Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

COSTION NICOLESCU, teolog și etnolog: „Țăranul român reușea să facă crucea să ardă”

Cruce maramureșană

Paștele se apropie de sufletele noastre cu puterea firului de iarbă care crește încet, dar este de neoprit. În drumul nostru spre lumina Învierii chemăm în minte, în această ultimă săptămână, crucea pe care a fost răstignit Hristos. O cruce pe care străbunii noștri au înțeles-o în mod diferit, față de felul în care o pricepem noi astăzi. Pentru țăranii români, crucea nu era atât un simbol al suferinței lui Iisus, ci al sfințirii, al puterii ha­rului și, mai ales, o amintire con­tinuă a Învierii. De aceea crucile țăranilor noștri, puse pe case, cu­sute pe haine, sau încrustate în obiecte, sunt pline de înflorituri. Ele nu aduc în inimi durerea, ci bucuria că moartea a fost biruită. Despre puterea pe care o aveau cru­cile la țăranii români am vorbit cu domnul Costion Nicolescu, et­nolog și teolog.

Cea mai puternică armă a omului

– Suntem în săptămâna pati­milor și ne apropiem de noaptea Învierii, purtând în suflet durerea crucii pe care a fost răstignit Hristos. La români, crucea este cinstită cu multă evlavie, intrând adânc în folclor și în cutumele populare. Există vreo ex­plicație?

Troiță îngemănată

– Pe mine m-a mișcat foarte tare o afirmație a unui eminent etnolog din perioada antebelică, Tudor Pamfile, care constată că „Înălțarea Sfintei Cruci” era una din sărbătorile cele mai mari ale po­porului român, dacă nu cumva cea mai mare. E tulburător, cred că asta nu se mai întâlnește nicăieri. Crucea era la noi, la români, în concu­rență cu Paștele. Sigur, ea semnifică Învierea, dar de ce importanța ei la români e mai presus de orice? Și tot Tudor Pamfile răspunde, spunând că ea este arma cea mai puternică a Domnului Hris­tos și a omului. Arma cea mai mare! În drumurile mele de etnolog, am fost uimit să văd cât de prezentă era crucea în satul românesc, de la exteriorul caselor și până pe acareturi. Și în satul unde mă duceam la bunicii mei, în copilărie, pe fiecare coamă de casă, era o cruce. Nu exista să nu fie! Era și pe toate obiectele utilitare, la care ai zice că nici nu te uiți: pe o șa, pe un leagăn de copil, pe un stâlp de la poartă, așezată, uneori, vizibil și explicit, alteori mai ascunsă cumva, un semn de taină. Și era așa, pentru că dincolo de lucrurile acestea vizibile, pe care era sculptată, pictată ori gravată, crucea era extrem de prezentă în conștiința și viața țăranului și a societății țără­nești românești. Crucea era cea mai simplă rugă­ciune! Când țăranul spunea „Doamne aju­tă!”, când își dorea să facă ceva bun, își făcea cruce; când spunea „Doamne păzește!”, iar își făcea cruce; sau când cineva spunea o drăcie, își făcea cruce repede. Crucea este un gest simplu și con­centrat, este cel mai concentrat gest de rugăciune, fie că o rostești sau nu, dar niciodată n-o faci în gol, fără ceva care să susțină acest gest. Și mai este ceva. Noi, ortodocșii, vedem crucea şi ca pe o pecete pusă peste lume, şi de aceea nu există gest liturgic care să nu se facă prin cruce. Că sfin­ţim apa, că binecuvântăm sau că suntem binecu­vântaţi, că începem sau încheiem o rugăciune, ne facem cruce. Așadar, era foarte firesc ca să fie prezentă pe toate obiectele din jurul țăranului, de vreme ce era mereu în ini­ma lui. Nu degeaba Hristos a ales să-Și ia drept emblemă acest simbol, un semn atât de simplu, atât de general prezent în structura lumii – verticala și orizontala, susul și josul, dreapta și stânga, fața și spatele, crucea cuprinde tot universul și susține orice structură. Nimic nu se poa­te așeza și construi fără o structură de cruce. Iar lucrul acesta se simte, țăranul îl simte, chiar dacă nu-l teoretizează. Ță­ranul nu filosofa asupra acestor lucruri, el doar simțea și, cu spontaneitate și ta­lent, reușea să exprime crucea în astfel de variante, încât să nu fie doar un semn sec, un simbol, ci acest semn să ardă, să încălzească, să-l cheme, să se însoțească cu el cu toată inima, cu tot sufletul. Şi asta nu o spun pentru că am fi noi, ro­mânii, mai grozavi, dar avem lucruri absolut personale, ale noastre, identitare, care sunt tari, extrem de puternice. Pro­babil că avem şi lucruri identitare slabe, dar cele care sunt tari, puternice, trebuie să le ştie lumea. Nu atât să ne fălim cu ele, cât să ne pună pe direcţia bună, adică să devenim mai responsabili de această relaţie prin cruce, cu Dumnezeu, cu lumea şi cu tot ce ne înconjoară.

