Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANA MARIA MOLDOVAN: „La vise n-o să renunț niciodată”

– Strălucește, ca actriță, pe scena Teatrului Odeon. Iar când se lasă cortina, mută lumina în fotografii. Două pa­siuni cu profit maxim de bucurie. S-o ascultăm –

La teatrul de păpuși

– Noiembrie e vremea poveștilor. Întunericul se lățește tot mai mult peste lume și trebuie, cum­­va, alungat. O cană de vin, o ceașcă de ceai și… vorbe. Ca să nu mă mai învârt după deget: povestea ta cu teatrul cum a început?

– A început de mult, în anii co­pilăriei, când mama ne citea, surorii mele și mie, povești. În fiecare din ele, eu eram personaj principal. Pe urmă au urmat poveștile im­primate pe discuri, pe care le ascul­tam la pick-up atât de des, încât ajunsesem să le știu pe de rost. Si­mul­tan, eram și o devotată ascul­tătoare a pieselor de teatru radiofo­nic. Mă văd și azi cum stăteam la masă, în bucătărie, și desenam, fas­cinată de vocile acto­ri­lor care le in­terpretau. Și a mai fost ceva decisiv: în Brașov, orașul meu natal, noi lo­cuiam chiar lângă Teatrul de Păpuși, la care mergeam cu mama aproape săptămânal. Îmi plăceau la nebunie ma­rionetele, dar și at­mosfera aceea specială, din sala plină de copii fericiți. Când am intrat la școală, tra­seul era desenat: trupa de teatru, Școala Popu­lară de Artă… În anii de liceu, am început să frec­ventez teatrul „mare”, pentru adulți, unde, de alt­fel, am făcut și figurație. Din toate firele astea fru­mos împletite, îmi creasem o lume imaginară foarte bogată, care mă ducea, fără nicio urmă de îndoială, către actorie.

– Ai dat la teatru din prima?

– Da! Am dat admitere și am intrat din prima. Doar că bucuria s-a sfârșit repede. Nu din pricina profesorilor, pentru că am ajuns pe mâna unor oameni extraordinari (am fost la clasa Mircea Al­bulescu, Dinu Manolache, Cătălin Naum și Ale­xandru Jitea). „Omul negru” a venit din timidi­tatea mea și din așteptările naive, copilărești: în primul an, de exemplu, am făcut multe ore de concentrare scenică, al căror scop acum îl înțeleg perfect, dar atunci mi se păreau fără noimă. Eu venisem să fac actorie, ce era cu toate prostiile alea?! Cu timpul, lucrurile s-au îndrep­tat. În anul II, am început să lucrez cu Că­tălin Na­um și schimbările n-au întâr­ziat să apa­ră. Până la absolvire, lucrurile au mers ascendent, din bine înspre mai bine.

O brașoveancă la București

– Ai dat ușor Brașovul pe București?

Cu Pavel Bartoș, în costumația din ”Gaițele”

– Am avut nevoie de ceva timp ca să înțeleg logica modului în care se trăiește în București. Brașoveancă fiind și făcând și liceul german, pen­tru mine, lucrurile erau bine structurate și sim­­ple: dacă spune ci­ne­va ceva, atunci așa să fie. „Ein Mann, ein Wort” (Un om, un cu­vânt.). În București am fost șocată de nese­rio­zitate, bârfe și învârteli. Dar în cele din urmă, viața în Capitală a avut și avantaje: m-a scos din carapace, am mai pier­dut din timiditate și din naivitatea pro­vincială, dar nu și din entu­ziasm și elan, astfel că, din clipa în care am în­ceput să merg la concur­suri pentru di­ferite pro­iecte, le luam pe toate: aveam o e­ner­gie atât de bu­nă, că, pur și sim­plu, oamenii vo­iau să lucreze cu mine.

– La Teatrul Ode­on ai intrat i­me­diat după fa­culta­te?

– Mai întâi am făcut parte din tru­pa lui Dan Puric, iar asta a fost o altă experiență din care am învățat enorm. Noi nu fă­ceam cu el pan­to­mimă cla­sică, ci stu­diam com­portamentul omului „până când e necesară vor­ba”. Învățam ce se întâmplă cu omul, până când nu mai poate să tacă și trebuie să vorbească. „Ști­ința” asta ți-e utilă oricând în actorie, inclusiv ca să nu galopezi pe text și să apreciezi pauzele. De fapt, dacă ne gândim mai bine, „știința” asta e utilă și în viața de toate zilele. Indiferent ce pro­fe­sie are omul, pauzele sunt extrem de impor­tan­te, atunci când vorbitul tinde să se transforme în vorbărie, când cuvintele curg ca la moară și nu mai exprimă nimic. La Dan Puric am rămas și după absolvirea facultății, dar, în paralel, m-am în­scris, tot la UNATC, la programul post­uni­versitar de „Film de Tele­viziune”, unde, în­tr-o zi, am văzut un afiș prin care se anunța un con­­curs pentru intrarea în trupa Teatrului Odeon. A fost o simplă întâmplare, a fost mâna des­ti­nului?… Erau libere doar patru locuri, iar candidați au fost cu sutele! N-o să uit ni­cio­dată întâmplarea aceea. A fost un eveni­ment. Eu am ajuns la teatru la ora 17, dar am intrat la exa­minare târziu, aproape de miezul nop­ții. Între timp, am asis­tat la pro­bele ce­lor­lalți can­didați, ceea ce ar putea să pară o tortură, în­să, paradoxal, așteptarea asta m-a încărcat, și când am ieșit, în sfârșit, pe sce­nă, în fața comisiei, a fost un moment… de grație. Suc­ces total! În meseria asta, ca și în viață, de alt­fel, contează foarte mult cum îți gestionezi emoțiile, cum ții cumpăna între descurajare și curaj. Lupta cu emoțiile nu e deloc ușoară, dar e esențială.

„Am muncit, dar am avut și «noroace»”

În spectacolul ”Casanova”, de la Teatrul Odeon

– Ai rostit mai devreme cuvântul destin. Crezi într-un drum care îi este menit omului și care are borne kilometrice ce nu pot fi ocolite?

– Eu am muncit mult în profesie. Am făcut teatru, televiziune și cinema, ba chiar și profe­sorat. Nu e ca și cum aș fi primit totul pe tavă, la micul dejun. M-am confruntat și cu perioade mai puțin fericite, dar, per total, de-a lungul timpului, am remarcat și niște „noroace”, niște conjuncturi care mi-au fost fa­vo­rabile. Asta cred eu că în­seamnă destinul: faci ce depinde de tine, dar îți mai dă și cineva, de acolo, de sus. Să nu lupți îm­potriva ta, să îți as­culți vocea interioară, să ții dru­mul, chiar dacă mai întâlnești și hopuri pe el. Ai încredere în tine, până la urmă, lucrurile se leagă.

Luminile și umbrele chipului omenesc

– În partea a doua a interviului nostru, îți propun să vorbim și despre fotografie. În ce constă fascinația ei pentru tine? Cum te îm­plinește ca actor?

Selfie în oglindă, la cabină, înainte de a ieși pe scenă în piesa ”Gaițele”

– E vorba de acel univers al luminii și umbre­lor, de expresiile oamenilor, care le dezvăluie su­fletele… Chipul omenesc. Asta m-a fascinat tot­deauna. Dar am avut și noroc (din nou, des­tinul!), pentru că, încă de la început, foarte mulți colegi actori au avut încredere în mine și s-au lăsat fotografiați. Azi mă mândresc cu faptul că mulți dintre ei și-au creat un capital de imagine important, tocmai prin portretele realizate de mine. Am multe exemple de colegi care au primit roluri chiar fără să mai dea probe, doar în baza portretelor mele! Când mi-au spus asta, mi-a tre­săltat inima de bucurie. Când fac fotografii, eu mă implic, în primul rând, sufletește. Fiecare șe­dință foto e un consum emoțional total. Caut să-l simt și să-l înțeleg pe cel din fața mea. Stau mult de vorbă cu fiecare persoană pe care urmează s-o fotografiez, o studiez ca aspect, calculez lumi­nile, ca să ajung la expresia pe care o stabilim de comun acord… Deci, nu e vorba doar că apăs de câteva ori pe declanșatorul aparatului foto, așa, cum s-o nimeri. Nu! Portretele mele sunt gândite și trăite profund.

– Dacă ar fi să-ți faci un portret, tu cum ai arăta în fotografie?

– Am și eu perioade de senin, de lumină, iar alteori, viața mă plumbuiește. Secretul este să nu te lași copleșit. Să alungi umbrele. Uite, de exem­­plu, acum, pandemia mi-a adus o perioadă din asta, cam plumburie. În profesie, lucrurile s-au mișcat greu, pe alocuri au și stagnat, însă am lucrat cu mine tot timpul, nu m-am lăsat să cad, mi-am ținut ochii deschiși ca să văd lumina la orizont, și ea a venit. Pe neașteptate, mi s-a pro­pus să devin profesor de actorie la Academia de Film, Teatru și Televiziune „Studiourile Buftea”. Lumini și umbre, exact ca în portretele pe care le fac. Lucrul cu adolescenții îmi oferă un debu­șeu pentru combustia mea interioară, care altfel s-ar fi acumulat… periculos de mult.

– Trăgând linia sub adunare, câtă bucurie încape astăzi în viața ta?

– Viața mea a fost punctată de niște cumpene mari: dispariția bruscă a tatei, apoi cei trei ani în care mama a fost bolnavă, trei ani în care am în­grijit-o ca pe-un copil. Apoi a intervenit pande­mia… Lucruri concrete, dure, dar visătoarea din mine nu și-a pierdut cu totul aripile, încă mai am puterea să sper, să mă bucur de fiecare clipă de viață. Iar visurile mele au legătură cu… stări: în primul rând, visez să ne fie bine nouă, tuturor oamenilor, dar și naturii, pământului… Și mai vi­sez să am parte de niște întâlniri speciale, în profesie, de niște întâlniri în urma cărora să simt că mă înalț. La visuri n-o să renunț niciodată!

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian