DAN SLĂVESCU (medic stomatolog, profesor universitar, „detectorist”): „Să sporim «corola de minuni» a istoriei”

Săgeata din vârful muntelui

– De unde până unde pasiunea aceasta pen­tru detectoristică a unui medic stomatolog? Cum a început?

– Mă aflam, acum un an și ceva, la un eve­ni­ment. Le povesteam celor din jur despre pasiu­nea mea pentru „off-road”, când vecinul de la masă, un fost student de-al meu la Medicină, mi-a zis despre „nebunia” lui: descoperirea de vestigii arheologice, cu ajutorul detectoarelor de metale. Mi-a arătat cele mai spectaculoase obiecte pe care le descoperise și am rămas „paf”! N-am mai avut răbdare, l-am rugat să mă ia chiar a doua zi într-o expediție detecto­ris­tică. Aveam deja în cap locul: un punct „secret” de bel­vedere, pe care-l desco­perisem în drumețiile mele prin Munții Bihorului. Așa cum mie îmi plă­cea priveliștea de acolo, m-am gândit că și strămo­­șilor daci le-o fi plăcut și or fi hălăduit pe acele culmi. Și-am vrut să văd dacă mi se confir­mă această teorie…

Eu sunt un om insistent de felul meu. Fos­tul meu student, care până atunci căutase doar piese din argint și aur, nu prea avea chef să caute fier dacic. La fier, dai peste tot felul de sârme și de potcoave de cai morți: sapi 100 de gropi și, poa­te, la una ai noroc să găsești ceva valoros. Dar m-am ținut de capul lui să cău­tăm și colo, și din­colo, până când am localizat un obiect din fier. Am săpat și am scos o săgeată dacică! Nu-mi venea să cred! A fost o senzație incredibilă. Aces­ta a fost declicul. A doua zi mi-am cumpă­rat un detector de metale și, du­pă câteva zile, când am luat autorizația, m-am apucat serios de treabă. Și-am început să gă­sesc, ba un mormânt dacic, ba săbii din epo­ca bronzului, care sunt expuse acum la Muzeul Țării Crișurilor…

„Să ai în mână o piesă de 4.000 și ceva de ani: ce poa­te fi mai frumos?!”

– Alături de alți pasionați de istorie, cu­tre­ieri, la fiecare sfârșit de săptămână, dealu­rile și munții Bihorului. Ce vă mână în luptă și ce vă ține atât de bine legați, deși aveți me­serii diferite?

– O facem, pur și simplu, din pasiunea, din dragostea pentru istorie. Când găsim un obiect, ne punem automat în locul celor din antichitate. Încercăm să ne gândim pe unde urcau dacii un mun­te, pe unde ar fi putut să fugă de o primej­die, pe unde își duceau animalele la adăpat. Cumva, trăim și noi ce au trăit ei. De multe ori mân­căm pe unde mâncau și ei, bem apa pe care o beau și ei, batem cărările pe care le băteau ei. Pe lângă așezări dacice, am găsit și urme din epoca bronzu­lui, pre­cum cele două spade de la muzeul din Ora­dea. Am dat peste niște topoare din cupru, care ar avea peste 4.500 de ani. Vă dați seama ce istorie are țara asta? Să ai în mână o piesă de 4.000 și ceva de ani: ce poa­te fi mai frumos de atât?! În același timp, încer­căm să păstrăm nealterat contextul ar­heo­logic, să nu distru­gem nimic, pentru ca specia­liștii să vină după noi și să își poată face meseria. Așa vedem noi detec­toristica.

– Pentru mulți oameni, „detectoristul” nu are o imagine prea bună. E asociat cu tot felul de ac­țiuni la limita sau dincolo de limita legalității. Ce vă deosebește de această percepție? Care sunt valorile voastre?

– Într-adevăr, „detectoristul” are imaginea pe care o are, din cauza unor situații pe care nu putem decât să le condamnăm. Dacă prin descoperirea pe care o faci, tu nu îi poți pregăti terenul specialis­tului, să îi lași în pământ o parte din obiecte, ca să le poată scoate el, dacă nu filmezi, dacă nu faci o groapă rezonabilă, mai bine te lași. Nu să sapi ca mistrețul… În plus, sunt foarte mulți care nu predau ce găsesc. E mult de muncă în acest domeniu. Noi, ca grup, încercăm să lucrăm doar cu oameni pasio­nați și onești și încercăm să le explicăm ce au de făcut. La fiecare descoperire, prima noastră grijă e să nu o compromitem. Când am găsit cele două spade, am sunat imediat la specialiști. Ni s-a spus să ne oprim din săpat, au venit și au găsit încă o bucată dintr-o spadă. Pentru arheologi, asta e ca și cum ar fi gă­sit-o chiar ei. Noi nu cerem recom­pense, facem ce facem doar pentru a îmbogăți patri­moniul cultural al acestei țări. Ținem să avem o con­duită irepro­șabilă, ținem să avem obligatoriu o legătură cu un arheolog din zonă: așa lucrăm noi.

„Cum găsim ceva, mergem la primărie”

– Spectaculoasele voastre descoperiri au atras, pe bună dreptate, atenția opiniei publice. Pe de altă parte, v-au pus în situația de a interacționa cu autoritățile, lucru care, știm bine, în România, e în măsură să îți taie tot elanul… De ce probleme vă loviți în urma descoperirilor voastre?

– Când găsim un obiect care poate face parte din patrimoniul național, avem 72 de ore la dispoziție pentru a-l preda primăriei pe raza căreia s-a făcut des­coperirea, sau Direcției Județene de Cultură. Cum găsim ceva, mergem la primărie. Acolo putem găsi un primar care să fie foarte fericit pentru că am reușit să îi datăm comuna într-o perioadă mult mai veche decât se știa, primar care să te întrebe, să fie curios, care să vină cu tine pe teren ca să îi arăți lo­cația și care să păzească descoperirea așa cum tre­buie. La fel de bine, există și primari de genul: „Nu am timp acum”, „La ce îmi folosește mie asta?”, „Haideți în altă zi”. Asta, în cazul în care primarul stă de vorbă cu noi. Îi respectăm pe toți, dar chiar dacă nu sunt interesați de ce găsim, au obligația să apere descoperirile respective, căci patrimoniul nu este al primăriei, este al acestei țări.

„Văd o cola­borare indispensabilă între detectorist și arheo­log”

– Adesea, în reportajele și interviurile noastre pe teme istorice, autoritățile din cultură ni se plâng că nu au resurse ca să sape mai mult în siturile arheologice. Cum vedeți relația voastră cu mediul arheo­logic? Ați fi gata să dați o mână de ajutor dacă vi s-ar cere?

– Nu că am fi gata: noi mergem și îi luăm de acasă pe ar­heologi, cu mașinile noastre per­sonale, le asigurăm cazare, scule, tot ce doresc, le oferim forță de mun­că pentru săpături, le stăm la dispoziție cu toate in­formațiile pe care le avem, cu filmări din timpul des­coperirilor noastre, astfel încât totul să meargă bine. Dacă ne-ar chema să îi ajutăm la o săpătură, noi am fi în stare să nu mai ieșim cu detectorul o lună de zile, numai ca să îi ajutăm. Asta s-a și în­tâmplat de fapt, am colaborat foarte bine cu Muzeul Țării Crișurilor. Înțeleg că există posi­bilitatea de scoatere a unei autorizații de săpă­tură cu detectorul de metale. Asta ar fi benefic. Noi am putea să le indicăm exact unde ar fi de săpat. Așteptăm ziua în care vor cere o astfel de autorizație… Detectorul este, azi, de mare aju­tor. Văd o cola­borare indis­pensabilă între detectorist și arheo­log, dar această cola­borare ar trebui făcută pe baza unui ghid de bune practici. E important ca „detectoristul” să știe exact ce are de făcut când găsește o piesă, cum să aibă grijă de ea, când să se oprească din săpat, ca să nu distrugă con­textul, iar arheologii să înțeleagă că și pentru ei există un beneficiu. Sunt atâtea locuri găsite de noi în care se poate săpa acum, se pot face teze de doctorat… În­drăz­nesc să vin cu o propunere: în fiecare județ să existe un ar­heolog desemnat, care să fie plătit și din con­tribuția detectoriștilor, că e un hobby și s-ar putea plăti o cotizație, așa cum și pescarul plă­tește pentru pasiu­nea lui. Apoi, aș susține ca la muzee să se țină niște cursuri pentru cei care vor să își obțină autorizația de „detectorist”. Să nu poți obține autorizația decât dacă urmezi un curs. Toți cei care nu corespund mo­ral să nu mai primească autorizații. Acum, ori­cine își poate lua un detector și poate merge să fure sau să distru­gă un context arheologic de mare va­loare. Tutela specialiștilor este obliga­torie. Nu trebuie să facem o concu­rență prostească din asta. Noi trebuie să găsim soluții pen­tru ca, împreună, să sporim „corola de minuni” a istoriei.

Fotografii: Asociația „Dacia Crisius”