MARCEL LUPȘE: „Dacă nu ești de undeva, dacă nu ești național, nu poți fi universal”

Colibița este o stațiune montană, așezată pe marginea unui lac de acumulare, în­tr-un luminiș din Munții Bârgău. Aici, în cen­trul tihnei naturii ființează de ani de zile o ta­bără de pictură în care artiștii din județul Bistrița-Nă­săud sunt majoritari. Condițiile sunt cu ade­vărat minunate: priveliști de vis, condiții de trai ca în rai… Așa se explică, poate, și prețuirea inter­na­țio­nală a pictorilor din Bistrița, în operele cărora „aca­să” joacă un rol principal. Opere moderne, dar cu un „vino-ncoa’” românesc. O sinteză strălu­ci­toa­­re de teme, stil și culori, așa cum apar și în ta­blo­urile pictorului MARCEL LUPȘE. Un artist de valoare europeană, pe care l-am găsit pe ma­lul la­cului Colibița, cu penelul în mână, pic­tând flori. Lumina soa­relui risipea pepite de aur pe apă, când l-am rugat să-mi răspundă la întrebări.

Iarba-fiarelor

– Când v-ați des­coperit scân­teia de artist, d-le Lup­șe?Vă întreb, inspirat de stră­ful­gerările de aur ale lacului Colibița…

– Nu pot să spun exact când au fost începuturile mele în pic­tură. Dar sunt sigur că apleca­rea mea spre artă are o mare, mare legătură cu copilăria și cu zona din care mă trag. Deși sunt născut la Dej, lân­gă Cluj, eu am deschis ochii pe Valea Bârga­ielor, de acolo de unde vine familia mamei mele. Am copilărit în zona asta și, foarte de mic, am luat contact cu lumea satului, într-un mod mai aparte, zic eu. Mergeam în sat, la bunici, și bunica îmi spu­nea că de mic umblam toată ziua prin grădina ca­sei, ca să învăț toate plantele. Mi­loasă și bucu­roasă, Buna m-a luat sub aripa ei și m-a in­trodus în lumea mirifică a lor. Astăzi nu ne mai dăm pe deplin seama ce importanță are această lume pentru noi. Nu înțelegem cu totul relația care se țese între noi și plante. Considerăm că totul se întâmplă de la sine. Când colo, suntem legați cu niște lanțuri invizibile de plantele din jurul nostru. De înconjurimea noastră vegetală. De mii de ani, plantele ne vindecă răbdătoare trupurile și sufle­tele, ne dau speranță, și pe dea­supra, ne poartă și în lumea miturilor. De exemplu, iarba-fiarelor. Când eram mic, bu­nica mă fermeca mereu cu po­veștile despre ea. Îmi spunea că iarba-fiarelor are calități extraordi­nare și nu o poate găsi decât ari­ciul. Iar ca să o pu­tem stăpâni și noi, oamenii, trebuie să prindem niște pui de arici, să-i ascundem sub o copaie de fier, ca să nu poată ieși de acolo. Atunci, mama ari­cioaică, ca să-și salveze puii, se duce, caută și gă­sește iarba-fiarelor, apoi vine și taie copaia cu ea. Dar iarba rămâne pe loc și cel care o găsește poate să desfacă cu ea orice lacăt. Mai târziu, am în­țeles că acesta era și un mit al în­tregii omeniri. Dintot­deauna, omul a vrut să rupă ori­ce zăgaz, ca să erupă către lumină. Iată de ce po­vestea ierbii-fia­relor revine mereu în pictura mea.

Clujul mirific

– Să înțeleg că nu ați trăit o străluminare de o noapte, ca a doua zi să vă treziți dăruit cu harul picturii…

– Nu, deloc. Când ai mei m-au trimis la școa­lă, la Cluj, am făcut un liceu industrial. Dar li­ceele industriale la în­cepu­tul anilor ‘70 erau școli bune, școli de cinci ani. Așa că am avut timp, ca un băiat venit de la țară, să mă apropii de lumea culturală a Clujului. Mi se părea mirifică: ope­ra, teatrul, ex­pozițiile, toate mă fermecau. Atunci am simțit nevoia să fac și eu ceva. În timpul liceului urma­sem cursurile Universității Populare de Artă, iar după aceea am dat la Arte Plastice. Am căzut în primul an, dar m-am îndârjit și, în cele din urmă, am intrat la Institutul „Ion Andreescu” de la Cluj. Tot pictând și intrând mai adânc în tainele ar­telor, am înțeles că există o legătură foarte mare cu filonul ăsta vegetal, din viața noastră. Nu la mult timp după facultate, am venit la Bistrița și am în­ființat „Liceul de arte plastice” de aici. Și după 40 de ani de învățământ, am înțeles cât e de bine să-i formezi și pe alții. Pe-aici, pe creștetul Văii Bâr­gă­ului și în toate zonele ce o înconjoară, sunt foar­te mulți copii cu talente nedescoperite. Talente extraordinare, cărora tre­buie cineva să le dea un im­puls. Asta, și pentru că lumea asta a satului și a uni­versului rural, lumea țărănească, la care Horia Bernea se închina așa de frumos – se stinge astăzi, încet. Poate că mai există locuri prin Mara­mureș, unde izvorul acesta țărănesc, dăruit și stră­vechi, să fie nealterat. Un filon care ne dă sta­bi­litate și face ca lumea în care trăim să fie credibilă și demnă de iubit. Și atunci, pe tinerii ăștia hără­ziți, care vin plini de energie, e important să fie cineva să-i îndrume spre visul lor.

Magia florilor

– Plantele din grădina bunicii s-au trans­format, prin timp, în picturi. O conviețuire de-a dreptul magică! Spuneți-ne povestea ei.

– Orice floare murind își dă griul ei! Acesta e un adevăr poetic și profund. La țară, găsești peste tot plante puse la uscat, în mănunchiuri atârnate cu capul în jos. Există o rațiu­ne pentru care ele sunt așezate așa. Numai astfel, uleiurile volatile nu dispar, ci rămân în plantă. Și planta ră­mâne și ea ușor colorată. Astfel, ierburile te vindecă și, vindecându-ți su­fletul, poți să visezi cu ele sub pernă.

– Dragul dvs. de flori vă inspiră și să le dați tot felul de nume frumoase. Ați numit busuiocul, „Florile Dom­nu­lui”, și păpădia – „Dansul îngerilor”.

– I-am spus mănunchiului de busuioc, Florile Domnului, pentru că e folosit și la nuntă, și la botez și la înmormântare. Iar fetele dorm cu el sub per­nă. Cât despre păpădie, mă farmecă ritualul ei ex­traordinar, când puful ei, inflorescența aceea per­fectă și sferică, se împrăștie sub o boare de vânt.

– Aveți pictate și niște mănunchiuri miste­rioa­se de flori cu nume evanghelice. Dar și flori îm­părătești și flori de descânt. Păreți un adevărat pictor solomonar.

– Cele cu nume luate din Evanghelii sunt cu­nunițe de sânziene, pe care, de ziua Sfântului Ioan, le aruncă fetele peste casă sau le pun sub perne, să afle când le vine rândul la măritat. Iar „Florile îm­părătești” le-am numit tot așa, în sens biblic. Bi­blia e plină de plante și flori: salcia, siminocul, bu­su­iocul, isopul… Ele întăresc ideea că omul tră­iește în comuniune cu natura. Iar eu, pictând de zeci de ani florile și plantele mele, ele au ajuns să fie le­gate, cumva, în tablouri, de numele meu.

– Aceeași magie o răspândește și grâul care invadează năvalnic unele din picturile dvs…

– Pentru mine, grâul este o frescă a satului. Dacă pui grâul în mănunchiuri, ai buzduganul grâ­ului, cum i se zicea odată. Asta se întâmpla în ziua în care începea secerișul, și dimineața devreme, îna­inte de a se ridica roua, stăpânul locului se du­cea în holdă, secera câteva mănunchiuri pe care le îmbina într-un anumit fel. Așa se făcea buzdu­ga­nul grâului. Țăranii spun că dacă stai cu mâna dreap­tă pe el și îl aduci în casă și ți-l pui în grindă, a­tunci buzduganul grâului păzește casa și familia de rele, un an de zile, până la secerișul următor. Sunt povești și ritualuri pe care le-am învățat de mic.

– Văd că știți povești despre plante cât un șaman…

– Uitați, mi-am mai amintit o poveste. Eram acum 30 de ani, la Sângeorz Băi. Și, foarte de­vre­me, când am ieșit din cameră, am văzut o bătrână care își pregătea ierburi medicinale să le vândă. Am întrebat-o despre fiecare, la ce e bună. Și spu­nea bătrânica: „Dragul bunii, apăi ăsta e bun pen­tru stomac, ăsta pentru încheieturi și reumatism”. Pe urmă am întrebat-o cât fac toate plantele la un loc și ea a zis: „Sunt foarte scumpe! 100 de lei!”. I-am dat 100 de lei și a rămas înmărmurită. Zic: ți le cumpăr pe toate. Am luat brațul mare de ierburi și am plecat. Dar apoi m-a strigat. Am crezut că se răzgândise, că își vânduse prea ieftin comorile alea ale ei. Dar mi-a zis: „Domnicule, ia înapoi 10 lei! Dacă ai luat toate plantele, înseamnă că ești tare beteag”.

– Călătoria aceasta pe urma naturii, pentru a o transforma în picturi, v-a deschis un spațiu ar­tistic unic.

– Să vă mai povestesc. Copil fiind, asistam ades la ritualul aruncării pe acoperiș a cununelor îm­ple­tite din sânziene de fetele care visau la măritiș. Și mai era cununa de grâu împletit, din casa buni­cilor. Pe atunci, uscam pe prispă buchete de mă­ghi­ran, de busuioc și de izmă. Iar iarba-fiarelor visam că o țin noaptea în palmă. Astfel, imagine cu imagine, picătură cu picătură adunate din lumea din jur, s-a încropit pictura mea.

Omagiu simplității

– Uneori, plantele dvs. au o simplitate tulbu­ră­toare și esențială, aproape biblică.

– Dacă tablourile mele au, poa­te, o anume strălucire a simpli­tă­ții, atunci eu cred că ea ține de sim­plitatea țăranului român. Sim­bo­lurile, modul de viață, îmbrăcă­mintea, gospodăria – totul era con­ceput cât se poate de simplu. Asta nu înseamnă simplist. Sim­pli­tatea lor arată o putere de sinte­tizare de-a lungul sutelor de ani, care te duce spre înțelepciune, nu spre falsitate. Nu e ceva făcut în pripă și degeaba. De aceea, am căutat și eu teme simple în pictu­rile mele. Și ori de câte ori le re­iau, găsesc o altă nuanță, un alt unghi din care le privesc și le re­dau pe pânză. Multe dintre aceste teme pe care le pictez însoțesc de mii de ani omenirea, cu frumu­sețile lor delicate, pe care încerc să le prind și eu în culori. Nu te poți sătura de ele, cum nu te saturi de o apă bună de izvor. Sau de gustul unui fruct pe care-l știi din copilărie. Sau de frumusețea unei cămăși pe care au îmbrăcat-o strămoșii tăi. O îmbraci și tu și știi că o vei lăsa mai departe și celor de după tine, căci nu iese niciodată din modă, e deasupra oricărei mo­de. Asta caut și eu în tablourile me­le. Sim­pli­tatea și esen­ța a tot ce ne înconjura când­va. De la lumea plantelor la lumea sa­tului.

Școala de pictură din Bistrița

– Se vorbește de o Școa­lă de pictură de la Bistrița încă de prin anii ‘80. Dvs. sun­­teți printre înte­me­­ietori. Cum a apă­rut?

– E un fapt cul­tural care eu cred că se întâm­plă în mai mul­te locuri din pro­vin­cie. Probabil că noi am vrut să trans­for­măm Bistrița într-un pol cultural solid al țării. Am avut și șansa să ne adunăm aici, în anii ‘80-’90, câți­va pic­­tori foarte buni, un critic de artă de calibru și câțiva ma­nageri culturali pe măsură. Si­gur exis­tă oameni talentați peste tot în țară. Șansa noastră a fost că am putut forma la Bistrița o echipă unită de prieteni artiști, care ne-am urmat visul îm­pre­u­nă. Se spune că adevărul se rostește individual, dar se apără îm­pre­ună. Altfel, nu e per­ceput de comunitate așa cum trebuie. Dar pentru atmosfera culturală în care ne-am format noi, au mai contat și vesti­tele „Saloane Rebreanu”, de la sfâr­șitul anilor ‘80. A­tunci, spu­ma inte­lectualității venea la Bis­tri­ța, de la Ni­colae Steinhardt, la Ple­șu, Lii­cea­nu și So­rin Vieru. Și asta a ri­dicat ștacheta iden­tității gru­pu­lui nostru de artiști. Dar pe atunci făceam și multe expoziții. Imediat după Revoluție, nucleul nostru de artiști bistrițeni s-a afirmat și mai cu tărie în țară și în străinătate. De ce? Pentru că noi nu am făcut ni­cio­dată compro­mi­suri și nu am co­borât ștacheta va­lorii. Au urmat și câteva premii im­portante ale Uniu­nii Ar­tiș­tilor Plas­tici.

„Am vrut să facem din margine un centru”

– Cum ați ajuns dvs., pictorii din Bistrița, să aveți „o școală” a lo­cului?

– Nimic nu a fost ușor, nimic nu s-a întâmplat de la sine. Pentru că tu ca pictor, îți dezvolți persona­litatea și ești tot timpul prins în lucrul tău, cum zice țăranul. Cre­ezi, experi­mentezi, ca să ieși apoi în lume cu cre­ația ta. Dar în același timp, nu tre­buie să uiți că tu, pic­to­rul, re­prezinți o comu­nitate mai largă, că vii din Bis­trița, așa cum se în­tâm­plă cu noi. Mi-am dat sea­ma de toate astea, ex­punând în străinătate, ca grup. Toți erau încân­tați și ne întrebau de unde venim. Spuneau: „Aveți ceva spe­cial. Am vrea să ve­nim și noi la Bis­trița, să vedem care e se­cre­tul vostru”. Până la urmă, noi chiar aveam ceva spe­cial. Căci a­tunci când vii din­tr-un loc, in­di­fe­rent ce artă practici, tu aduci ceva din zona aia. Căci dacă nu ești de un­deva, dacă nu ești na­țio­nal, nu poți fi uni­versal. E un adevăr profund aici.

– Aveți public la Bis­trița pentru picturile dvs.?

– Publicul e cum ți-l faci. Într-o zonă tihnită ca a noastră, nu beneficiezi de o publicitate avansată și agresivă, încât să îți aducă public de peste tot. Ca la voi, în București, de exemplu. Și atunci, pu­bli­cul ți-l faci făcând expoziții regulat, aducând artiști buni. Cu acțiuni de calitate și cu răbdare, poți să ai și public. Care începe să devină dornic să participe la expoziții, să cunoască artiști și să cum­pere din galerii. Și, țineți cont, noi avem șase ga­lerii de artă la Bistrița! Într-un oraș nu prea mare.

– Aveți cumpărători?

– Da, am, de la oameni pasionați și mari colec­țio­nari, până la tineri care află, vin în expoziții, mă contactează. Nu mă pot plânge. Eu pot trăi din vân­zarea artei mele. Abia acum. Până acum, nu puteam.

– Arta mare tânjește spre orizonturi largi. Pe dvs. ce vă ține la Bistrița?

– Cred că nu numai eu, ci toți cei din grupul meu de artiști, nu am plecat de aici și nici nu ne-am temut să rămânem, pentru că am considerat că se poate trăi frumos și se poate face artă și în altă parte decât în Capitală. Am trăit toți cu spe­ranța că putem face din margine un centru. În mare mă­sură, am reușit. Generațiile care vin pot să con­ti­nue ce am început noi. Poate că așa se va vedea mai bine acest edifi­ciu cultural pe care l-am construit, vi­sând ab­solutul: „Școala de la Bistrița”.