„Cultura noastră țărănească este o cultură a Învierii”

– În multe din crucile noastre vechi, Iisus este înlocuit de un soare sau de o floare, toate simboluri ale luminii, ale Învierii. De ce crucile vechi românești sunt cruci ale bucu­riei, și nu ale suferinței?

Stâlpi și cruci

– Există o rugăciune pe care copiii o învățau la țară, de mici: „Cruce-n casă, cruce-n masă, cru­ce-n așternutul meu, de la bunul Dum­nezeu”. Copiii o spuneau seara, la culcare. Ei nu au conștiința pati­milor, a suferințelor și a răstignirii lui Hristos. Crucea lor e o cruce ocro­titoare, o cruce a nădejdii, o cruce care le dă așezare, o liniște înainte de culcare. Asta este, de fapt, crucea din satele noastre. Îmi amin­tesc o istorie pe care am aflat-o, pe când lucram, alături de Horea Ber­nea, la Muzeul Țăranului Ro­mân: o țărancă avea la casă o fereastră cu cerceveaua în formă de cruce. Și povestea cum a privit toată viața ei „prin crucea ferestrei”, și cum era încredințată că acea cruce a fost ca o pavăză care o proteja de duhuri rele. Le oprea. Era ca o protecție a interiorului casei. De aceea apare pe crucile noastre un soare, este Hristos cel Înviat. Biserica îi spune „Soarele Dreptăţii”. Într-un imn, e numit „Soare” şi e văzut ca „Soare”, după cum e văzut şi ca „Luceafăr”, steaua cea mai puternică şi care ne luminează noaptea.

În conștiința țăranului român, crucea nu stri­veşte, ci mai degrabă înalţă, te poartă într-o as­censiune. Pentru noi, crucea nu e lipsită niciodată de încărcătura Învierii. De aia o şi folosim mereu, ne însoţim cu ea, nu ne gândim la chinurile ei, cât la faptul că ea ne poartă către Hristos, întru în­viere şi mântuire. La noi, la români, crucea o vedem luată până în Rai, o vedem în toate repre­zentările noastre iconografice. E o cruce care a fost a unei chinuiri, a muceniciei, dar care acum arată o izbândă. De aceea cultura noastră ţără­neas­că este o cultură a Învierii – o vedem în toată exuberanţa de pe costume, din obiceiuri, din tradiţii, din cântări. Învierea e cea care ne înflă­cărează! În mod egal, cultura noastră țărănească este şi o civilizaţie a crucii, pentru că nu pot una fără alta. Crucea e foarte prezentă, dar nu e văzută ca un capăt de drum, nu e moarte, ci e o deschi­dere spre Înviere.

„Nu ți se dă o cruce mai grea decât o poți duce”

– De aici, și funcţia de bază a crucii – aceea de a proteja, de a apăra, de a ocroti, pentru că oriunde o aşeza țăranul român, ea sfinţea, adică Îl aducea pe Dumnezeu pe acel obiect, în acea realitate, în acel eveniment.

Cruce cu acoperiș

– Exact, asta e crucea, ea Îl face prezent pe Dumnezeu! Ţi-ai făcut cruce, Hristos e prezent în momentul ăla. De aia o faci, ca să te însoţeşti cu El spre ajutor, spre apărare, spre minunare, spre ui­mire, spre slăvire şi recunoaşterea frumuseţii lumii create de Dum­nezeu. Nouă, românilor, crucea ne-a intrat în sânge, în viaţă. Mă gândeam dacă am putea să ne con­cepem viaţa fără ea şi îmi dau seama că nu se poate. Chiar și atunci când eşti neatent, gestul de a-ți face cruce e atât de ajutător… Pentru că, în momentul în care îl faci, măcar în clipa aia, ţi se mută puţin atenţia de la cine ştie ce păcate în care te afli, sau în ce cădere eşti, ţi se mută deodată la ceva foarte vital, care este viaţa în Hristos. Vezi asta chiar şi la oa­menii care s-au depărtat, cumva, de însoţirea cu Hristos în biserică. Crucea le-a rămas pe undeva aproape, ea devine un gest de ADN.

Trebuie însă, spus, şi ne învaţă şi părinţii, că trebuie asumată crucea. Dacă ţi-o asumi, atunci ea este de ajutor. Dacă nu ţi-o asumi, blestemi, rămâi blocat în necazurile şi dure­rile tale. Ne spun părinţii şi ne spune şi experienţa că, de obicei, eşti ajutat. Se spune că nu ţi se dă o cruce mai grea decât poţi să duci. Ne ajută Hristos pe fiecare să ne purtăm crucea noastră, să nu ne strivească. Totul este să Îi acceptăm acest ajutor. Câteodată, crucea te apasă mai tare, câteodată simţi că te ajută Cineva să o porţi mai uşor, dar nu te poţi eschiva de la purtarea ei. Purtarea asta poate fi uşurată, cred eu, însoţindu-ne cu cei care deja au purtat-o şi au reuşit să facă din ea, din greutatea ei, aripi de zbor, să fie o rachetă purtătoare spre Rai. De aceea la ţăran, în lumea satului, crucea era o prezenţă firească, era în respiraţie, fără să sperie, fără să apese excesiv. Evident, totul cu conştiinţa că ea trebuie dusă, şi că prin cruce ai, paradoxal, și ca­lea de ieşire din cruce, din greutatea ei, „cu moar­tea pe moarte călcând.” Țăranul român a înțeles că nu putem să eludăm crucea, şi atunci mai bine să ți-o asumi şi să o foloseşti spre binele tău.

– Poate că din această pricină cimitirele vechi ale satelor noastre, pline de cruci de lemn, îngropate în verdeață, par niște grădini ale Ra­iului gata să se înalțe de pe pământ la cer. Nu e nici urmă de moarte în ele. Mai degrabă o sărbătoare…

Cruci de lemn în Poiana Ruscă

– M-au impresionat şi pe mine cimitirele de sat. În mul­te locuri, cimitirul era în jurul bisericii, casa parohială era şi ea lângă biserică, şi i-am văzut pe copiii preotului cu prietenii lor jucându-se prin cimitir, ascunzându-se prin verdeaţă, printre flori. Se jucau cu un firesc extra­ordinar, nici urmă de spaimă pe ei, cum simţim noi, cei de la oraş, de multe ori, și ne ferim de cimitire. La țăranii români, cimitirele chiar sunt „locuri cu verdeaţă”, cum se spune la înmormântare. E o mireasmă în ele care se îm­prăştie pretutindeni, e ca în rai, e o continuitate între lu­mea de aici şi lumea de din­colo. De aceea, eu îi îndemn pe oameni să facă experienţa asta: când vizitează un loc, să meargă la cimitir. El îţi spune ceva despre oa­menii de acolo, îţi spune într-un chip foarte subtil ceva ce nu poţi să afli altfel, doar mergând pe uliţe. E o revelaţie să te plimbi prin cimitir. În Munții Orăștiei și-n Apuseni, în toate locurile din țară în care satele sunt pe dealuri, nici nu există cimitire. Mormintele sunt în grădinile caselor. Să fii în vecinătate cu ai tăi, chiar și după moarte. Să-i ai în ogradă. Să dai zi de zi cu ochii de ei. Să nu-i poți uita niciodată. Sigur că până la urmă crucile se povârnesc, au și ele viaţa lor, se sting împreună cu amintirea celor la căpătâiul cărora au fost puse. La a doua sau a treia generaţie, amin­­tirea străbunilor se mai pierde. Dar ose­min­tele lor rămân aproape, în grădină, în iarba dea­lului.

– V-ați legat o bună parte a vieții de Muzeul Țăranului Român, unde ați fost foarte apropiat de Horia Bernea. De ce credeți că marele pictor a structurat tot muzeul în jurul crucilor țăranilor români?

Grădina Raiului de pe cruci

– Din punct de vedere artistic, al exprimării vizuale, crucea este un semn extrem de ofertant. Puteai să vezi crucea la noi în muzeu în mii și mii de variante, care nu se­mă­nau una cu alta, și toate aveau o exprimare vizuală, extrem de fru­moa­să. Horia Bernea a propus-o ca etalon al frumuseții. O frumusețe care țâșnea din conținutul ei spiri­tual, istoric și veșnic în același timp și, totodată, din felul în care înțelegea țăranul să se apropie de ea. Erau cruci de o frumusețe com­plet năucitoare, să spunem așa.

„Muzeul Țăranului Român” a fost gândit de Horia Bernea ca o carte, o carte aproape exhaustivă despre cruce, în viziunea țăranului român. Sunt săli întregi făcute pe frumusețea crucii. Ea este ca un arbore al vieții, plin de păsări și flori. Îl vezi și la troițe, sub forma unui arbore de cruci: fiecare cruce izbucnește în alte cruci, și acelea se ramifică în alte cruci, și apare la un mo­ment dat o arborescență, care ar putea să de­ran­jeze privitorul. Ei, nu, nu se întâmplă asta, fiindcă ele cresc organic, iar formele și dimen­siunile și liniile sunt stăpânite, totul creează o impresie de armonie, nu deranjează, ci, dim­potrivă, place și inimii, și ochiului.

Cu cădelnița la cruci

Eu îi sunt recunoscător lui Horia Bernea pentru ce a făcut la Muzeul Țăranului Român. Putea să prezinte crucea mai discret, aşa, să nu o vezi în intensitatea şi în realitatea pre­zenţei sale, dar a ales să o pună în centru, iar pentru asta îi sunt foarte recunoscător. El și era născut de Ziua Înălțării Sfintei Cruci și avea un drag special pentru cruce.

– În tradiţia poporului nostru, crucea nu este un capăt sau un hotar, ci o poartă către Înviere. Crucea este un drum, o cale.

– Aşa cum spune ţăranul român în cântece și în colinde, în exprimările vizuale de pe obiecte, cru­cea nu îţi îngreunează drumul spre lu­mea cealaltă, ci, dimpotrivă, ţi-l uşu­rea­ză. Este o îmbărbătare. O frumu­sețe care te cheamă la ea.

(Fotografii de Ernest BERNEA)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian