Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pr. CHIRIL ZĂGREAN, starețul Mânăstirii Parva–Rebra: „Aveam zece ani când s-a născut în mine dorul de preoție”

FORMULA AS ÎN ȚARA NĂSĂUDULUI

„Există o rugăciune pe care o cântăm la strană, în Postul Paștelui: «În Bi­se­rica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta». Când stăm în biserică, stăm, de fapt, în cer; pen­tru că biserica este casa lui Dumne­zeu, un loc sacru în care El Își împărtășește energiile necreate. Tot tim­pul este prezent Dom­nul acolo, înconjurat de cete de îngeri care Îl slăvesc. N-ai cum să nu te cutre­muri, să nu vi­brezi la lucrurile acestea, la fap­tul că Dumnezeu Însuși este acolo și Își împărtă­șește ener­giile necreate ale harului la toți cei care Îl iubesc, care Îl caută și care stau de vorbă cu El. Eu asta am simțit de mic copil. De când m-am deș­teptat pe pă­mânt, am înțeles că mai-marele lu­mii e Dumnezeu și că biserica este casa lui. De atunci am iubit-o. Biserica e pentru mine și tată, și mamă, și casă!”.

– Părinte Zăgrean, nu se întâmplă prea des ca drumul credinței și dorul de Dumnezeu să înceapă în anii copi­lăriei. Ce v-a făcut să schimbați jocu­rile pe rugăciuni?

– Cred că aveam zece ani când s-a născut în mine dorul de preoție, deși n-am crezut, la vremea aceea, că visul mi s-ar putea împlini. La mine în Salva, un sat din apropiere de Năsăud, preotul era una dintre persoanele cele mai im­por­tante ale comunității, alături de pri­mar, medic și învățător, iar eu mă sim­țeam prea simplu, prea nepregătit pentru a urca așa de mult în viață. În adâncul sufletului îmi doream, dar știam că e mai presus de mine, că nu sunt vrednic pen­tru așa ceva și nu sunt pregătit, din toate punctele de vedere, pentru o ase­menea misiune. Fiind născut într-o fa­milie de țărani credincioși dar simpli, nu încăpea în mine gândul că aș putea să ajung la rangul înalt al preoției. Pentru mine, slujitorul altarului era un om dum­ne­zeiesc, o făptură aleasă, cu o misiu­ne specială, prea importantă pentru mine, ca să pot avea acces la ea. Eram fericit ori de câte ori mergeam la biserică și-l vedeam slujind pe părintele nostru din sat. Sorbeam cu nesaț tot ce se cânta și se citea la slujbe, și deși nu înțelegeam chiar tot ritualul, mă simțeam ca în rai, dar nu credeam că voi ajunge vreodată și eu în fața altarului.

Pelerinajul spre Dumnezeu

– Pe poteca grea a călugăriei cum ați ajuns?

Mânăstirea Pârva-Rebra, renăscută prin dragostea credincioșilor

– Focul acesta, chemarea de a intra în mânăs­tire, a fost darul lui Dumnezeu. Nu m-a îndemnat nimeni către călugărie. Prima flacără am simţit-o la 14 ani, cu prilejul unui pelerinaj la Nicula. Era pentru prima oară când treceam pragul unei mânăstiri. Îmi amintesc și astăzi momentul de atunci. Era spre dimineaţă, se trăgeau clopotele la Sfânta Liturghie, răsunau bolțile cerului de cân­tări și în clipa aceea am simțit o străfulgerare în inima mea, un dor năpraznic de Dumnezeu şi de mânăstire. Aș spune, prin urmare, că nu a fost o căutare a mea, ci o chemare din partea lui Dumnezeu, pentru că modul de viaţă călugăresc este unul mai aspru, mai special. Calea ȋmpără­tească a mântuirii este cea a căsătoriei, dar Dum­nezeu are şi suflete pe care le cheamă pentru călugărie, ca să se roage mai mult şi să ajute lu­mea prin rugăciune, decât ar putea-o face căsăto­rin­du-se. Hristos este cel care trimite inimii un foc, o dragoste de Dumnezeu atât de mare, ȋncât tu trebuie doar să zici „Da!”. Nu ai cum să zici „nu”, la ȋnflăcărarea aceea, la dorul de Dumnezeu şi pentru o viaţă trăită ȋn mânăstire, doar ȋn rugă­ciune şi ȋn gânduri sfinte. Nu ai cum să respingi acel foc pe care Dumnezeu ȋl pune ȋn inima ta. Când vine ceasul, faci pasul, te duci și răspunzi chemării lui Dumnezeu. La fel s-a întâmplat și cu mine. Nu am putut intra atunci în mânăstire, eram doar ȋn clasa a VIII-a, ȋncă un copil. A trebuit să aștept încă trei ani, ȋn care gân­dul, starea mea sufletească, ȋnflă­cărarea aceea, s-au copt. La 17 ani, am intrat în mânăstire. Atunci a fost cel mai potrivit moment și Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a chemat la un asemenea mod de viaţă.

„Aș zice că mi se potrivește de minune călugăria”

– Unde ați intrat în mânăstire, pă­rinte stareț?

Părintele Chiril Zăgrean – ”Pentru mine biserica e totul”

– Chiar aici, pe Valea Someșului, la Parva-Rebra. Când am venit eu, în 1995, mânăstirea avea doi ani de la reînființare. În vremea respectivă intrau foarte mulți tineri în monahism. După revoluție a fost o dorință aprinsă a mul­tora să trăiască o viață monahală. Bi­ne­înțeles că pe parcurs s-au triat, nu aveau toți vocație monahală. Era doar așa, un dor și o noutate, o curiozitate de a trăi în mânăstire, nu toți veniții aveau vocație de monahi, așa că mulți s-au retras. Dar cei care au avut vocație au rămas, printre care, cu darul lui Dum­nezeu, am fost și eu. Aș zice că mie mi se potrivește de minune călugăria. Ce-i drept, viețuiesc și într-o mânăstire deo­sebită. Mânăstirea noastră are un istoric aparte. Ea s-a reînființat în anul 1993, la data de 21 iulie, pe vatra unei vechi mânăstiri care a funcționat aici până la 1822. De la 1822 n-au mai fost viețui­tori în mânăstire, iar credincioșii din localitatea Parva – care era o co­muni­tate mai mică în vremea aceea, doar câteva zeci de familii –, neavând bise­rică în localitate, au strămutat în sat biserica veche de lemn a mânăstirii, cu tot ce a avut în ea – odoare sfinte și obiecte bise­ricești. Apoi, comunitatea din sat a crescut, și în 1963, și-au făcut o biserică mai mare, mai încă­pătoare. Au păstrat, totuși, din obiec­tele de patri­moniu ale vechii mânăstiri pe cele mai impor­tante și le-au dus în noua biserică. După revoluție, cre­dincioșii din Parva împreună cu preotul lor și-au dorit foarte mult să se reînfiin­țeze mânăs­tirea, amintirea ei fusese păstrată me­reu, mai ales prin­tre cei bătrâni. Le ardea sufletul după ea. Renaș­terea ei a început în 1993, cu șapte călugări veniți de la Turnu, toți bistrițeni, avân­du-l în frunte pe Părintele Paisie Iloaie, care astăzi e sta­reț la Mânăstirea Nușeni. Ei au reîn­fiin­țat mânăs­tirea, începând de la iarba verde. Unde e con­struită bise­rica acum, era doar o poia­nă. Părintele Paisie m-a primit ca duhovnic, el m-a închino­viat. Apoi, în anul 2001, la șapte ani de la intrarea mea în mânăstire, într-un singur an au venit toate, una după alta: călugăria, diaconia și preoția. După ce Părintele Paisie a plecat stareț la Mânăstirea Nu­șeni, fiind singurul preot al mâ­năstirii, în anul 2003, am fost numit stareț. Aveam pe atunci doar 25 de ani, din care opt de monahism și doi ani de preoție…

„Când tu faci, face și Dumnezeu pentru tine”

– Cum e să fii, părinte Chiril, slujitor al altarului și stareț, la numai 25 de ani?

– Când ți se potrivește modul de viață călu­găresc, faci cu drag toate ascultările, tot ce ți se cere și în activitățile adminis­trative, și în cele duhovnicești. Și când tu faci, face și Dumnezeu pentru tine. Te luminează, te îndârjește. Înveți repede ce ai de făcut. Nu simți călugăria ca pe o caznă, ci ca pe o bucurie continuă. Deși eram vreo 20 de călugări, s-a întâmplat că am rămas singurul preot al mânăstirii, și atunci, chiar dacă eram mai tânăr, am fost numit stareț. Dacă iubești biserica, iubești rugăciunea și-i iubești și pe oameni, lucrurile merg, cumva, de la sine. Ajungi să le slujești tuturor. Pentru că starețul este cel care îi slujește pe toți.

„Rugăciunea ta, rugăciunea mea, rugăciunea noastră țin lumea”

default

– Părinte, printre credincioșii năsău­deni, aveți faima unui bun rugător, un preot care le poartă așteptările către cer și-i ajută să și le împlinească. Ce-ar tre­bui să știm, cei de azi, despre rugăciunile care se împlinesc?

– Să știți că dacă inima Îl iubeşte pe Dumnezeu, rugăciunea curge firesc, ca apa unui izvor. Dacă nu, ea rămâne doar ca o înșiruire de gânduri, pe care omul o face la greu. Așa ajungi la un conţinut al rugăciunii foarte superficial. Poate că la ȋnceput ar trebui să și ȋnvăţăm câteva lucruri despre Dumnezeu, ca să ştim cui ne rugăm. Până nu Îl ȋnţelegi pe Dumne­zeu, cine este, ce vrea de la tine, e mai greu să ne rugăm cu tragere de inimă şi cu drag. Sfântul Ioan Scărarul, un călugăr care a trăit ȋn secolul VI, la Mânăstirea Sfânta Ecaterina, la poala Muntelui Sinai, a scris o carte intitulată Scara Raiului, explicând urcuşul duhovnicesc spre ȋn­dumnezeire, ȋn 30 de trepte. Una dintre ele este închinată rugăciunii, despre care Sfântul Ioan Scărarul spune: „După ȋn­suşirea ei, este unirea omului cu Dumne­zeu, iar după lucrare, susţinătoarea lumii”. Este foarte important ca noi să ştim că rugăciunea este o lucrare, care ne poate uni cu Dumnezeu, și că este „susţinătoa­rea lumii”. Astăzi, de multe ori se pune pro­blema să ajutăm lumea, sub diferite forme: activităţi filantropice, munci obștești, ajutoare în bani. Dar toate astea se împlinesc numai dacă avem și o lucrare a rugăciunii. Pentru că noi, prin rugăciune, Îi cerem lui Dumnezeu, care este atotputernic, să ajute El lumea, iar Domnul o poate ajuta mult mai bine decât o putem face noi, şi o și ajută cum trebuie. Noi de multe ori am vrea să facem un bine, dar nu ştim cum să ȋl facem ca să fie, ȋntr-adevăr, de folos. Lucrul cel mai important este ca eu să mă pot uni cu Dumnezeu prin rugăciune. Dar dacă mă unesc cu Dumnezeu, susţin și lumea. Rugăciunea mea, rugăciunea ta, rugăciunea noastră susţin lumea.

„«Sfinții Năsăudeni» au pus sămânța unei credințe adânci”

Pelerini la slujbă, la Mânăstirea Pârva-Rebra

– Părinte stareț, nu aș vrea să încheiem acest interviu fără să vorbim și despre cre­dincioșii năsăudeni. Suntem într-o zonă greu încercată, care a dat ortodoxiei martiri: „Sfin­­ții Năsăudeni”, oameni credincioși, au renunțat mai degrabă la viață, decât la religia lor. Se mai păs­trează acest model? Chemarea către biserică?

– Eu am bucuria de a mă fi născut și de a fi crescut în Salva, sat în care au fost martirizați de imperiul austro-ungar, în 1763, „Sfinții mucenici năsăudeni” – Athanasie Todoran din Bichigiu, Va­sile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu. Tuspatru s-au împotrivit împărătesei Maria Tereza, care dorea ca românii să treacă la uniație, și au plătit această împotrivire cu viața. Eu cred că și astăzi zona Năsăudu­lui tră­iește sub semnul martiriului lor. Oa­menii de aici nu sunt doar vrednici și mun­citori, ci și credincioși deosebiți. Își pecetluiesc tot timpul munca cu multă rugăciune. Bi­se­ricile de pe Valea Bâr­gău­lui, a Some­șului ori a Sălăuței sunt pline de oameni în duminici și sărbători. Mai ales perioada în care ne aflăm acum, a postului Ador­mirii Maicii Domnului, este o perioadă de rugăciune intensă. Îmi amin­tesc din copi­lărie că tocmai acum, în miez de vară, era foarte mult de lucru la câmp. Cu toate acestea, țăranii de la mine din sat își lăsau toate treburile, numai ca să apuce să vină acasă, să se pregătească și să meargă la biserică, unde, în fiecare zi, se cânta Pa­raclisul Maicii Domnului. Și mergeau spre biserici împreună, ținân­du-se de braț și cântând tot drumul prices­ne, în cinstea Preacuratei. La fel făceau și la întoarcere, era o frumusețe pe care cu greu pot să v-o descriu. Răsunau ulițele satului de cântări în cinstea Maicii Dom­nu­lui. Și credincio­șii noștri mergeau în­tot­deauna și la marele pelerinaj de la Mâ­năstirea Nicula. Ea a fost și este și acum un centru spiri­tual pentru toți nă­său­denii. Întotdeauna se mergea pe jos, cu preotul satului și pra­porii în frunte, cântând, de răsunau văile de pricesnele lor. De mers, merg și azi, zeci de kilometri, unii dintre ei chiar și o sută, depinde cât de îndepăr­tat e satul de unde vin. Zile întregi petrec în pelerinaj, dormind noaptea pe la cre­dincioșii din satele pe unde trec. Totul, numai ca să îi slăvească pe Dumnezeu și pe Maica Dom­nului. Nu o să uit momen­tele acestea toată viața… Te cutremurai să vezi atâta cinstire adusă Domnului, atâta evlavie în popor. Le sunt atât de recunos­cător năsău­denilor mei, și le mulțumesc și astăzi Domnului și Maicii Sale, că au putut da credincio­șilor de la noi, de care am fost înconjurat de mic, atâta putere și evlavie.

Foto: Darius Echim

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian