Mari lăutari din Târgu Cărbuneşti – „Of, of, oof şi d’aoleu…”

Am mai scris despre lăutarii din Gorj. Dar o carte plină de povești și cântece, intitulată „Lăutari gorjeni”, semnată de Doru Alexandru Șerban, cu sprijinul lui Nicolae Mischie, mi-a adus aminte de marii lăutari din Târgu Cărbunești. Cu ani în urmă, alături de mulți dintre colegii mei de redacție, ne-a încântat Taraful fraților Bebe și Alită Pițigoi, vioriști „pri­mași” din „Vatra de cântece a Gorjului”, cum fusese botezat târgul nostru. Din respect pen­tru mesenii nunților sau ai petrecerilor, Alită cânta mereu îmbrăcat în costum național. Era un artist plin de nerv și viață care a participat la turnee internaționale în Elveția, Ucraina, Italia și Cehoslovacia. Culegător de cântece din reper­to­riul lăutarilor bătrâni, a fost înregistrat de Radio Ol­tenia și de Televiziunea Română, cu cântecele „Fire-ai al naibilui, deal”, „Pe deasupra casei mele”, „Sâr­ba lui Alită” și „Foaie verde de năut”. Iubitor de fol­clor autentic, modest, dar elegant, vioristul a lăsat în urmă amintiri de nestins. Nu putem însă vorbi numai de Alită Pițigoi. I-a fost alături, toată viața, fratele Bebe, întâi singur, iar după însurătoare, cu soția, Nela. Ei țineau mereu hora lângă bătrânul tei din Bărbătești. Dintre toți, doar teiul mai trăiește. În afara zilelor cu horă, Bebe și Nela erau lăutari de casă, veneau la hramuri, la zile de naștere, la praznicele sfinților. Tot de-ai casei era lăutarul Ion Holtea din Bengești, ce­lebrul viorist, care folosea o nuia afumată de gutui, în loc de arcuș. Venea de Sfântul Ilie, ziua bunicului meu după mamă, la Vinerea Mare, la Crăciun și la Anul Nou. Tata Longică era mare iubitor de lăutari, avea țuică bună, păstrată în damigene, pentru ei. Cum apărea Holtea, lăsa orice treabă a casei, scotea țoiul și-i cerea să cânte mereu aceeași melodie: „Pădure și iar pădure”. Deseori, de parcă i-ar fi spus cineva, apă­rea și Fonfea cu fluierele lui. Țuică era, ouăle și brânza sfârâiau pe plită, vecinul Gruia și unchiul Vatică își ocupau locul pe canapeaua de sub icoană, iar doda Mărioara lu Mirciu își făcea de lucru în șopron, unde fierbea un cazan de tescovină. O ulcea din prima țuică trimitea sus, la lăutari. Hei, hei… Mulți lăutari a avut Gorjul! Îi voi mai numi pe câțiva dintre ei, spunân­du-le iubitorilor de cântece de pe Gilort, de pe Ama­ra­dia, de pe Rusova, de pe Jiu, de pe Sohodol sau de pe Tismana, că au rămas în viață prea puțini din ge­nerația de aur a Mariei Lătărețu. Iată, nimeni altul decât Cos­tică Dindiri, mare viorist primaș, cântă ce­le­brul cântec „Spune, spune, moș bătrân”. Frumoasa Gena Bârsan, chitaristă și solistă, a cântat și la București, la cârciuma „La Crețu”. Banda lui Relu Lătărețu a lăsat urmașilor „Sârba din Cărbunești”. Gilortul, râul copi­lăriei mele, a avut mai mulți lăutari decât alte râuri. Pentru că ducea mereu la vale, pe valuri, numai dor: „Măi, Gi­lort, râu repejor / Cu tine duci numai dor”… L-au cân­tat cei mai vestiți lăutari: Rugină de la Tis­ma­na, Zlă­taru de la Runcu, Gogu de la Bâlteni, Gugin de la Ște­fănești, Bolovan din Bibești, Holtea din Lihu­lești, Cârțoi de la Pârâul de Pripor, Gâlcă de la Novaci, Coadă și Bălășoiu-Surdu de la Cărbunești, Bobirci de la Târgu Jiu și câți alții. Cum le aud numele, mă copleșește lacrima aducerii aminte și rostesc cu glasul lor tremurat: „Of, of, oof şi d’aoleu…”

Ion Longin Popescu