inte­rioară a fiecărei sandale a fost desenat câte un pri­zonier de război: pe talpa stângă, un asia­tic, iar pe talpa dreaptă, un african. În conclu­zie, la fie­ca­re pas, faraonul Tutankhamon călca li­teral­mente pe ina­micii care îndrăz­niseră să-i atace regatul, dar fuseseră învinşi.

Numărul 18 mai era esenţial pentru egip­tenii antici şi dintr-un alt punct de vedere: încă din perioada Vechiului Regat (deci de acum 5.000 de ani!), pentru reprezentarea în artă a figu­ri­lor umane şi a zeilor, egiptenii foloseau „me­toda grilei”. Des­pre ce era vorba mai precis? Despre o „gri­lă” din pătrate egale, care, aplicată pe orice de­sen, îl îm­­părţea în frag­men­te, astfel că el putea fi re­produs, pe un alt suport, la sca­ră egală, mai ma­re sau mai mică. Cu al­te cuvinte, un ar­tist desena un om pe o bucată de papirus, pe o tăbliţă de lut sau, prin incizie, pe o bucată de piatră, aplica „grila” pe el şi apoi „transfera” fie­care frag­ment pe zidurile unui palat, de exemplu, la final obţinând o repro­ducere exactă a desenului iniţial. Şi din câte pătrate era al­cătuită „grila” ar­tistică egip­teană? Din 18! Nu în­tâmplător, fireşte: folo­sin­du-se ca unitate de mă­sură aşa-numitul „cubit regal”, se calculase că, pen­tru reprezen­tarea ar­monioasă a unei siluete umane, era nevoie de 11 pătrate de la tălpi până la talie şi de 7 pătrate de la talie până la nivelul ochilor. Ra­por­tul de 7:11 ducând, prin calcul, la faimoasa „proporţie de aur”, care a modelat arta umanităţii vreme de mi­lenii şi, din nou, nu întâmplător, a fost utilizată şi în construcţia Marii Piramide de la Giza!

„Idele lui Marte” și alte superstiții romane

Deşi erau un neam „mai tânăr”, romanii s-au asemănat cu egiptenii, în sensul că erau deosebit de preocupaţi de semnificaţiile ascunse ale gesturilor, cuvintelor sau lucrurilor din viaţa de zi cu zi, şi respectau cu sfinţenie numeroase obiceiuri transmise din generaţie în generaţie, care astfel se transformaseră în superstiţii. Unele se mai respectă şi azi…

1. Profeticele Ide ale lui Marte

Italienii, englezii, dar şi cetăţeni ai altor popoare europene mai folosesc chiar şi în prezent în con­versaţie replica „Ai grijă la Idele lui Marte!” (în sensul că interlocutorul trebuie să trateze cu pru­denţă o anumită situaţie), asta, deşi majoritatea dintre ei habar nu au ce înseamnă, de fapt, „Idele lui Marte” şi de ce ar trebui să avem grijă la ele. Ex­plicaţia ne-a oferit-o, mai întâi, scriitorul şi istoricul grec Plutarh, iar, la multe sute de ani distanţă, Wil­liam Shakespeare: „Idele” erau zilele de mijloc ale fiecărei luni a anu­lui, calculate în func­­ţie de Luna plină. Aşa­dar, „Idele” puteau să fie ziua a 13-a sau a 15-a a lunii. În ce-l privește pe „Mar­te” din „Idele lui Mar­te”, luna Martie, re­pre­zenta începutul anu­lui nou roman (abia oda­tă cu calendarul iu­lian s-a considerat că anul înce­pea în Ianua­rie). „Idele lui Marte” cădeau pe data de 15 şi marcau săr­bătorirea mai multor zei, dar şi ultima zi de plată a dărilor da­to­rate de cetăţenii ro­mani. A venit însă anul 44 î.e.n., şi atunci „Idele lui Mar­te” au căpătat o cu totul altă sem­nificaţie. Un profet a avertizat că, până la mijlo­cul lui Martie, lui Iulius Cezar, monar­hul ab­so­lut al Romei, avea să i se în­tâmple ceva „foarte rău”: „Ai grijă la Idele lui Mar­te!”. Pe 15 martie, în drum către Curia di Pom­peo, Cezar a trecut pe lângă pro­fetul respectiv, râ­zând batjocoritor de el, fiindcă pro­feţia nu i se îm­plinise: „Au sosit Idele lui Mar­te…”. Tălmăcitorul i-a răs­puns însă cu toată serio­zitatea: „Da, Cezare, dar nu s-au încheiat încă!”. Puţin mai târziu, ajuns la în­trunirea Sena­tului, Iulius Cezar a fost înjunghiat de Brutus şi Cassius, liderii grupului de senatori care i se opunea. Cezar a murit până la încheierea „Idelor lui Marte”, care, din acel moment şi până azi, au ră­mas simbolul unei date fatidice.

2. Trecerea miresei peste pragul casei

Romanii considerau că, dacă în ziua căsătoriei mirele nu-şi trecea mireasa în braţe peste pragul casei, vieţile celor doi aveau să fie urmărite de ghi­nion sau chiar ameninţate de moarte. Ideea era ca nu cumva mireasa să se împiedice de prag, o situaţie care supăra spiritele protectoare ale casei, numite penates. Se crede că obiceiul acesta, păstrat până în zilele noastre, îşi are originea în mitul fondator al Romei: „Răpirea Sabinelor” (de altfel, termenul „ră­pire” vine din latinescul rapere, care înseamnă „a lua cu sila”, atât la propriu, cât şi la figurat). Conform istoricului roman Titus Livius, „(…) într-ade­văr, ce­tatea romană ajunsese atât de pu­ter­nică, încât se putea măsura în război cu oricare dintre cetăţile ve­cine. Dar, din pricina lipsei de femei, puterea nu avea să dureze mai mult decât o vârstă de om, în­tru­cât cei din cetate nu puteau nutri speranţa de a avea ur­maşi, şi nici cu popoarele vecine nu puteau înche­ia căsătorii. (…) Romulus (…) pregăti în cinstea lui Neptunus Equester nişte festivităţi nemai­po­menite până atunci, pe care le numi «Consualia». Apoi dă­du poruncă să fie anun­ţaţi şi vecinii de acest spec­tacol (…). S-a adunat lume multă (…); au venit şi o mulţime de sabini, cu copiii şi cu nevestele lor. (…) În timp ce atenţia şi privirile tuturor erau aţintite la jocuri, Romulus dezlănţui atacul plănuit mai înainte: la un semnal dat, tinerii romani se repeziră din toate părţile ca să răpească fetele, fiind duse la ei acasă”. Aşadar, de atunci, faptul că o mireasă se împiedică de prag când dă să păşească pentru întâia dată în noua ei casă simbolizează lipsa dorinţei tinerei de a fi soţie, iar soţul, ca nu cumva să atragă piaza rea, previne această situaţie trecând-o pe tânără, în braţe, peste pragul casei.

3. Porneşte cu dreptul

Romanii erau convinşi că, prin raportare la propriul corp, tot ceea ce se afla în partea lor stângă era ma­lefic, iar tot ceea ce se afla pe partea lor dreaptă era benefic. Această certitu­dine ni s-a transmis, în mod sub­til, inclusiv la nivel ling­vistic: termenul „sinistru” vine din latinescul sinister, care se traduce prin „pe/de partea stângă”.

Nu se ştie cu exactitate care e originea acestei con­vingeri a romanilor. Cea mai vehiculată teorie este aceea că ea a fost moştenită de la străbunii lor indo-eu­ro­peni. Aşa cum a explicat lingvistul rus, Anatoly Li­ber­man, indo-europenii, din urmă cu 6.000-9.000 de ani, credeau că rugăciunile trebuiau adresate soa­relui, atunci când acesta răsărea în est, ceea ce în­semna că, în timpul rugăciunii, mâna stângă era orien­tată spre nord, iar nordul era con­siderat malefic, în­trucât se credea că în acea direcţie se afla „Infernul”. De-a lungul timpului, informa­ţii­le s-au diluat, iar detaliul privind nordul a fost pier­dut, rămânând doar credinţa că tot ce se afla „pe mâna stângă” era male­fic. Descendenţii romani ţineau cont de această su­per­stiţie până la nivel de obsesie: când participau la au­gure, dacă păsările zbu­rau spre stânga era semn rău; persoanele stân­ga­ce nu erau considerate de în­credere şi trebuiau oco­lite, iar nobilii romani îşi an­gajau „pă­şitori”, adică persoane a căror obli­gaţie era ca, atunci când stăpânii lor trebuiau să intre într-o casă sau instituţie publică, ei să păşească peste prag înaintea acestora, neapărat cu piciorul drept, astfel încât să cheme norocul, în bene­ficiul anga­ja­torilor. Care, la rândul lor, intrau folosind tot piciorul drept.

Obiceiul acesta s-a păstrat până azi pe tot con­tinentul european: foarte mulţi oameni nu păşesc peste un prag decât apelând la piciorul drept şi au grijă să le ureze prietenilor „Să porneşti cu drep­tul!”, indiferent dacă aceştia urmează să plece într-o călătorie ori se află la începutul unei călătorii me­taforice, adică pornesc un anumit proiect.