Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Moartea ultimului Solomonar: Prostul din Suseni

– O poveste adevărată, petrecută în lumea unui sat maramureșean –

Pe ulițele satului trecea din când în când un om sprijinindu-se într-o bâtă de alun și făcându-și de vorbă cu toată lumea. Era bă­trân, bărbos, cărunt, îmbrăcat cu haine rele, de căpătat, legat peste sumanul de lână cu o sfoară din cânepă. Cioarecii îi erau mai întotdeauna găuriți în genunchi. În ciuda înfățișării, era numai un zâmbet. Ochii albaștri ca peruzeaua – un albastru neîntâlnit la alți oameni – priveau în jur plini de inocență și bunătate. Mergea încet sau foarte încet, făcându-și simțită prezența prin glasul sonor și cald ce se auzea de la mare distanță. Oamenii îi răspundeau ori îl în­trebau câte ceva de plăcere, fiindcă răspun­surile lui erau totdeauna neaștep­tate și vorbele-i rămâneau de po­mină, descrețind toate frunțile. Aces­tui om i se zi­cea Ionu Morarului. Ion Nebunu’. Prostul din Suseni.

La pețit

Toată lumea știa că visul lui Ion este însurătoa­rea. Că cel mai mult și mai mult îl interesează fetele și că în orice moment este gata să plece la pețit. Dar nu pețea Ion pe oricine! Numa’ fete frumoase și în­stărite și mai cu seamă fete de omenie, din părinți așezați. Cu câte fete nu s-a însurat! Pețea pe genera­ții și neamuri întregi. La Crâsnic a pețit-o pe Pălă­guță, pe fata Pălă­guții, pe nepoată, pe strănepoată și pe stră-strănepoată. Și tot așa la birău, la morar, la primul corator și la toate familiile de frunte din sat. Numai Dumnezeu știe pe câte le-a pețit, că nu era an să nu pețească pe câte una! Îmbrăcat cu că­mașă curată, spălat pe mâini și obraz, apărea dumi­nica dimineață în pragul casei, cu un buchet de păs­cuțe, dacă era primăvară, sau cu sânziene, prin luna lui iulie. De milă și de frică de Dumnezeu, oamenii îl primeau în casă și-l omeneau, intrând în jocul minții lui rătăcite.

La joc

Duminicile, Ion mergea și la joc. Cum, necum, de unde, de neunde, deși nu-și spăla hainele nicio­dată, la joc era îmbrăcat feciorește, cu cămașă, gătii, cojoc și cu cizme din piele, la care avea pinteni și zurgălăi, ca să se știe că este prezent. Nimeni nu mai avea cizme cu clopoței.

Jocul se făcea la o casă care avea șură cu podele (dușumea). În șură intrau muzicanții: ceterașul, zon­gorașul și dobașul, însoțiți de flăcăii care i-au plătit. În curte – în prim plan – așteptau fetele să fie stri­gate pe nume la joc, iar în uliță stăteau bătrânele – ochiul și urechea satului – care memorau toate ges­turile și strigăturile și comentau critic situa­țiile. Mai pe lături, se aflau copii și bărbați în­surați.

De multe ori, flăcăii îi dădeau întâietate lui Ion, lăsându-l să-și strige „fata” și el o striga pe cea mai râvnită din sat. Întreaga asis­tență se înveselea pe loc și-și ațintea ochii pe victimă. Favorita nu avea de ales. Trebuia să acționeze repede, pășind mărun­țel înainte, pentru că legea jocului nu-i per­mitea să-l refuze. Cea care nu merge cu pri­mul care o strigă riscă să fie scoasă din joc. Conducătorul jocu­lui oprește muzica și-i spu­ne ceterașului să-i zică „mar­șul”. Pe „marș”, fata iese din joc, făcându-se de râsul satului. Și la această lege nu exista niciun fel de excepție. Așa că Ion a jucat vreo șaizeci de ani cu cele mai frumoase fete din sat. Ion era lecția de umilință a satului și nicio fată nu s-a rușinat vreodată să joace cu el. „D-apoi, ce-i că am jucat cu el? Nu m-a mâncat; că și pe el a lucrat Dumnezeu, tot atâta cât pe ceilalți oa­meni.” Odată fata intrată în joc lângă el, bucuria îi era fără de margini. Sărea și tropo­tea și striga mai dihai decât oricare altul, exact în ușa șurii, ca să fie văzut și auzit de toată lumea: „Hai, da’ cine joacă lângă mine/ Tătă vara-i mere bine/ Cine joacă lângă altu’/ Tătă vara-o doare capu’”. La asemenea texte, privitori și jucători se pră­pădeau de râs. Putea să strige orice, că pe el ni­meni nu se supăra, nimeni nu-l întreba de sănătate. El n-avea nicio lege, pentru că era prostul satului.

Casa și vacile

I se zicea Ionu Morarului, pen­tru că tatăl lui fu­sese mo­rar. Își vân­duse moara, dar Ion nu era sărac decât de minte. Avea un loc de două clăi de fân, „La Scaun”, o grădină „Între Vâlcele” și o altă grădină, în „Țiișoare”, unde și lo­cuia. Casa lui era în afara vetrei satului. De la el începeau hucea­gurile, pă­du­­rea și muntele, satul fiind în pantă. Căsuța și-o con­strui­se singur. Era din nuiele, lipită cu lut pe dină­untru și pe dinafară. Își făcuse și pat. Pe patru țăruși a pus o leasă de nuiele, și pe leasă, paie. Focul îl făcea afară înaintea căsuței și-și gătea cartofi copți în jar, sin­gura mâncare pe care știa să și-o facă.

Era absolut de ne­în­țeles cum de nu avea ne­voie de căl­dură și dormea nu­mai în frig. Fe­meile sa­tului îi du­ceau mân­care cu rân­dul. Îi mai du­ceau aș­ternu­turi și haine, dar după ce se murdăreau, le ar­dea. Își păstra doar două rânduri de îm­brăcăminte: unul de toate zilele și unul de mers la joc. Niște oa­meni buni i-au con­struit o căsuță din bâr­ne cu două încă­peri. Tot un om bun i-a dat de pomană o vițică pătată cu alb și negru, de rasă. Din ea au ieșit două vaci fru­moase și grase ca doi tauri, de se mi­nuna toată lu­mea. Vacile lui nu aveau grajd, stăteau afară, legate de un copac, nu se îmbolnăveau și dădeau atâta lap­te, cum nu dădeau cele bine îngrijite și ținute la căl­dură, în grajd. Ion cobora laptele în sat cu gălețile. Laptele lui avea și multă grăsime, multă smântână față de-al altora, dar nimeni nicio­dată n-a spus că ar fi furat laptele de la vaci. El nu știa așa ceva. Ba era și foarte credincios. Umblând la pețit mai mult ziua, în casa unde intra era ospătat cu un blid mare de mămăligă cu lapte sau o altă mâncare ce nu tre­buia mestecată prea mult, că de pe la patruzeci-cinci­zeci de ani își pierduse toți dinții. Învâr­tea mân­carea în gură o dată sau de două ori, o împingea cu limba și o înghițea nemestecată. După ce termina de mâncat, se punea în genunchi și se ruga și mulțu­mea lui Dumnezeu și binecu­vân­ta casa și oamenii din ea, încât cei care-l ascultau rămâ­neau muți de uimire. O vizită a lui Ion însemna milă și îndurare de la Dumnezeu pentru toată familia, așa că mulți erau bucu­roși să le treacă pra­gul. Dar el avea casele lui preferate mai ales în Josani (partea de jos a satu­lui).

Arăta ca un cerșetor, dar de cerșit nu cerșea niciodată. Intra în casă, se oprea lângă ușă și după ce saluta frumos cu „Lăudăm pe Domnul nos­tru Iisus Hristos”, aștepta să fie băgat în seamă și omenit.

„Sfântul” satului

Vacile lui Ion erau pricină continuă de mirare. Când ve­nea vremea de trimis la pășu­nat, în munte, Ion le dezlega și le dădea drumul. Vacile se duceau singure exact unde trebuia. Singure se întorceau și toamna. „Ai plătit la păs­tor?”, îl întreba câte unul. „Al meu păstor îi în cer și nu cere niciodată plată”, zicea Ion. Și, într-adevăr, Păstorul i le păzea cât se poate de bine. Urșii nu le făceau nicio zgârietură. Pe ale altora le nenoroceau, de trebuiau tăiate sau le mâncau cu totul, încât le rămâneau numai copi­tele și coarnele. Ale lui se întorceau an de an tefere și frumoase ca din reclame.

Ion era aproape ca un sfânt. El nu suduia, nu bles­tema, nu fura, nu mințea și nu omora nimic, niciun fel de vietate. Zicea că este mare, mare păcat. Unii spuneau că-și prindea la încălțări zurgălăii pe care-i purta la joc, atunci când pleca la fân, ca nu care cumva să omoare furnici sau alte lighioane mer­­gând pe potecă. Dacă avea un vițel, nu știa și nu voia să-l taie. Îl vindea cu cât îi dădea omul pe el – dacă-i dădea ceva –, că el nu cunoștea valoarea ba­nilor și nu știa să numere decât până la cinci. Habar n-avea câți bani ar fi meritat vi­țelul, așa cum nu știa nici câți bani lua pe lapte. Ion trăia în­tr-o fericită naivi­tate. Starea lui era una și ace­eași: de bucurie și de spe­ranță. Visul că va fi mire – fie­care fată pro­mi­țându-i că-l ia de bărbat – îl făcea fericit și-l ajuta să trăiască.

Exista totuși ce­va care-l putea în­furia și-l putea de­ter­mina să pună mâna pe secure, să amenințe. Mo­tivul era cuvântul „un­cheș”. Deși se a­pro­pia de 80 de ani, el era flăcău de în­surat, nu uncheș, adică un bătrân.

Făcutul fânului

Nebun cum era, Ion știa să muncească. Fâ­nul pentru cele două vaci și-l făcea singur: el cosea iar­ba, el împrăștia brazdele, el le întor­cea ca să se usu­ce, el grebla fânul și tot el singur făcea și claia. Dar la făcutul clăii este ne­voie de doi oameni: unul să arunce fânul de jos și unul să stea pe claie, să-l calce pentru a nu-l pătrunde ploile. Ei bine, Ion a inventat o metodă a lui. Lua un copăcel, îi tăia crengile, lă­sând lângă tulpină capete din ele și urca pe ele ca pe o scară. Când trecea de la jumătate în sus, făcea fânul sul, îl lega cu sfoară, îl agăța în umăr și-l urca pe claie. Și tot așa, până-i făcea vârful. Numai el și Dumnezeu știau de câte ori urca și cobora până termina de făcut o claie.

Pentru orice om ar fi fost o corvoadă insuporta­bilă. Pentru el nu părea a fi așa. Toată ziua lucra și cânta cu vocea lui frumoasă, de răsunau văile.

Lucrul cel mai de neînțeles era însă faptul că atâta vreme cât Ion cânta și-și făcea fânul, nu ploua nicio picătură și nu se vedea pe cer niciun nor. Fânul lui n-a fost plouat niciodată. Era galben ca aurul, mirosea a flori, vacile îl mâncau cu plăcere și dădeau lapte mult și bun. Satul stătea cu urechea atentă și când oamenii îl auzeau cântând pe Ion, se grăbeau cu toții să iasă la fân, să țină ritmul cu el. De cum termina Ion cu fânul, se punea pe ploi cu săp­­tămânile, de putrezeau brazdele de iarbă. Și chiar dacă mai rămânea ceva neputrezit, fânul era ma­roniu, mucegăit și mirosea a acru. Animalele nu-l mâncau, iar de-l mâncau, slăbeau și păreau bol­nave. „Dumnezeu ține cu Ionu Morarului”, recu­noș­teau cu voce tare oamenii. Păstorul din cer, care-i păștea vacile în munte, îl ajuta și la făcutul fânului. Îl ajuta Cel de Sus mai mult decât pe toți ceilalți. La vremea fânului, prostul satului era privit cu un soi de respect amestecat cu teamă. Nimeni nu știa de ce și de cine se teme, dar se temeau.

Ion și Fata Pădurii

Odată, într-o vară, în timp ce-și făcea fânul „La Scaun” și cânta de mama focului, mai la vale de el, doi bărbați în putere, tată și fiu, ieșiseră și ei la cosit, ca să profite de vremea bună a lui Ion. Din zori, de cum au început să cosească, au auzit însă o femeie bătând rufele cu maiul, în pârâul din pădure. Cât a fost ziua de mare, femeia n-a încetat să bată rufele, iar cei doi bărbați au cosit cu frica-n sân. Își făcu­seră planul că vor înnopta acolo, în colibă, și a doua zi se vor pune pe cosit de cum se va crăpa de ziuă. Femeia însă nu-și mai termina de spă­lat rufele, și cobora seara, așa că cei doi și-au luat coasele la spinare și-au cobo­rât în sat, iepurește. A doua zi, întâlnin­du-l pe Ion, l-au întrebat dacă a auzit și el pe cineva spălând rufele în pădure. „Io n-am auzit pe nimeni, vi s-o noro­cit”, le-a răspuns Ion. Cei doi erau siguri însă că în preajma lor fusese Fata Pădurii, care nu se lega de Ion, fiindcă nefiind în tăriile minții, nu avea putere către fe­meie. Era și el ceva asemenea ei, prezent, dar nebunesc totodată.

Uncheș – cuvântul ucigaș

Moartea lui Ion a fost pregătită de două întâm­plări neplăcute, dar lovitura de grație i-a fost dată de cuvântul „uncheș”.

În ultima zi a vieții lui, s-a dus la ultima „dră­guță” care-l omenea ca lumea de fiecare dată. Era o tinerică de vreo șaisprezece ani, foarte miloasă și cuminte. A găsit-o făcând mă­măligă cu brânză, pe care urma să o ducă la pălin­cie, părinților ei care fierbeau țuica. Fiind foarte grăbită și socotind că va câștiga timp, l-a trimis pe Ion la cazan, ca să mă­nânce toți împre­ună. Ion a ieșit în uliță, dar un grup de copii au început să-l provoace și să strige la el „uncheș”. S-a enervat foarte tare, i-a amenințat cu bâta lui de alun, dar copiii nu încetau să strige „un­cheș” ca să-l întă­râte și să se amuze că nu este în stare să alerge după ei ca să-i prindă. Și Ion nu s-a mai dus la pălincie. A făcut cale în­toar­să, urcând ulița spre căsuța lui din afara satului, la care n-a mai ajuns. După ce a trecut o vâlcea din apropiere, s-a cul­cat pe spate în iarbă și a rămas așa, cu ochii lui albaștri larg deschiși spre Păsto­rul cel bun al cerului și al pământului.

Când a fost găsit a doua zi, toată su­flarea satului s-a înfiorat. Clopotele bise­ricii au sunat limpede și foarte frumos, ca după un om bun și ales, auzin­du-se până de­parte, dar cerul s-a încruntat dintr-oda­tă, acoperindu-se cu nori negri și groși.

Șolomânarii

Bătrânii spun că șarpele care nu mușcă om, nu mușcă animal, care nu se atinge de om și nu se atin­ge de animale și nu-l vede om șapte ani, nu-l atinge ochi omenesc, acela se face balaur. Dacă-l vede om ori pasăre – cea mai mică pasăre –, apoi nu se mai face balaur, rămâne șarpe.

Balaurul are aripi și labe multe și trăiește în Iezer și de-acolo iese. Iezerul îi tău fără fund; are legătură cu marea. Oamenii au verifi­cat acest lucru. Au aruncat în el un stâlp lung de zece metri însem­nat și n-a mai ieșit în veci la suprafață. L-au aflat în mare, după cine știe câtă vreme, și-au recunoscut sem­nele. Iezerul îi acoperit cu mușchi gros, mai gros de un metru, în care îți intră picioa­rele până la genunchi și te leagănă. Are un ochi de apă rece-rece de te-nfioară, mai rece ca gheața, și apa asta îi apă gré. Nu-i voie să-ți bagi picioarele în ochiul acela, că te trage în el. Am fost pe Iezer când eram cocoa­nă și l-am probat cu un picior, da’ am scăpat. Ș-apoi Balaurul iese de acolo când îi vreme mare, vreme gré, furtună, ploaie cu grindină. Așa ziceau bătrânii, că vin șolomânarii cu furtunile de la mări. Dar sunt puțini de-aceia oameni pe pământ! Șolomânarii poartă norii cu ploile cele mari, după cum văd ei că-s oamenii de buni la suflet. Dacă oamenii-s răi, aduc ploi năprasnice; dacă-s buni, aduc ploi mă­noase, blân­de, ori vreme bună și mână vremea gré pe codrii pustii. Da’ și iezere nu-s multe pe pământ; numa’ un anumit număr, după câți balauri îs. Că Iezerul îi casa Balaurului.

Potopul

Atâta vreme cât a trăit, despre Ionu Morarului nu s-a știut că este Șolomânar. Era Șolomânar, da’ Șolomânar ascuns. Adevărul a ieșit la iveală numai după ce a murit, când vremea s-a schimbat, dar mai ales în ziua înmormântării.

În ziua aceea, a fost cea mai mare furtună din câte s-au văzut vreodată. Nici bătrânii cei mai bă­trâni nu mai văzuseră și nici nu auziseră să fi fost când­­­­va sau la înmormântarea cuiva o așa vreme grea.

De dimineața, ieșise soarele din nori, părând că va fi timp frumos. Oa­menii s-au îmbrăcat în haine ușoa­re și au ur­cat în Su­sani, la casa care s-a oferit să găz­duiască înmormân­ta­rea. O altă familie a pri­mit să se facă la ei masa de pomană.

