„«Romanţe, romanţe!» a strigat după mine, dar i-am demonstrat contrariul”
– Draga noastră Rona, după atâtea ştiri negative legate de sănătatea ta, am vrea şi nişte veşti bune. Cum te simţi, eşti bine, te-ai refăcut după boală?
– Slavă Domnului, sunt sănătoasă. La doi ani după ce am învins cancerul, analizele sunt perfecte. Nu am sechele după chimioterapie, am un tonus bun, sunt vaccinată anti-Covid, îmi văd de viața mea: cânt, compun, dansez, înot, mănânc sănătos. Dar starea cea mai bună mi-o dă munca. În perioada aceasta de pandemie, aproape interzisă realizărilor artistice, eu mă bucur să am destul de multe.
– Cea mai bună veste din zona artistică e filmul tău, „À la rencontre de l’âme roumaine” (Întâlnire cu sufletul românesc), un documentar difuzat de celebrul post de televiziune francez ARTE. Cum ai ajuns să faci acest film?
– Am scris scenariul filmului stând prin spitale, în 2019, apoi în 2020, am filmat pe ascuns, nimeni nu a ştiut că toată luna septembrie am colindat România. Premiera a fost la finele lui noiembrie, 2021. Filmul pornește de la o temă dată de cei de la ARTE, care au ales mai mulţi artişti din lume şi le-au propus să facă filme despre căutarea de sine. Imediat m-am gândit la ţara mea, care a adunat de-a lungul timpului, între hotarele ei, treizeci şi două de naţionalităţi. Numai în arborele genealogic al familiei mele sunt nouă. Dar nu neapărat această diversitate spectaculoasă e importantă pentru mine, ci faptul că în România, ţară aflată la confluenţa atâtor drumuri, cu atâtea naţionalităţi, există o mare armonie. Când în toată Europa patriotismul se confundă tot mai mult şi mai periculos cu naţionalismul extremist, mesajul cel mai important pe care am vrut să-l dau este că, în România, naţionalităţile se includ, nu se exclud: saşi, unguri, huţuli, ruteni, lipoveni, greci, armeni… toţi sunt români, vorbesc aceeaşi limbă, îşi păstrează datinile specifice naţionalităţii lor, dar le includ în marea istorie a inimii româneşti. Filmul acesta este, printre altele, manifestul meu împotriva extremismului! Dar, odată drumul pornit, simbolurile lui s-au multiplicat. Când i-am prezentat producătoarei franceze scenariul, când a citit acolo că eu voi filma în sate cu trei locuitori, printre oameni care nu s-au abătut nicio clipă de la tradiţiile lor, a râs. Sincer. Mi-au zis că nu mai există aşa ceva, că romanţez totul, că va fi un eşec. Chiar şi regizorului au început să-i tremure pantalonii. Ne-au finanţat proiectul mai mult pentru că e pandemie și rămăseseră cu o grămadă de bani din producţii nerealizate, nu pentru că au crezut în ceea ce le propuneam. „Romanţe, romanţe!” a strigat după mine, dar i-am demonstrat contrariul.
„Îmi plac țiganii de mor”
– Condu-ne şi pe noi în căutarea sufletului românesc…
– Am început cu Porţile de Fier. E un loc special pentru mine. Mereu l-am văzut ca pe o metaforă, ca pe o cortină care, în vremea comuniştilor, izola România după ea. Dar tot pe acolo, ca mici picături de libertate, oamenii mai scăpau, fugeau către o lume nouă. Porţi de fier care ne încuiau memoria, asta au făcut comuniştii. Uite, o parte a familiei mele provine din Germania şi Austria, dar nu ştiu nimic despre ea, și nu voi şti niciodată. Când aceste porţi de fier invizibile s-au închis, am pierdut orice contact şi, astfel, părţi din mine sunt pierdute pentru totdeauna. Apoi, am mers în Ţara Moţilor, ţinutul dacilor liberi. Mă simt foarte legată de ei, dacii au fost nişte rockeri revoluţionari, ca şi mine. Supravieţuitori prin toţi porii, mândri şi încăpăţânaţi în tentativa lor permanentă de a rămâne neschimbaţi. Am fost apoi la rromi, în jurul Sighişoarei, ca să-mi găsesc spiritul de nebunie, de creativitate, de om petrecăreţ şi vesel. De altfel, multă lume crede că eu am origini ţigăneşti. Deşi nu am deloc, nu mă deranjează asocierea, pentru că îmi plac ţiganii de mor. Am urcat apoi în Maramureş, pentru a-mi regăsi misticismul, credinţa mea uriaşă în Dumnezeu, precum şi simţul folcloric. Am încheiat incursiunea în Bucovina, printre păstori, ca să-mi găsesc doina interioară. Doamne, ce mi-a plăcut acolo! Eu cred că noi, românii, chiar suntem păstori prin excelenţă, de aceea suntem aşa de paşnici şi profund creştini. Printre păstori am încheiat filmările şi am simţit că am trasat un cerc, o hartă a unui ADN emoţional a ceea ce cred că m-a construit pe mine, ca român.
„Am cunoscut românul-rege!”
