MIHAELA GRIGOREAN (Etnolog): „Omul de-aici se simte oșean, deși costumul lui arată ca o sorcovă”

FORMULA AS ÎN ȚARA OAȘULUI

– Țara Oașului, septembrie, 2021. Un lung șir de ulițe pustii, străjuite de ca­­se uriașe, luxoase, fantomatice. Niciun om. Niciun lătrat de câine. Un pus­tiu care ți se mută în inimă, care nu seamănă cu nimic din ce-ai văzut până acum. Unde a pierit Țara Oașului cea vestită? Unde au dispărut oa­menii? Ne-a răspuns la întrebări Mihaela Grigorean, unul dintre cei mai luminați etnologi pe care i-am întâlnit vreodată –

Cuiul din inima Oașului

– Mihaela Grigorean, cum explicați dumnea­voas­tră, ca etnolog, doctor în filosofie și cer­ce­tător, ce se întâmplă acum în Țara Oașului? Cum s-a ajuns la schimbarea asta buimăcitoare, la ca­sele astea din beton și din sticlă, cu garduri aurite și lift?

– Să știți că înainte de toate titulaturile cu care m-ați onorat, eu mă simt, în primul rând, oșeancă. Oșeancă pur-sânge, născută în Turț. Și vă pot spu­ne, cu mâna pe inimă, că schimbarea pe care o ve­deți acum a început cu multă vreme în urmă. Deja din copilăria mea, Oașul acela vechi, nealterat și alb, surprins de marele fotograf Ioniță G. Andron, nu mai exista. Sunt născută în 1979. În anii 80, și chiar mai înainte, nu mai găseai decât foarte rar casele acelea cu șin­drilă sau învelitoare din paie. Fu­seseră înlocuite cu cele din cărămidă și beton. Dar știți cum și-au numit oșenii noile case? „Case întoarse”! Au fost conștienți că s-au îndepărtat de la tradiție, că și-au întors fața de la rânduiala veche! Explicațiile pentru asta sunt multe, dar am să vă răspund cu niște vorbe pe care le-am auzit de la un bătrân: „Noi, oșe­nii, am avut întotdeauna ghinion. Am fost niște spărturi. Când se agăța harta României în cui, cuiul trecea prin Oaș și lăsa o gaură!”. Metaforic vorbind, ăsta e mo­tivul pentru care oșeanul a plecat de acasă, în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, încă din vremea lui Ceau­șes­cu. A simțit o „spărtură” și s-a obișnuit să călătorească prin toată țara. Și tot de asta, în 1990, atunci când s-au deschis grani­țe­le, el a fost primul care a plecat în străi­nătate. Iar asta te schimbă, inevitabil. Dar de întors, se întoarce, precum sturionul, în fiecare an, până la izvoare, acasă.

– Mai putem oare vorbi despre ace­leași izvoare?

– Îmi place să cred că da. E adevărat că atunci când au plecat în străinătate, oșe­nii nu s-au rupt doar de țara lor, ci s-au rupt și de rânduiala cosmică. De toată conexiunea pe care o aveau cu pământul pe care îl lucrau, o legătură profundă, sta­bilită prin sute și sute de obiceiuri. Toate ceremo­nialele din satul arhaic oșenesc aveau le­gătură cu cosmosul, cu mișcarea astrelor. Și nu doar obiceiurile dovedesc asta, ci și încrus­ta­țiile în lemn, fie că lemnul ăsta era fereastră, poartă sau gard. Oamenii de aici se conectau la rit­mul cos­mic! Plecând afară, îndepărtându-se de rea­litatea veche, de pământ, de lună, de stele, ri­tualurile și-au pier­dut sensul profund. Ce sens mai are să mar­­chezi noul an prin focuri vii, care pu­ri­fică ve­chiul, așa cum făceau bunicii?! Pentru ce să mai faci asta, dacă nu mai trăiești în logica exis­tenței de-atunci? Dar în momentul în care s-au rupt de rânduiala ancestrală, au început să orbecăiască în căutarea unei noi rânduieli. Pentru că, să fim bine înțeleși, oșenii nu pot trăi fără o rânduială! Și au găsit în loc „rânduiala inimii”, așa cum o nu­mesc eu. Au pierdut sacrul și tai­na pe care o presu­pu­­nea cosmosul, dar au aflat o ordine pe care o pot controla și care s-ar traduce prin cuvintele: „Eu când vin în Oaș, mă îmbrac cu ce vreau, îmi pun câ­te mărgele vreau! Și să nu spună nimeni că nu-i place! E rânduiala mea, e rân­duiala inimii mele!”.

Vremurile s-au schimbat brutal, odată cu comunismul

– Ce mai are de studiat un etnolog, în această nouă rânduială, plină de case de-un lux strident?

– Pentru mine e o provocare care proble­ma­ti­zează tot ce înseamnă identitate. Cum să mai gă­sesc înțelegerea acestui Oaș pustiu?! Eu, care sunt înăuntrul lui, darmite cei care sunt în afară?! Da, si­gur că da, casa de acum a oșeanului – vila, blo­cul – sunt o incoerență care tulbură ceea ce știm că ar fi tradiția. Dar felul ăsta nou de a înțelege tradițiile reflectă, de fapt, o perioadă din omenire. Vremurile, istoria trăită s-au schimbat brutal odată cu comunismul și, mai apoi, cu tranziția agresivă de după căderea lui. Tradițiile s-au schimbat și ele, în consecință. Când te rupi de coerența cos­mică, de ordine, de ritual, când viața de zi cu zi se petrece departe de țară, oamenii își recon­sideră reperele și reformulează energia tradiției lor. Dar aici, în Țara Oașului, seva se păstrează. Omul de aici se simte oșean, deși costumul lui arată azi ca o sorcovă. Și îți va dovedi în cinci minute că e oșean! Mi-am propus, ca etnolog, să arăt tocmai asta: oșenimea care nu se pier­de, care a rămas înăuntru, nealterată.

– Poți să rămâi oșean când ai renunțat la casa bunicilor în favoarea unei vile cu etaj și decorate cu alămuri strălucitoare?

– Da! Chiar dacă înstrăinarea de Oaș înseamnă, de fapt, o ieșire din ritual. Ce înseamnă ieșire din ritual? O contaminare cu elemente străine care, inevitabil, trans­for­mă gustul estetic. E o transformare lă­untrică, care dă pe dinafară! Costumul, de pildă, nu mai este din pânză albă, de câ­nepă. Cred că eu sunt singura femeie din Oaș care mai poartă costumul vechi, deși am ajuns să mă simt ciudat în el… Costu­mul nou e din material sintetic, plin de culori vii și de mărgele. Ce vedem în cos­tumul de azi nu mai poate fi numit „tra­di­țio­nal”, dar poate fi numit „oșenesc”. Pen­tru că acest costum este umplut cu dorul acestui Oaș al înstrăinării și cu aceste culori care vibrează cu toate trăirile lor de acolo, de departe. Atunci când oamenii se îndepăr­tează de Oaș, ei simt nevoia de reîntoarcere la rădăcini! De aceea îmi place să spun că Țara Oașului a devenit o Țară a Dorului. A dorului de Oaș! Da, femeile au plecat și ele! N-au mai avut timp să țeasă. Nici cânepa n-a mai fost cultivată de nimeni. Da, s-a pro­dus o nouă ruptură de pământ, de ener­gie. Pentru că acea cânepă avea o energie. Tu o cultivai, tu o țeseai. Înainte să obții costumul, îl umpleai de energie. Exista o comuniune între tine, cosmos și costumul acela pe care urma să-l porți. Această co­muniune astăzi nu mai există! Dar ce spune oșeanca? „Nu mai avem cânepă, ca să ne simțim legate de pământ și de cer?! O să ne legăm altfel! Ne facem un costum care să fie FLOARE, plin de roșu și de culori”. Și l-au făcut! Prin croială! Cos­tumul oșencelor de astăzi are formă de floare! Costumul ăsta e starea lor de a fi. Sunt flori, sunt bucurie! Iar roșul e ardere. Oașul e plin de roșu. Ardere, ardere, ardere!

Și o să vă mai dau un exemplu care, scos din context, poate părea șocant: în Oașul acela arhaic, femeile, atunci când erau gătite pentru nuntă, purtau o salbă de bănuți între cunună și coadă. Azi, oșenii nu mai pun, atunci când gătesc mireasa, sal­ba de bănuți la cunună. Pe chemeșa mirelui și a mi­resei, salba de bănuți a fost înlocuită de smoto­coace de euro, prinse în copci! Forma este alta, dar do­rin­ța ca familia să aibă un trai bun rămâne ne­schimbată. Ritualul rămâne viu, deși forma lui s-a schimbat. Înțelegeți?! Oamenii, atunci când se în­torc în Oaș, se reconectează la această energie de ri­tual. Un ritual care respectă o rânduială, niște no­duri vechi, pe care oșenii le păstrează neschimbate ca fond. Gesturile au rămas. Mi-am propus să sco­tocesc în ungherele acestea de gesturi tainice, pe care oșenii încă le mai păstrează. Când țâpuresc de trei ori pe an, de Crăciun, de Paști și la nunți, ei mai spun și acum „mi-i dor și de apa care curge pe vale”.

De la izvoare la Turnul Eiffel

– Cu atâtea schimbări, ce rămâne din Țara Oașului? Călătorul care se întoarce aici după 50 de ani nu mai recunoaște nimic. Pleacă români la muncă și din alte județe, dar tiparul etnografic rămâne…

– Îmi place să spun că oșenii trăiesc „pe prag”. Pragul, din punctul meu de vedere, este acel loc al ființei în care lumile exterioare – fie că sunt satele din Oaș, care astăzi arată cu totul altfel, fie că sunt orașele din afara țării, în care acești oameni lucrează – nu reprezintă decât niște coordonate aflate la un prim nivel de existență. Țara Oa­șului este dincolo de reperele astea. Dacă în­drăz­nești să cauți astăzi Oașul profund – indi­ferent că el e rupt sau alterat – trebuie să mergi mai departe de „aici” sau „afară”. Din cauza tuturor acestor schimbări istorice și sociale, Oașul nu mai poate fi definit ca locul acela sălbatic și izolat, mărginit de munții Oașului, din interiorul județului Satu Mare. În schimb, Oașul de azi poate fi dorul despre care vorbeam, pe care oamenii îl resimt pentru acel „acasă” în care nu se mai întorc decât de trei ori pe an. Toată acea perioadă de înstrăinare trăită între Crăciun și Paști. Dar și bucuria că acum, în Paris sau Londra, câștigă suficient de mulți bani. Iar toate lucrurile astea noi se regăsesc în ritualul nunții de azi. Pentru că azi, de pildă, când se întâlnesc cele două alaiuri de nuntă, ale mirelui și ale miresei, oamenii ciocnesc ritualic, cu pălincă, la fel ca și înainte. Dar nu mai ciocnesc cu două oale modelate din lutul de aici… Ciocnesc pălincă din două sticle în formă de Tour Eiffel! Atunci când ciocnesc, o fac cu două experiențe diferite, cu două simboluri ale acestei odisee pe care ei o trăiesc de atâta amar de timp! Dar gestul ritualic rămâne! Ar putea să renunțe la ritual, în favoarea unei distracții lipsite de substanță. Dar nu o fac, pentru că știu de la bunicii lor că unirea, pe care o presu­pune nunta, trebuie marcată simbolic. Fondul rămâne. Doar forma pe care o îmbracă ritualul se tot schimbă. Acum 200 de ani, la nuntă, nu se ciocnea cu pălincă. În olurile de lut se turna apa de la două izvoare care se întâlneau. Două izvoare care marcau simbolic unirea mirelui cu mireasa lui! Tot ce se întâmplă acum în Oaș e rezultatul acestei rupturi de sacru, de cosmos. Olurile acelea cu apă s-au trans­format astăzi în pălinca pusă în sticle care au formă de Tour Eiffel. Dar ritualul ră­mâne…

– E posibil să acceptăm și să iubim kitsch-ul de azi, așa cum iubim tradițiile vechi?

– Existența noastră este un continuu efort de a împăca opozițiile. Noi toți, de fapt, ne aflăm într-un dans discontinuu, plin de rupturi și sincope, întocmai ca dan­țul oșenesc. Ce se întâmplă acum în Oaș este oglinda vremurilor pe care le trăim. Iar dacă iubești oamenii, dacă iubești rân­duiala inimii lor, vei înțelege și ce se întâmplă cu ei. Energia ritualului e încă aici, la fel de vie, în roata cosmică care încă se învârte la nuntă, în împletitul părului miresei, în țâpurit, în o sumedenie de alte lucruri. Cu toată nebunia și stri­dența de acum, îndrăznesc să susțin că Țara Oa­șului e una dintre cele mai importante zone de tradiție din țară. Dacă 20 de mii de oameni, când vin acasă, se îmbracă la fel, joacă la fel, își fac nunțile în același fel, asta e tradiție. Spiritul și energia, nu forma, să fim bine înțeleși, se transmit mai departe.

Țeava din suflet care țuruie

– Dvs. unde vă găsiți bucuria de cercetător? În lumea veche sau în cea nouă?

– În descoperirea vechiului din lumea asta nouă. Când găsesc în Oaș nodurile vechi, ritualice, în realitatea asta de acum. Cu cât sunt mai ascunse, cu atât mă bucur mai tare! Caut acea oșenie atem­porală, care curge înapoi, spre izvoare, și iarăși, de la izvor spre viitor. Pur și simplu, las să curgă seva asta a oșeniei și încerc să mă conectez la ea, fără să mă perturbe faptul că acum 100 de ani casele erau din lemn și astăzi se trăiește în vile cu lift. Da, arde învelitoarea de șindrilă a oșeanului, ard pereții de bârnă, arde casa ființei lui, acea casă pe care o are de la bunici, dar el mai are puterea să zică: focul îl iau cu mine! Nu mai contează casa cu toate etajele ei, mașinile de lux, opulența, care sar ime­diat în ochi, contează gestul de a lua focul în suflet, în toată această surpare a lumii aceleia vechi. Con­tează țâpuritul!

– Țâpuritul?!

– Da, țâpuritul! „Țeava din suflet care țuruie”, cum suna o definiție veche. Nu știu ceva mai profund oșenesc decât țipătul ăsta al muzicii din Oaș. E ceva ce nu se poate învăța cu adevărat niciodată, dacă nu ești de aici! E ceva visceral, viu, incandescent, atemporal. Țipătul ăsta vine de undeva, din cel mai lăuntric colț al inimii! Și trebuie să te ardă foarte tare ceva, ca să poți țâpuri. Iar eu constat că tinerii de azi țâpuresc mai departe, chiar dacă nu au mai avut de la cine învăța, chiar dacă nu se mai întâlnesc decât de trei ori pe an în Oaș. Dar când simt nevoia să-și arate oșenia, o fac prin țâpurit. E ceva ce poartă înăuntru, în ei, de la naștere. Oșeanul va ști să țâpurească din tot sufletul lui, așa cum îl vedeți acum, în hainele lui de oraș, în mașina lui de zeci de mii de euro, parcată în fața vilei. Va scoate un țâpurit de se cutremură tot cerul! Și vă întreb la rândul meu: e oșean omul ăla sau nu?!

– Ați spus că, înainte de a fi etnolog, vă simțiți, în primul rând, oșeancă. De unde vă vine dragostea asta, dacă vremurile în care v-ați născut erau deja schimbate?

– Am absolvit Facultatea de Litere de la Cluj, secția de Etnologie. Lucrarea mea de licență a fost despre ceramica de Vama. Dar nu m-am mulțumit doar cu studiile teoretice. Am simțit că trebuie să învăț cum se modelează un vas, la pro­priu, în Vama, în Oaș, și să devin uce­nică la un olar. M-am întors în Negrești-Oaș, în 2003, și am devenit profesoară de română la liceul de aici, ca să am un salariu cât timp aveam să învăț olăritul. Și, zi de zi, vreme de câți­va ani, plecam pe bicicletă din Negrești, de la școala unde predam, până în Vama, în atelierul olarului. A fost o nebunie! Mi-am zis: eu sunt oșeancă, trebuie să deprind lucru­rile astea concret, nu doar teoretic! A fost o chemare. Așa am simțit încă de atunci: că am o misiune, că mă cheamă rădăcinile. Era un drum fără drum. Pentru că rădăcinile nu se văd, se simt. Sunt acolo, înăuntru. Te cheamă, fără să știi unde le vei găsi. Ucenicia la bătrânul olar mi-am plătit-o prin muncă. Mer­geam la câmp și lucram cot la cot cu el, ca să-mi plătesc lecțiile de olărit. În­vâr­team brazdele cu el și eram fericită! Dar aș minți să spun că aceea a fost prima mea lecție despre Oaș. Nu! Primele lecții le-am primit de la bunicii și părinții mei din Turț, care mi-au insuflat de copilă dragostea pentru Oaș. Sunt o oșeancă prin excelență. Spirit de foc!

Foto: REMUS ȚIPLEA (3), IONIȚĂ G. ANDRON (3)