– Pentru că sintagma „unul dintre cei mai îndrăgiți actori” pare un clișeu lipsit de viață, când vine vorba despre Constantin Cojocaru, vom zice, folosind vorbele regizorului Radu Afrim, că este unul dintre cei mai „iubibili” actori. Văzându-l pe scenă, nu poți să nu îl iubești! Are aproape 76 de ani, dar pare încă un puști, căruia pe drept cuvânt i se spune, chiar și azi, „Țâcă” –
„Hai,Țâcă, urcă pe scenă!”
– Ce mai faceți, domnule Țâcă?
– Din păcate, stau. Nu mă așteptam ca pandemia aceasta să nu se mai sfârșească și să punem atât de multă vreme lacătul pe teatre.
– Nu ați avut deloc activitate în acest ultim an?
– Am înregistrat spectacolul „Vârstele lunii”, în care joc alături de colegul meu, Gelu Nițu, la „Unteatru”. Spectacolul s-a difuzat online și a avut mare succes.
– Eu am avut bucuria să văd acest spectacol pe viu, înainte de pandemie. E, cu adevărat, un regal actoricesc. Dumneavoastră și Gelu Nițu dați o adevărată lecție de teatru.
– E un spectacol foarte drag nouă. Este vorba despre doi bătrâni pe care îi leagă o prietenie de 50 de ani, cu bune și rele.
– Asemeni personajelor pe care le interpretați, și pe dumneavoastră vă leagă o prietenie veche de Gelu Nițu.
– Ne cunoaștem de fix 50 de ani. El a terminat „Institutul de Teatru” în 1971 și a venit la „Teatrul Tineretului” din Piatra Neamț, unde eu jucam deja de cinci ani. Extraordinar! Uite, acum realizez.
– Vă amintiți de prima dumneavoastră zi de la Piatra Neamț, la celebrul, pe atunci, Teatru al Tineretului?
– Eu am terminat facultatea în 1966, dar după facultate am făcut un an armata. Și în 1967, m-am prezentat la post, la Piatra Neamț. Și m-am dus în sala de spectacol să văd o repetiție a viitorilor mei colegi. Regizorul spectacolului era Ion Cojar. Eu arătam ca un puști, de aia mi s-a și spus „Țâcă”, și Ion Cojar a întrebat: „Dar cine este copilul ăla din sală? Al cui e?”. Credea că sunt vreun copil rătăcit pe acolo. Actorii de pe scenă au râs și i-au spus: „E Țâcă, e actor, colegul nostru.” Și atunci Cojar a zis: „Păi, cum? Noi ne pregătim să mergem la Festivalul de Teatru de la Nürnberg și el să stea acasă? Nu se poate așa ceva! Îl luăm cu noi. Hai, Țâcă, urcă pe scenă!”. Așa că am urcat pe scenă, am intrat în spectacol și mi-am făcut debutul la Nürnberg. În plin comunism românesc, eu am debutat în Germania, la Nürnberg, în spectacolul „Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Asta se întâmpla în 1967. Eu fac peste o lună 76 de ani, dar mereu spun că am impresia că m-am născut actor și însurat.
Cel mai bun director, cu patru clase
– A fost de bun augur debutul peste hotare? Ați călătorit mult în turnee în acea perioadă?
– O, daaaa! „Teatrul Tineretului” din Piatra Neamț era o foarte bună emblemă a României și eram invitați la festivaluri prin toată Europa. În afară de țările nordice, pe care le-am văzut mai târziu, și de Rusia, unde am fost în turneu peste ani, cu Teatrul Giulești (actualul Odeon). În rest, am bătut continentul în lung și-n lat cu spectacolele din Piatra Neamț.
– Cum a ajuns teatrul dintr-o urbe moldovenească să fie emblema scenei românești?
– La „Teatrul Tineretului” din Piatra Neamț era toată crema tinerilor artiști: actori, regizori, scenografi. Tot ce era mai bun în țară în materie de tineri artiști se găsea la Piatra Neamț. Asta, pentru că a avut cel mai bun director cu patru clase din toată România: Ion Coman.
– Când spuneți „cu patru clase” e la propriu, sau la figurat?
– Nuuuu! La propriu! Atâta școală avea el. Se știe că, pe vremea comuniștilor, erau puși în funcție de conducere semianalfabeți, pentru că intelectualii erau „dușmanii poporului”. Dar acesta este un caz unic, aș scrie „unic” cu majuscule, în care un om cu patru clase a fost cel mai bun director de teatru din toată România, la acea oră. Și circulau niște glume, dar erau perfect autentice, că a venit la un moment dat o comisie și a întrebat portarul: „Am aflat că aici ar fi angajați oameni cu patru clase.” Și portarii au zis: „Nu noi. Întrebați la direcțiune!”
Ion Coman, pe numele lui adevărat Iţic Cohn, era un produs tipic al sinistrei perioade a anilor ‘50, oportunist, profitor, ambiţios, uns cu toate alifiile, membru de partid, sindicalist, aflat în tot felul de comitete şi comiţii. Şi cu toate acestea, în mod paradoxal, teatrul românesc îi datorează enorm, pentru că era un manager de geniu şi un excelent geambaş de actori. A avut ambiţia să îşi facă „teatrul lui” şi, pentru a-şi împlini visul, s-a folosit de toate pârghiile, proptelele, prieteniile, sforile politice, prieteneşti şi etnice. Recunoscându-şi lipsa de pregătire intelectuală, a avut înţelepciunea de a se înconjura de consilieri sclipitori, cum a fost Eduard Covali, care conducea secretariatul literar. Ion Coman „mirosea” actorii și regizorii de la o poştă. Plus că îl trimitea pe Alexandru Lazăr, un vechi și iscusit actor, să vadă examenele studenților. Iar el îi chitea pe cei mai buni. Și tot ce era mai bun și mai bun în „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică” din Bucureşti ajungea, în mod invariabil, la Piatra Neamţ.
– Dar de unde legătura lui Ion Coman cu teatrul?
– El a fost mai întâi paznic, apoi recuziter, regizor tehnic și, în sfârșit, director al secției Piatra Neamț, care ținea de Teatrul „Bacovia” din Bacău. Dar el a avut ambiția să facă „teatrul lui” la Piatra Neamț. Și l-a făcut.
– Dar cu ce îi momea pe tinerii artiști care terminau la București, să vină tocmai sub Pietricica?
– Nu ai să crezi, dar în primii ani, actorii au venit pentru că Ion Coman le-a promis paltoane.
– Ce le-a promis?
– Așa cum auzi: paltoane. Se dusese vestea că la Piatra Neamț se dădeau paltoane. Așa am ajuns și eu la Piatra, că inițial voiam să mă duc la Botoșani.
– Și era frumos paltonul pe care l-ați primit? Trebuie să fi arătat într-un mare fel.
– Eu nu am mai prins palton și am fost trist. În schimb, am primit imediat apartament. Și cum eram însurat de la 21 de ani, la 22 avusesem primul copil și la 23 al doilea, a fost foarte important să am o casă.
„Șase sași în șase saci”
– Și cum se desfășura o zi de tânăr actor la Piatra Neamț?
– Aveam de ales între a mă duce la teatru, la repetiție sau spectacol, la cârciumă sau acasă. Cam astea erau traseele. Ordinea traseelor depindea de programul de la teatru. Aveam o singură regulă sfântă: nu mâncam și nu beam înainte de spectacol. În rest, ne făceam de cap cât voiam. Nu mergeam la sala de sport, nu țineam diete naturiste și nici nu se născuse încă, din fericire, actorul-funcționar. Noi „funcționam” pe pasiune, ăsta era „carburantul” nostru. Și alcoolul, ce e drept.
– Aveați o cârciumă preferată în oraș?
– La început, stăteam în fiecare noapte la băut la restaurantul hotelului „Ceahlăul”. Asta până când într-o zi, la avizier, a apărut un comunicat din partea direcţiunii: „Io, Ion Coman, decid două puncte: actorii nu mai au voie la restaurant.” Numai că în acea noapte, neavând voie la cârciumă, după spectacol, am făcut atât de multe prostii prin oraș, încât a doua zi a apărut la avizier un alt comunicat: „Io, Ion Coman, decid două puncte: actorii au voie la restaurant”. Și atunci, eu și Mitică Popescu am prins momentul oportun și i-am spus directorului că dacă nu vrea să ne mai facem de baftă prin urbe, ar fi bine să ne deschidă cârciumă chiar în teatru. Și așa a luat ființă celebrul bar „Șase sași în șase saci”, numit după un faimos exercițiu de dicție, greu de rostit. Eu și cu Eugen Apostol eram barmanii. Și dacă simțeam că un coleg se pilea prea tare, îl puneam să spună „Șase sași în șase saci”, și dacă nu putea să rostească corect, însemna că era beat-mort și îl trimiteam acasă. Ne distram foarte bine, dar și teatru făceam. Nu exista altceva pentru noi. Am lucrat acolo cu Andrei Șerban, Sanda Manu, Purcărete, Cătălina Buzoianu, Ion Cojar, Alexa Visarion… Nu exista actor sau regizor pasionat, care să nu fi trecut pe acolo. Foarte bine a punctat Sandu Dabija, în înțelepciunea lui, când a spus că cel mai bun teatru din București era la Piatra Neamț.
Liță, Triță și Făniță
– Și dumneavoastră cum ați ajuns din „cel mai bun teatru din București, cel de la Piatra Neamț”, la unul mai puțin bun, din București?
– Fusesem în turneu la București cu trei spectacole, în două jucam rol principal, într-unul făceam mișcare. Și bunul meu prieten, Corneliu Dan Borcia, (simt o durere ascuțită în inimă de câte ori îi pomenesc numele, de când s-a prăpădit), mi-a spus: „Băi, Țâcă, tu ești chiar prost, dacă nu profiți de momentul ăsta să dai concurs la București.” Erau două locuri la Teatrul Giulești și o sută de candidați. Eu, băiat cuminte, m-am înscris și m-am dus. Ba chiar am și luat concursul.
– Și așa s-a încheiat o epocă?
– De la Romeo și Făt-Frumos, am ajuns la Liță, Triță și Făniță, sudori, sculeri matrițeri și prelucrători prin așchiere, pentru că „Teatrul Giulești” era teatru muncitoresc. Sau, altfel spus, așa s-a încheiat copilăria.
Foto: RADU AFRIM (3), UNTEATRU
Romanian