– Ce te-a impresionat cel mai mult în acest periplu? Priveliștile, oamenii, tradițiile?
– Totul! Să-ți dau un singur exemplu. Am fost în Apuseni, în satul Petrehăiţeşti. O singură familie a populat tot muntele acela. M-a întâmpinat o femeie adorabilă, de optzeci de ani, dar ziceai că nici şaizeci nu are. Aduna afine. Ea m-a învăţat despre tulnic. M-a distrat cum mi-a spus că el este varianta de azi a telefonului mobil. Când sunau din tulnic peste munţi, transmiteau mesaje foarte clare: că era pericol, foc sau furtună, că se chemau la clacă, că era un doliu sau o chemare la luptă. Fiecare mesaj avea tonul lui, cântarea lui din tulnic. Câtă vreme mai există acest instrument, cât mai sunt oameni care îl folosesc, asta înseamnă că dacii nu au murit. Că istoria lor este încă vie, ca și atașamentul de locul vieții lor. Am întrebat copiii din sat la ce visează, sigur idealurile lor sunt diverse, dar niciunul nu şi le imaginează împlinite în altă parte. Nu vor să plece de acolo, de-acasă. Sunt atât de fericiţi în izolarea lor! Nimic nu-i atinge. Nici măcar Ceauşescu n-a reuşit să-i coboare din munţi. Singurul pericol care le amenință existența sunt tăierile abuzive de păduri. Se taie îngrozitor! Dacă le iei adăpostul, pădurea aceasta magică, da, atunci ei vor dispărea. O altă întâlnire extraordinară a fost, așa cum ți-am spus, cu păstorii din Bucovina. Am stat cu ei, am dormit la stână, în munţii de deasupra Moldoviţei și pot spune cu mâna pe inimă că am cunoscut românul-rege. Muntele îi e regatul, ştie fiecare copac, respiră un aer ca din Rai. E om bogat, are o avere incredibilă, construită numai şi numai din păstorit. O muncă titanică, dar făcută din dragoste. Păstorii de-acolo mi-au spus că ei nu le impun copiilor să îi urmeze în această muncă, dacă simt că ei nu iubesc cu adevărat animalele. „Fără dragoste, munca unui păstor nu dă rod”, mi-au spus. Și chiar că-și iubeau animalele! Fiecare oaie este o Mioriță, ca în baladă. Comunitatea asta a unei meserii milenare e fascinantă. Un document de străvechime al românilor în Carpați. O să-ţi povestesc şi despre rromi. Am vrut să alung preconcepţiile legate de ei. Știi că în Europa, rromii sunt lăsaţi să doarmă afară, pentru că se crede că lor aşa le place? Pe bune! Nu le-a venit să creadă francezilor când au văzut ce palate au, cum locuiesc câte cinci generaţii în aceeaşi casă. Da, au şi ei păcatele lor, ca noi toţi, dar eu cred că dacă nu am tot încerca să-i civilizăm, să le schimbăm rostul, ar fi mai bine. Îi ducem forţat la şcoală, sperând că ce? Că vor ajunge toţi avocaţi? Nu e nevoie de atâţia învăţaţi. Dacă nu i-am tot extrage de la rostul lor, ar continua să creeze obiectele acelea extraordinare, şi-ar duce traiul aşa cum le spune tradiţia şi ar fi fericiţi. Eu cred că mulţi dintre noi, locuitorii de azi ai planetei, ne-am pierdut rostul încercând în mod forţat să devenim ceva ce de fapt nu suntem. Suntem doar umbrele oamenilor care am fost construiţi să fim.
„Nu te-am crezut, Rona, nu credeam că mai există asemenea oameni”
– Care a fost la final reacţia sponsorilor tăi francezi?
– Nu le-a venit să creadă că le-am adus exact filmul pe care-l promisesem. Au rămas cu gura căscată. „Nu te-am crezut Rona, nu credeam că mai există asemenea oameni. Că mai există minunaţii aceştia, care nu lasă muntele pentru mirajele oraşului, că mai există regi printre oameni”. Iar următoarea reacţie a fost dorinţa francezilor de a veni în România, să vadă cu ochii lor minunile prezentate în film. Aceeaşi reacţie au avut-o şi germanii la vizionarea filmului. Sper să facem continuarea, restul poveştii. Mi-aş dori enorm să găsesc absolut toate naţiile care au creat poporul român.
– Te-au ajutat şi pe tine, personal, acest film şi căutările lui?
– Da, chiar că da! Aşa cum spuneam la început, mi-am recompus şi eu sufletul, odată cu întâlnirile acestea extraordinare. Eu n-am fost niciodată răsfăţată de viaţă. Am pierdut casa şi tot ce aveam în România în comunism, am plecat din ţară de supărare, am muncit enorm pentru cariera mea, nu mi-am găsit liniştea în familie, lângă un soţ, am luptat cu cancerul. Chiar nu am fost răsfăţată de viaţă, dar sunt răsfăţată de Dumnezeu. Or, să mă întorc acasă, să caut sufletul ancestral al neamului meu, a fost ca o renaştere, ca o gură de oxigen după o sufocare teribilă. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.