Căsuța lui Ion era de­par­te. Doi oameni cu o că­ruță cu cai, în­soțiți de preot, au ple­cat să coboare sicriul la locul prohodului. Sicriul a fost scos din că­suță și pus în căruță. În mo­mentul acela, dinspre Iezer, de „După Piatră” s-au ridicat nori mari, negri, unul după altul, și s-au nă­pustit peste Susani. Ve­neau cu viteză amenințătoare, cu capetele înainte, ca niște balauri și, dintr-odată, unindu-se, s-au frânt cu o bubuitură puternică și a căzut din cer un potop care voia parcă să înece lu­mea. Apa vâlcelei de lângă casa lui Ion s-a umflat, ajungând la inima că­ru­ței, unde era și preotul, în­con­jurând sicriul. Valuri de apă loveau în sicriu, furi­oase, răsucindu-l și în­tor­cându-l cu fața în jos. Dacă n-ar fi fost bine bătut în cuie, capacul s-ar fi des­prins, iar mortul ar fi fost recuperat de apele ce­ru­lui. Ulița s-a transformat rapid într-un râu nebun, care desprindea bolovani cât gălețile și chiar mai mari, mânându-i la vale cu vuiet asurzitor. Oamenii stăteau nemișcați lângă căruță, apa trecându-le mult peste genunchi. Preotul se ruga fără grabă, și poto­pul s-a domolit întrucâtva, astfel că au putut ajunge la casa unde trebuia să se țină slujba de înmormân­tare. Se întâmplase o mi­nune a lui Dumnezeu, ceva ca o rupere de nori, dar oricum, ceva pe care nici­unul dintre cei aflați în acea zi acolo nu mai avea să uite până la sfârșitul vieții lui. După ce au ajuns în curte, ploaia a început din nou, de data aceasta cu piatră, cu grindină, încât nimeni nu putea să stea aproape de sicriu. Singură, o văduvă foarte credin­cioasă înfrunta vremea și îl bocea pe Ion, făcând ocolul căruței până la proțap și înapoi. Deși se adă­postiseră pe sub streșini, grindina mânată de vânt zgâria fețele oamenilor ca niște gheare.

La sfârșitul ceremoniei, bărbații le-au trecut pe femei în spate, ca prin râu, de partea cealaltă a uliței. Cei veniți să-l conducă pe ultimul drum pe Ion n-au dezertat. L-au însoțit până la capăt, știind fiecare în sinea lui de ce o face și din ce motiv rabdă urgia ce­rului. Poate sperau să fie plătiți cu atâta pentru gre­șelile comise față de Ion.

Fiind el fecior, jupânesele satului l-au convins pe nepot că trebuie să aibă înmormântare cu ceteră. Nepotul, venit mai de departe, nu prea știa cum este obiceiul, și au cântat trei ceterași. Căruța cu sicriul, preotul, ceterașii și oamenii s-au pornit spre cimitir. În căruță, lângă sicriu, o bă­trână îl bocea de formă, încercând să se țină de muzica instrumentală. Puho­iul de pe uliță însoțea cortegiul, lovind oamenii în picioare cu bolovanii smulși din țărmuri și cu alții desprinși de pe jos. De sus, ploaia și grindina îi șfi­chiuiau întruna. Cum au coborât sicriul în groapă și-au început să-l acopere cu pământ, ploaia și grin­dina s-au oprit și a lucit vesel soarele.

*

Tot potopul acela s-a abătut numai asu­pra Susa­niului. În Josani n-a fost nicio picătură de ploaie. Doar valea de la pălin­cie s-a umflat, încer­când să mă­ture ciu­bărul în care curgea țuica, așa încât Crâș­nicița abia l-a salvat, agățându-se de el cu amândouă mâinile.

Pentru că nimeni nu mai pomenise o furtună care să disloce bolovani și pentru că a fost și grindină, toată lumea a spus că Ion a fost Solomonar. Că atunci când moa­re un Solomonar, cine știe cum se supără natura, că are legă­tură cu vremea. Și grin­dina și vântul urlă­tor. Asta însemna c-a fost So­lomonar. Și la nimeni, niciodată, nu s-a mai po­menit o asemenea întâmplare.

„Pe jos l-au condus la groapă oame­nii și pe sus furtuna, vremea aceea grea, ori poate cine știe, alți Șolomânari ca el, veniți de departe.” Și bătrâna povestitoare, de la care am aflat istoria lui Ionu Morarului, a adăugat, gânditoare, în locul meu: „A fost ultimul Șolomânar de pe la noi, iartă-l Doamne, și pe mine că l-am pomenit”.

Irina Măran

Foto: IVAN GENERALIC

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian